Cateheza a II-a – Sacramentul Reconcilierii: celebrarea milostivirii și a iertării; roadele Sacramentului Pocăinței și indulgențele

aa62a93c04bc59a57664c373a3f0f9d7

Cateheza a II-a – Sacramentul Reconcilierii: celebrarea milostivirii și a iertării; roadele Sacramentului Pocăinței și indulgențele

Vă prezentăm un rezumat al catehezelor din acest timp al Adventului, rezumate care pot fi folosite în cadrul celebrărilor liturgice. Alături de acest material și de alte resurse bibliografice, va invităm să aprofundăm împreună Sacramentele de vindecare: Pocăința și Ungerea Bolnavilor.
Materialul complet poate fi găsit în cartea apărută recent la Editura ARCB: Sacramentele de vindecare: Pocăința și Ungerea Bolnavilor, coordonată de Pr. Claudiu Eva, Responsabil al Oficiului pentru Pastorația Liturgică și Sacramente.

SACRAMENTUL RECONCILIERII: CELEBRAREA MILOSTIVIRII ȘI A IERTĂRII

ROADELE SACRAMENTULUI POCĂINȚEI ȘI INDULGENȚELE

În mod obișnuit se numește „Spovadă”, pentru că există ideea practicii conform căreia un penitent „trebuie”… „să mărturisească toate păcatele preotului, pentru a obține iertarea și a fi bine dispus să se împărtășească”. Aceasta este, din păcate, convingerea reductivă pe care o avem despre Sacrament. În schimb, adevărata denumire ar trebui să fie „Sacramentul Pocăinței” sau chiar mai bine „Sacramentul Reconcilierii”, deoarece este semnul (sacramentul) prezenței lui Cristos care dorește să se împace cu păcătosul care se căiește de păcatele sale. Sacramentul Reconcilierii este, de fapt, unul în care Cristos – care lucrează în formă invizibilă, prin intermediul unui slujitor vizibil, care este preotul –  dorește să îl împace pe păcătos cu El însuși. Acesta din urmă,căit și smerit în fața lui Dumnezeu, își mărturisește cu umilință păcatele, își arată căința, adică durerea sinceră, își manifestă voința de a-și îndrepta viața și obține astfel iertarea lui Dumnezeu prin formula de „dezlegare” a preotului. După dezlegare, penitentul face o pocăință (îndestularea) în semn de recunoștință față de Dumnezeu care, în Cristos, l-a împăcat cu sine. Mărturisirea este, așadar, doar o parte a întregului Sacrament al Reconcilierii.

Cristos instituie Sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii

Cristos a instituit sacramentul Pocăinței pentru toți membrii păcătoși ai Bisericii sale, în primul rând pentru cei care, după Botez, au căzut în păcate grave și astfel și-au pierdut harul baptismal și au provocat o rană comuniunii ecleziale. Pentru aceștia, sacramentul Pocăinței oferă o nouă șansă de a se converti și de a recupera harul pierdut. El le-a dat apostolilor săi puterea de „a lega și a dezlega”, adică de a-i exclude din viața liturgică comunitară pe credincioșii vinovați de greșeli grave și de a-i readmite după o perioadă adecvată de penitență; o putere de ordin sacramental, a cărei exercitare va avea o corespondență precisă cu Dumnezeu: „Adevăr vă spun că tot ce veți lega pe pământ va fi legat și în ceruri și tot ce veți dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Mt 18,18). După moartea și învierea Sa, Domnul a transmis efectiv Bisericii puterea de a ierta păcatele prin puterea Duhului Sfânt, ca parte fundamentală a mântuirii realizate în misterul pascal: „Primiți pe Duhul Sfânt; oricui veți ierta păcatele, i se vor ierta” (In 20, 22-23). De aceea, apostolul Paul poate spune că Dumnezeu „ne-a împăcat cu sine prin Cristos și ne-a încredințat nouă misiunea împăcării” (2Cor 5,18).

Elemente constitutive ale Sacramentului Pocăinței

 În primul rând, este nevoie de pocăință sau de o schimbare a inimii. Păcătosul, mișcat de Duhul Sfânt, redescoperă fața sfântă și milostivă a Tatălui, se examinează pe sine însuși, își conștientizează păcatele; se întristează pentru ele; le detestă; își propune să nu le mai comită; se angajează să-și schimbe radical viața, să o reordoneze după notele evanghelice. A face un examen de conștiință înseamnă a evalua propria viață în fața lui Dumnezeu, în lumina cuvântului Său, și a recunoaște păcatele comise cu gândul, cuvântul, fapta și omisiunea, fie că sunt grave sau ușoare, cu deplină responsabilitate sau din slăbiciune. Părerea de rău în fața păcatelor se mai numește „durere desăvârșită” sau „căință”, atunci când este inspirată de iubirea filială față de Dumnezeu, demnă de a fi iubită mai presus de orice; „durere imperfectă”, atunci când este inspirată de teamă. Într-un caz, ca și în celălalt, ea include intenția fermă de a rupe cu păcatul și de a evita ocaziile și, prin urmare, este suficientă pentru a se pregăti să primească iertarea sacramentală; într-adevăr, durerea desăvârșită, care include și intenția de a se mărturisi cât mai curând posibil, obține iertarea imediat, înainte de ritul sacramental.

Dacă ar fi să răspundem la întrebarea: „Ce este Sacramentul Pocăinței?” un posibil răspuns ar fi următorul: pocăința este înainte de toate o acțiune a lui Dumnezeu, care întotdeauna conduce la iubire, sădind în inima noastră o dorință de iertare și o convertire de fiecare dată mai autentică; pocăința este, de asemenea, o acțiune a Bisericii, care are misiunea de a conduce pașii noștri către Dumnezeu și care facilitează reconcilierea noastră cu Tatăl Milostiv, prin acțiunea mântuitoare a lui Cristos, prezent întotdeauna în Biserică; pocăința este și un act personal al creștinului, care primește darul lui Dumnezeu intrând astfel pe drumul credinței, speranței și al iubirii, refuzând răul săvârșit și luând hotărârea de a-și schimba viața cu ajutorul harului lui Dumnezeu; pocăința este o întâlnire personală cu Dumnezeu. Doar El poate să ne scape de păcat. Isus Cristos ne invită să împărtășim viața sa chemându-ne la sfințenie. Aceasta este măreția vocației noastre; pocăința este un har pe care îl putem cere întotdeauna și prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, întotdeauna atentă la nevoile noastre reale; Sacramentul Pocăinței este una din prioritățile pastorale ale Bisericii, așa cum au semnalat de-a lungul ultimilor 60 de ani Părinții Conciliari și Pontifii Romani: „Revin în minte cuvintele încărcate de semnificație pe care Sfântul Ioan al XXIII-lea le-a rostit la deschiderea Conciliului pentru a arăta calea de urmat: «Acum mireasa lui Cristos preferă să folosească medicamentul milostivirii în loc să ia în mâini armele rigorii… Biserica Catolică, în timp ce cu acest Conciliu Ecumenic înalță făclia adevărului catolic, vrea să se arate mamă preaiubitoare a tuturor, binevoitoare, răbdătoare, mișcată de milostivire și de bunătate față de fiii despărțiți de ea»”[1].

Papa Francisc, în Misericordiae Vultus, trasează profilul confesorului, al duhovnicului, care este în slujba milostivirii divine și care se îmbracă cu sentimentele și trăirile lui Cristos, Bunul Păstor: „Nu voi înceta niciodată să insist: confesorii să fie un adevărat semn al milostivirii Tatălui. Nu se improvizează confesorii. Putem deveni confesori atunci când, înainte de toate, ne facem noi cei dintâi penitenți în căutare de iertare. Să nu uităm niciodată că a fi confesori înseamnă a fi părtași de aceeași misiune a lui Isus și a fi semn concret al continuității unei iubiri divine care iartă și care mântuiește. Fiecare dintre noi a primit darul Duhului Sfânt pentru iertarea păcatelor, de acesta suntem responsabili. Niciunul dintre noi nu este stăpân al sacramentului, ci un slujitor fidel al iertării lui Dumnezeu. Fiecare confesor va trebui să-i primească pe credincioși ca tatăl din parabola fiului risipitor: un tată care aleargă în întâmpinarea fiului chiar dacă a irosit bunurile sale. Confesorii sunt chemați să-l strângă în brațe pe acel fiu căit care se întoarce acasă și să exprime bucuria că l-au regăsit. Nu vor înceta să meargă și spre celălalt fiu rămas afară și incapabil să se bucure, pentru a-i explica faptul că evaluarea sa este nedreaptă și nu are sens în fața milostivirii Tatălui care nu are limite. Nu vor pune întrebări impertinente, ci, asemenea fiului din parabolă, vor întrerupe discursul pregătit de fiul risipitor, pentru că vor ști să perceapă în inima fiecărui penitent invocarea de ajutor și cererea de iertare. Așadar, confesorii sunt chemați să fie mereu, pretutindeni, în orice situație și indiferent de orice, semnul primatului milostivirii”[2].

Orice sacrament produce roade, roade care se pot vedea în trăirea vieții de credință. Roadele acestui sacrament, așa cum ne indică CBC la numerele 1468-1470, se referă la reconcilierea cu Dumnezeu, o adevărată înviere spirituală, care redă demnitatea și bunurile vieții de fii ai lui Dumnezeu, bunuri dintre care cel mai prețios este prietenia cu Dumnezeu. Un alt rod este împăcarea cu Biserica, căci păcatul rupe comuniunea nu doar cu Dumnezeu, dar și comuniunea frățească. Sacramentul Pocăinței o repară și o reface.

Strâns legată de roadele acestui sacrament este și doctrina și practica indulgențelor. Persoana care a păcătuit are nevoie nu numai de iertarea vinovăției de a-L fi ofensat pe Dumnezeu, ci și de iertarea pentru pedepsele pe care le-a meritat pentru această dezordine. Odată cu iertarea greșelilor grave, păcătosul obține și eliberarea de pedeapsa despărțirii veșnice de Dumnezeu, dar, de regulă, el rămâne în continuare vrednic de pedepsele vremelnice, deci care nu sunt veșnice. Păcatele veniale merită și ele pedepse vremelnice. „Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi” (CBC 1471).

„Aceste bunuri spirituale ale comuniunii sfinţilor se numesc şi tezaurul Bisericii, «care nu este o însumare de bunuri, cum ar fi bogăţiile materiale, adunate în decursul veacurilor, ci este valoarea infinită şi nesecată pe care o au la Dumnezeu ispăşirile şi meritele lui Cristos, Domnul nostru, oferite pentru ca omenirea să fie eliberată de păcat şi să ajungă la comuniunea cu Tatăl; este însuşi Cristos, Răscumpărătorul, în care se află, vii, îndestulările şi meritele răscumpărării. Acestui tezaur îi aparţine deopotrivă preţul cu adevărat imens, incomensurabil şi mereu nou pe care îl au la Dumnezeu rugăciunile şi faptele bune ale Preafericitei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor, care, mergând pe urmele lui Cristos Domnul, prin harul lui s-au sfinţit şi şi-au împlinit lucrarea încredinţată de Tatăl; astfel, lucrând la propria mântuire, au conlucrat deopotrivă la mântuirea fraţilor lor în unitatea trupului mistic»” (CBC 1476-1477). „Pentru a dobândi indulgența plenară este necesar să se efectueze acţiunea căreia îi este anexată indulgența și să se îndeplinească trei condiții: mărturisirea sacramentală, împărtășania euharistică și rugăciunea potrivit intențiilor Suveranului Pontif. Se cere, de asemenea, să fie exclusă orice afecțiune față de păcat, chiar și faţă de păcatul venial. Dacă lipsește dispoziția deplină sau dacă nu sunt îndeplinite cele trei condiții de mai sus, indulgența este doar parțială” (Paul al VI-lea, Cost. Ap. Indulgentiarum doctrina, 7). Prin indulgențe, credincioșii pot dobândi pentru ei înșiși, ca și pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice , care sunt urmări ale păcatelor. Efectele spirituale ale sacramentului Pocăințeisunt: împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândește harul sfințitor; împăcarea cu Biserica; iertarea pedepsei veșnice meritate din cauza păcatelor de moarte; iertarea, cel puțin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatului; pacea și seninătatea conștiinței și mângâierea spirituală; creșterea forțelor spirituale pentru lupta creștină.

[1] Discurs de deschidere a Conciliului Ecumenic Vatican II, Gaudet mater Ecclesia, 11 octombrie 1962, 2-3 în PAPA FRANCISC, Misericordiae vultus 4. Bula de convocare a Jubileului Extraordinar al Milostivirii, Vatican 11 aprilie 2015, accesibilă pe www.magisteriu.ro.

[2] PAPA FRANCISC, Misericordiae vultus, 17. A se consulta în această problematică și volumul scris de ÎPS Aurel Percă, Confesorii nu se improvizează, ARCB, București 2020.

Hits: 226

/ 2022/2023 - Anul pastoral, Știri / Tags:

Share the Post