Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a XXXIII-a Zi Mondială a Bolnavului (11 februarie 2025)

“Speranţa nu înşală” (Rom 5,5) şi ne face puternici în suferinţă

Iubiţi fraţi şi surori,

Celebrăm a XXXIII-a Zi Mondială a Bolnavului în Anul Jubiliar 2025, în care Biserica ne invită să devenim “pelerini ai speranţei”. În aceasta ne însoţeşte cuvântul lui Dumnezeu care, prin Sfântul Paul, ne dăruieşte un mesaj de mare încurajare: “Speranţa nu înşală” (Rom 5,5), ba chiar, ne face puternici în suferinţă.

Sunt expresii mângâietoare, care pot provoca însă, în special în cel care suferă, unele întrebări. De exemplu: Cum să rămânem puternici, când suntem atinşi în trup de boli grave, care duc la invaliditate, care eventual cer îngrijiri ale căror costuri sunt dincolo de posibilităţile noastre? Cum să facem asta când, în afară de suferinţa noastră, o vedem pe cea a celui care ne iubeşte şi, deşi stând aproape de noi, se simte neputincios să ne ajute? În toate aceste circumstanţe simţim nevoia unui sprijin mai mare decât noi: ne este de folos ajutorul lui Dumnezeu, al harului său, al providenţei sale, al acelei forţe care este dar al Duhului său (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1808).

Aşadar, să ne oprim un moment ca să reflectăm asupra prezenţei lui Dumnezeu aproape de cel care suferă, îndeosebi sub trei aspecte care o caracterizează: întâlnirea, darul şi împărtăşirea.

1. Întâlnirea. Isus, când îi trimite în misiune pe cei şaptezeci şi doi de discipoli (cf. Lc 10,1-9), îi îndeamnă să le spună bolnavilor: “S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu” (v. 9). Adică, el cere să ajute să perceapă şi în infirmitate, oricât de dureroasă şi greu de înţeles ar fi ea, o oportunitate de întâlnire cu Domnul. De fapt, în timpul bolii, dacă, pe de o parte, simţim toată fragilitatea noastră de creaturi – fizică, psihologică şi spirituală -, pe de altă parte trăim experienţa apropierii şi a compasiunii lui Dumnezeu, care în Isus a împărtăşit suferinţele noastre. El nu ne abandonează şi adesea ne surprinde cu darul unei tenacităţi pe care nu ne-am fi gândit vreodată că o avem, şi pe care singuri n-am fi găsit-o niciodată.

Aşadar, boala devine ocazia unei întâlniri care ne schimbă, descoperirea unei stânci de neclintit în care descoperim că ne putem ancora pentru a înfrunta furtunile vieţii: o experienţă care, deşi în sacrificiu, ne face mai puternici, pentru că suntem mai conştienţi că nu suntem singuri. Pentru aceasta se spune că durerea poartă cu sine mereu un mister de mântuire, pentru că ne face să experimentăm apropiată şi reală mângâierea care vine de la Dumnezeu, până la “cunoaşterea plinătăţii evangheliei cu toate promisiunile sale şi cu viaţa sa” (Sf. Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat tinerilor, New Orleans, 12 septembrie 1987).

2. Şi asta ne duce la a doua idee de reflecţie: darul. De fapt, niciodată ca în suferinţă nu ne dăm seama că orice speranţă vine de la Domnul şi că, prin urmare, este înainte de toate un dar de primit şi de cultivat, rămânând “fideli faţă de fidelitatea lui Dumnezeu”, conform expresiei frumoase a lui Madeleine Delbr?l (cf. Speranţa este o lumină în noapte, Cetatea Vaticanului, 2024, Prefaţă).

De altfel, numai în învierea lui Cristos orice destin al nostru îşi găseşte locul său în orizontul infinit al veşniciei. Numai de la Paştele său ne vine certitudinea că nimic, “nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu” (Rom 8,38-39). Şi din această “mare speranţă” derivă orice altă breşă de lumină cu care să depăşim încercările şi obstacolele vieţii (cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 27.31). Nu numai atât, dar Cel Înviat merge şi cu noi, devenind însoţitorul nostru de călătorie, ca pentru discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-53). Ca şi ei, şi noi putem împărtăşi cu el rătăcirea noastră, preocupările noastre şi dezamăgirile noastre, putem asculta cuvântul său care ne luminează şi înflăcărează inima şi să-l recunoaştem prezent în frângerea Pâinii, percepând în faptul de a sta el cu noi, chiar şi în limitele prezentului, acel “dincolo” care, devenind apropiat, ne redă curaj şi încredere.

3. Şi astfel ajungem la al treilea aspect, cel al împărtăşirii. Locurile în care se suferă sunt adesea locuri de împărtăşire, în care ne îmbogăţim reciproc. De câte ori, la căpătâiul unui bolnav, învăţăm să sperăm! De câte ori, stând aproape de cel care suferă, învăţăm să credem! De câte ori, aplecându-ne asupra celui care este în nevoie, descoperim iubirea! Adică ne dăm seama că suntem “îngeri” ai speranţei, mesageri ai lui Dumnezeu, unii pentru alţii, toţi împreună: bolnavi, medici, asistenţi medicali, rude, prieteni, preoţi, călugări şi călugăriţe; acolo unde suntem: în familii, în ambulatorii, în casele de îngrijire, în spitale şi în clinici.

Şi este important a şti să percepem frumuseţea şi însemnătatea acestor întâlniri de har şi să învăţăm să le notăm în suflet pentru a nu le uita: a păstra în inimă zâmbetul gentil al unui lucrător sanitar, privirea recunoscătoare şi încrezătoare a unui pacient, faţa înţelegătoare şi grijulie a unui doctor sau a unui voluntar, cea plină de aşteptare şi de trepidaţie a unui soţ, a unui copil, a unui nepot sau a unui prieten drag. Toate sunt lumini pe care să le preţuim, lumini care, chiar şi în întunericul încercării, nu numai că dau forţă, ci învaţă gustul adevărat al vieţii, în iubire şi în proximitate (cf. Lc10,25-37).

Dragi bolnavi, iubiţi fraţi şi surori care acordaţi asistenţa voastră celor suferinzi, în acest Jubileu voi aveţi mai mult ca oricând un rol special. De fapt, mersul vostru împreună este un semn pentru toţi, “un imn adus demnităţii umane, un cânt de speranţă” (Spes non confundit, 11), al cărui glas merge cu mult dincolo de camerele şi de paturile din locurile de îngrijire în care vă aflaţi, stimulând şi încurajând în caritate “coralitatea întregii societăţi” (ibid.), într-o armonie uneori greu de realizat, dar tocmai pentru aceasta foarte dulce şi puternică, aptă să ducă lumină şi căldură acolo unde este mai multă nevoie.

Toată Biserica vă mulţumeşte pentru aceasta! Şi eu fac asta şi mă rog pentru voi încredinţându-vă Mariei, tămăduitoarea bolnavilor, prin cuvintele cu care atâţia fraţi şi surori s-au adresat ei în nevoie:

Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu.
Nu ne dispreţui rugăciunile în nevoile noastre,
ci ne mântuieşte de toate primejdiile, Fecioară slăvită şi binecuvântată.

Vă binecuvântez, împreună cu familiile voastre şi cu cei dragi ai voştri, şi vă cer, cu rugăminte, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 14 ianuarie 2025

Franciscus

Traducere de Pr. Mihai Pătraşcu

 Foto: ©Vatican Media

Hits: 118