Cateheza a III-a – Realitatea bolii și a suferinței. Cristos și valoarea suferinței

suferinta

Cateheza a III-a – Realitatea bolii și a suferinței. Cristos și valoarea suferinței

Vă prezentăm un rezumat al catehezelor din acest timp al Adventului, rezumate care pot fi folosite în cadrul celebrărilor liturgice. Alături de acest material și de alte resurse bibliografice, va invităm să aprofundăm împreună Sacramentele de vindecare: Pocăința și Ungerea Bolnavilor.
Materialul complet poate fi găsit în cartea apărută recent la Editura ARCB: Sacramentele de vindecare: Pocăința și Ungerea Bolnavilor, coordonată de Pr. Claudiu Eva, Responsabil al Oficiului pentru Pastorația Liturgică și Sacramente.

REALITATEA BOLII ȘI A SUFERINȚEI. CRISTOS ȘI VALOAREA SUFERINȚEI

Boala şi suferința s-au aflat întotdeauna printre problemele principale care privesc viaţa omului. Boala atinge nu numai trupul, ci şi sufletul. Uneori, bolnavul îşi pierde curajul, ajunge la disperare, cunoaşte îndoiala: „De ce tocmai eu? Doamne, unde ești? Mai are viaţa vreun sens? Ce este după moarte?” Sunt întrebări pe care nu și adresează în mod direct, ci le experimentează. În faţa unei astfel de atitudini, trebuie precizat că Dumnezeu nu a creat răul şi nu dorește suferința. Aceasta a intrat în lume prin păcat. Tot prin păcat a intrat şi moartea. Omul Vechiului Testament îşi plânge boala în fața lui Dumnezeu şi imploră de la Stăpânul vieții vindecarea. Personajul cel mai cunoscut în acest sens este Iob. El experimentează suferința şi încearcă să-i găsească o motivație, iar concluzia la care ajunge este că totul depinde de Dumnezeu, de milostivirea lui. „Cu adevărat, am vorbit despre minuni care sunt mai presus decât mine şi pe care nu le pricep” (Iob 42, 3b). Este ultimul cuvânt al lui Iob în fața misterului lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură asociază suferința cu experiența răului, astfel încât realitatea suferinței ridică o întrebare cu privire la esența răului: ce este răul?

Această întrebare pare inseparabilă, într-un anumit sens, de problema suferinței. Răspunsul pe care creștinismul îl dă acestei întrebări este diferit de alte credințe și tradiții religioase, întrucât „creștinismul proclamă binele esențial al existenței și binele a ceea ce există, mărturisește bunătatea Creatorului și proclamă binele creaturilor. Omul suferă din cauza răului, care este o anumită lipsă, limitare sau denaturare a binelui. S-ar putea spune că omul suferă din cauza unui bun la care nu participă, de care este exclus într-un fel sau de care s-a lipsit. El suferă în special atunci când „ar trebui” – în condiții normale – să aibă parte de acest bine și nu are parte de el. Astfel, în concepția creștină, realitatea suferinței este explicată prin intermediul răului, care este întotdeauna, într-un fel sau altul, legat de un bine”[1].

Papa emerit Benedict al XVI-lea, vorbind despre locul suferinței în Enciclica Spe salvi, amintește un important aspect al realității vieții noastre pământești: „Putem încerca să limităm suferința, să luptăm împotriva ei, dar nu o putem elimina. Chiar acolo unde oamenii, în tentativa de a evita orice suferință, încearcă să se sustragă de la tot ceea ce ar putea însemna chin, acolo unde vor să scape de truda și durerea adevărului, a iubirii, a binelui, alunecă într-o viață goală, în care probabil că aproape nu mai există durerea, dar există mai mult senzația obscură a lipsei de sens și a singurătății. Nu evitarea suferinței, fuga din fața durerii, îl vindecă pe om, ci capacitatea de a accepta încercarea de a crește în ea, de a găsi sens prin unirea cu Cristos, care a suferit cu iubire infinită”[2].

Referindu-se la viața la bătrânețe și la suferință, Sf. Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Evangelium vitae, la numărul 46, sublinia: „Privitor la ultimele clipe ale existenței ar fi anacronic să așteptăm de la revelația biblică o referire expresă la problematica actuală a respectului față de persoanele în vârstă și bolnave și o condamnare explicită a tentativelor de a le anticipa în mod violent sfârșitul: într-adevăr, ne aflăm într-un context cultural și religios care nu e atins de o asemenea ispită și care, dimpotrivă, în privința bătrânului, recunoaște în înțelepciunea și experiența lui o bogăție de neînlocuit pentru familie și societate. Dar, la bătrânețe, cum să înfrunți decăderea inevitabilă a vieții? Cum să te porți în fața morții? Credinciosul știe că viața lui stă în mâinile Domnului: «Doamne, în mâinile tale e viața mea» (cf. Ps 16/15, 5) și de la El acceptă și moartea: «Aceasta e hotărârea Domnului pentru fiecare om; de ce să te răzvrătești față de voia Celui Preaînalt?» (Sir 41, 4). După cum nu e stăpânul vieții, omul nu e nici stăpânul morții; în viață ca și în moarte, el trebuie să se încredințeze total «voinței Celui Preaînalt», planului Lui de iubire. Și în momentul bolii, omul e chemat să trăiască aceeași încredere în Domnul și să-și reînnoiască încrederea fundamentală în El, care «vindecă toate bolile» (cf. Ps 103/102, 3). Când orice orizont de însănătoșire pare a se închide în fața omului, astfel încât îl face să strige: «Zilele mele sunt ca umbra care piere și eu ca iarba m-am uscat» (Ps 102/101, 12), și atunci credinciosul e însuflețit de credința nestrămutată în puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu. Boala nu-l împinge la disperare și la căutarea morții, ci la invocarea plină de speranță: «Crezut-am chiar și atunci când am zis: Nefericit sunt foarte» (Ps 116/115, 10); «Doamne Dumnezeul meu, strigat-am către tine și m-ai vindecat. Doamne, scos-ai din lăcașul morții sufletul meu și mi-ai dat viață ca să nu cobor în groapă» (Ps 30/29, 3-4)”[3].

Omul nu suferă pur și simplu de durere, ci suferă în mod conștient și se întreabă despre suferința sa, se întreabă de ce, adică din ce cauză și în ce scop. Întrebarea se referă atunci atât la originea, cât și la scopul suferinței umane. Răspunsul definitiv la această întrebare esențială este oferit de Cristos răstignit și înviat, Răscumpărător prin suferință și Răscumpărător al suferinței. Datorită lui Cristos, suferința se transformă dintr-un efect al răului într-o cauză de mântuire pentru omenire.

Sf. Ioan Paul al II-lea, în Scrisoarea Apostolică Salvifici doloris, ne indică că „pentru a percepe adevăratul răspuns la de ce-ul suferinței, trebuie să ne întoarcem privirea spre revelația iubirii divine, sursa ultimă a sensului a tot ceea ce există. Iubirea este, de asemenea, sursa cea mai bogată a sensului suferinței, care este întotdeauna un mister; suntem conștienți de insuficiența și inadecvarea explicațiilor noastre. Cristos ne face să intrăm în mister și ne face să descoperim «de ce» suferința, în măsura în care suntem capabili să înțelegem sublimul iubirii divine. Iubirea este, de asemenea, sursa cea mai deplină de răspuns la întrebarea despre sensul suferinței. Această întrebare a fost dată de Dumnezeu omului prin crucea lui Isus Cristos”[4].

Semnul crucii, cu care milioane de oameni în fiecare zi își încep și își încheie ziua, precum și participarea la liturghie și la orice altă rugăciune, este semnul fundamental al creștinului: arată că suferința este o temă centrală a creștinismului, legată în mod inseparabil de conceptul creștin de Dumnezeu și de acțiunea Sa în favoarea omenirii. În semnul crucii, tocmai aceste două aspecte fundamentale se întâlnesc: Dumnezeu treime (numind cele trei Persoane divine: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”) și suferința crucii, al cărei semn îl trasăm pe trupul nostru. De aceea, suferința a fost nu numai trăită, ci și studiată în toate epocile creștinismului, de la începuturi până în zilele noastre, iar soluțiile provizorii găsite din când în când sunt mereu reelaborate, mai ales cu ocazia unor noi drame ale istoriei umane. Așa cum observă și Benedict al XVI-lea în cartea sa „Isus din Nazaret”, comentând prima ispită a lui Cristos, tema suferinței și cea a lui Dumnezeu se referă continuu una la cealaltă. Diavolul îi sugerează lui Cristos că ar trebui să transforme pietrele în pâine, iar acest lucru se poate referi și la faptul că, atunci când omul își dă seama că atât de multe ființe umane mor de foame, se întreabă: de ce nu le dă Dumnezeu pâine, eventual scoțând-o din pietre? Au existat tratate teologice, spirituale și devoționale pe această temă.

Suferința poate fi și o verificare a iubirii: „Cuvintele rugăciunii lui Cristos în Ghetsemani dovedesc adevărul iubirii prin adevărul suferinței” (SD 18).

Datorită lui Cristos, chiar și suferința are o valoare: „În crucea lui Cristos nu numai că s-a realizat răscumpărarea prin suferință, dar suferința umană însăși a fost răscumpărată. Cristos, fără nici o vină din partea sa – a purtat «răul total al păcatului»”. Experiența acestui rău a determinat măsura incomparabilă a suferinței lui Cristos, care a devenit prețul răscumpărării (SD 19). Participarea la suferințele lui Cristos înseamnă în același timp suferință pentru împărăția lui Dumnezeu. Prin suferințele lor, „cei care suferă cu Cristos «plătesc» într-un anumit sens prețul infinit al patimilor și al morții lui Cristos, care a devenit prețul răscumpărării noastre” (SD 21).

În contextul cultural actual, marcat de un hedonism accentuat, suferința poate fi ușor înțeleasă exclusiv în sens negativ. Suferința este adesea considerată un rău absolut, deoarece suferința reprezintă opusul plăcerii. Se încearcă suprimarea oricărei suferințe pe cale medicală (de la analgezice până la cazul extrem al eutanasiei), religioasă (noua pseudo-religiozitate a bunăstării) sau chimică (droguri). În loc să caute un răspuns la marea întrebare a suferinței, oamenii de astăzi încearcă adesea să scape de ea pe toate căile (a se vedea, în context creștin, dezinteresul larg răspândit față de practicile penitențiale).

Marile religii (acum foarte prezente și în țările occidentale) nu împărtășesc viziunea creștină asupra suferinței. Pentru păgânism, care astăzi revine în Occident în forme noi, ca și pentru budism, convingerea de bază corespunde fatalismului: durerea este inevitabilă, nu se poate face nimic pentru a atenua suferința. De aici rezultă că oamenii încearcă să scape de ea – neopăgânismul materialist face acest lucru într-un fel (adică prin stupefacția cu posesia bulimică de bunuri și prin distracțiile de tot felul), budismul în alt fel (prin căutarea detașării absolute de o lume considerată a fi pură aparență), dar totuși se caută evadarea din suferință. Această abordare dezvăluie o ignoranță fundamentală în cadrul sistemului doctrinar al acestor religii cu privire la originea suferinței și, prin urmare, și la scopul acesteia. Din acest punct de vedere, omul fie se răzvrătește (prometeismul păgân), fie consimte (budismul). Dar rezultatul este unic: durerea pare sterilă și, prin urmare, inutilă[5].

Papa Ioan al XXIII-lea, care a vrut să-și urmeze pas cu pas moartea și care, ținând în fața sa un crucifix, murmura cu bucurie, seninătate și speranță: „Acele brațe întinse spun că a murit pentru toți, tocmai pentru toți. Nimeni, nimeni nu este respins de iubirea și iertarea lui”.

 

[1] IOAN PAUL AL II-LEA, Salvifici doloris, 7.

[2] BENEDICT AL XVI-LEA, Enciclica Spe salvi, despre speranța creștină, Vatican 30.11.2007, 37. Accesat pe www.magisteriu.ro

[3] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare enciclică despre valoarea și inviolabilitatea vieții umane, Evangelium vitae, în Enchiridion della Famiglia, EDB, Bologna 2004, 1261-1264.

[4] Cfr. Idem, 14.

[5] Cfr. MAURO GAGLIARDI, «Salvezza, Redenzione, Giustificazione. Nel Cristianesimo e nelle principali religioni», în Alpha Omega 10 (2007), 31-64; 189-208.

Hits: 469

/ 2022/2023 - Anul pastoral, Știri / Tags:

Share the Post