„Primirea dificilă a Cuvântului” – Meditație pentru Duminica a XIV-a de peste an

Gerrit_van_Honthorst_-_Childhood_of_Christ_-_WGA11656

„Primirea dificilă a Cuvântului” – Meditație pentru Duminica a XIV-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XIV-A TPA B

7 IULIE 2024 

PRIMIREA DIFICILĂ A CUVÂNTULUI

Vocația lui Ezechiel este paradigmatică: Domnul ia inițiativa, îl cheamă pe Ezechiel și îl trimite în Israel (prima lectură). Profetul este chemat să aducă înapoi Cuvântul și să cheme poporul la convertire, astfel încât să poată înțelege prezența lui Dumnezeu în istorie. Psalmul 122 oferă adunării liturgice ocazia de a-și asuma umilința psalmistului, care își ridică ochii spre Dumnezeu cu docilitatea slujitorului credincios al legământului. În a doua lectură, Paul menționează un „ghimpe”, o încercare îngăduită de Dumnezeu care îl face să sufere în trup; tocmai în această dificultate, Dumnezeu îi dezvăluie lui Paul că puterea divină se împlinește în slăbiciune. Evangheliadescrie reacția sceptică a oamenilor adunați în sinagoga din Nazaret: Isus nu poate fi Mesia, deoarece trecutul său și locul său de origine sunt cunoscute. Isus îi scandalizează pentru că contrazice așteptările lor; Dumnezeu a ales să salveze lumea prin intermediul unui Mesia umil.

PRIMA LECTURĂ

Cartea profetului Ezechiel începe cu o viziune a gloriei divine (Ez 1,4-28). În mijlocul acestui eveniment, Domnul i se adresează lui Ezechiel, un preot evreu care se află în exil în Babilon cu poporul lui Iuda.

Lectura începe cu o indicație aparent superfluă care se dovedește în schimb decisivă: „un Duh a intrat în mine în timp ce vorbea cu mine; m-a făcut să stau în picioare” (Ez 2,2); misiunea lui Ezechiel este o inițiativă a lui Dumnezeu și este susținută de Duhul său, fără de care profetul nici măcar nu ar fi putut sta în picioare. „Eu te trimit la fiii lui Israel” (Ez 2,3). Primul cuvânt rostit de Dumnezeu se referă imediat la misiune și la trimitere, omițând alte elemente și contribuind la crearea unui sentiment de urgență.

Vocația lui Ezechiel este descrisă de la început ca fiind mandatul unui mesager care trebuie să comunice altora cuvântul unui superior (cf. Gen 32.4), în care Dumnezeu dezvoltă mai ales descrierea destinatarului israeliții.

Aceștia sunt literalmente: „neamuri răzvrătite care s-au răzvrătit împotriva mea” (Ez 2,3); rădăcina este repetată de două ori marad, care denotă în sens propriu rebeliunea împotriva unui conducător cu care cineva a făcut o alianță (cf. 2Reg 18,7), dar care poate fi folosită și pentru Dumnezeu (Num 14,9). În același verset, un alt sinonim este introdus pentru a indica „revolta” israeliților, paša’, folosit în același context (cf. 1Reg 12,19). În aceste cuvinte Dumnezeu subliniază în special caracterul personal al rebeliunii: de două ori insistă că păcatul este „împotriva mea”. Comportamentul israeliților, de altfel, este comparat cu cel al unor „copii încăpățânați cu inima împietrită” (Ez 2,4), dezvăluind, printre rânduri, condiția extraordinară a lui Israel, fiul lui Dumnezeu, și exaltând și mai puternic încăpățânarea sa (cf. Is 48,4), inima sa tare ca piatra (cf. Ez 36,26).

Mesajul care urmează să fie adus de profet, în cele din urmă, pare să nu aibă niciun conținut: „Tu le vei spune: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu»” (Ez 2,4); în această indicație simplă este cuprinsă vocația lui Ezechiel: el trebuie să raporteze în mod constant Cuvântul, indiferent de succesul comunicării („Fie că vor asculta, fie că vor refuza” – Ez 2,5), chemând poporul să fie capabil să sesizeze prezența lui Dumnezeu în istoria lor. Prima lectură, prin urmare, zguduie adunarea, dezvăluind cât de dificilă este ascultarea cuvântului profetic și invitându-i pe cei prezenți la ascultarea inimii.

 A DOUA LECTURĂ

A doua lectură prezintă unul dintre cele mai enigmatice pasaje din întregul epistolar paulin: „Ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza revelaţiilor neobişnuite, mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască, aşa încât să nu mă umplu de îngâmfare” (2Cor 12,7). Cu toate acestea, unele indicații din text pot ajuta la descifrarea acestuia: Paul se referă la o durere (un „ghimpe”) permisă de Dumnezeu (pasivul se referă în mod clar la acțiunea Domnului), permanentă, care îl face pe apostol să sufere în carne și oase, adică din cauza condiției sale limitată de ființă finită și muritoare (nu pare să ne gândim la o nuanță negativă a termenului „carne” ca referire la păcatul carnal).

În ciuda originii sale divine această durere devine un instrument al Satanei pentru a-l ispiti și a-l bate, îi manifestă slăbiciunile personale, împiedicându-l de a se înălța în mândrie. Printre diferitele explicații prin urmare, exegeții tind să interpreteze „ghimpele” ca o boală fizică în care se manifestă fragilitatea apostolului (cf. 2Cor 10,10). O altă posibilitate: „ghimpele” nu este altceva decât un simbol al adversarilor care îl umilesc pe Paul provocându-i suferințe profunde (cf. 2Cor 11,14-15). Apostolul, epuizat, se roagă ca Domnul să îndepărteze această suferință (2Cor 12,8) și repetă invocarea de trei ori. Domnul răspunde într-un mod paradoxal și absolut neașteptat: „Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune” (2Cor 12,9). În primul rând, Dumnezeu răspunde la rugăciunea lui Paul, pentru că nu îl lasă singur în încercare, ci îi promite darul harului său. Pe de altă parte arată că slăbiciunea sa este prețioasă, decisivă pentru că puterea lui Dumnezeu este perfectă și împlinită, își atinge scopul final, sfârșitul ultim (verbul grecesc folosit este teléō, „a ajunge la sfârșit, a desăvârși”). Domnul a ales crucea pentru a-și dezvălui puterea sa (1Cor 1,8-31), iar Paul este și el chemat să retrăiască în trup misterul pascal, trecerea de la moarte la înviere, asemenea lui Isus Cristos care „a fost răstignit pentru slăbiciunea sa, dar trăiește prin puterea lui Dumnezeu” (2Cor 13,4). Această veste este oferită adunării liturgice pentru ca, mângâiați de Dumnezeu să poată descoperi, împreună cu Paul, darul harului asociat slăbiciunii: „când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10).

EVANGHELIA

Evanghelia acestei duminici a 14-a este pregătită prin aclamația de la Evanghelie: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună” (Lc 4, 18). Ea face aluzie la un alt episod în care Isus învăța în sinagoga din Nazaret, când, luând cartea profetului Isaia, el citește aceste cuvinte: „Duhul Domnului este peste mine: El m-a trimis să duc săracilor vestea cea bună” (Lc 4,18). Conform relatării lui Luca, Isus aplică acest cuvânt profetic propriei sale persoane și generează o reacție sceptică și dură.

 Mulți erau uimiți. Relatarea lui Marcu, de asemenea descrie reacția sceptică a oamenilor prezenți în sinagoga din Nazaret; ei manifestă o anumită uimire față de față de învățătura lui Isus. Verbul „a fi uimit” mai este folosit fie pentru a se referi la o reacție neutră sau pozitivă, fie pentru a indica o impresie negativă (Mt 7,28; In 7,15; Fap 4,13-14). Prin relatarea cuvintelor celor prezenți, pasajul permite să înțelegem mai bine natura îndoielilor lor.

 De unde provin acestea? Prima întrebare care se ridică se referă la originea învățăturii lui Isus. Alteori, întrebarea „de unde?” este formulată atunci când se reflectează asupra unei calități divine (Mt 21,25); tradiția iudaică de fapt, credea că Mesia cel așteptat se va manifesta ca o persoană de origine necunoscută. Această problemă este formulată în alte cuvinte în pasajul din In 7,27: „Pe acesta știm de unde este; Cristos, în schimb, când va veni, nimeni nu va ști de unde este”. Cum poate veni de la Dumnezeu o persoană a cărei persoană al cărei mediu social și loc de origine sunt cunoscute?

 Înțelepciune și minuni. Celelalte două întrebări clarifică prima; oamenii din Nazaret recunosc în Isus o înțelepciune extraordinară și nu pot să nu remarce minunile, rodul mâinilor sale (v. 2), dar toate acestea, din nou, par neobișnuite și nu încurajează niciun fel de gândire în rândul celor prezenți. Întrebările formulate de compatrioții lui Isus, de fapt, au un caracter circular, sunt autoreferențiale; ele sunt de fapt întrebări retorice în care răspunsul este deja clar dinainte, demonstrând clar încă de la început atitudinea de bază a locuitorilor din Nazaret: ei nu se adresează cu adevărat lui Isus, nu au nicio intenție de a asculta cuvântul său, ei au deja răspunsurile pe care le caută.

 Tâmplarul, fiul Mariei. Versetul 3, prin urmare, este în contrast latent cu versetul 2: compatrioții lui Isus îi cunosc meseria („tâmplarul, fiul Mariei”). Meseria sa („tâmplar”), istoria familiei sale (el este „fiul Mariei”) și rudele sale; referindu-se la trecutul lui Isus, ei evocă, probabil, inferențele referitoare la nașterea nelegitimă și fac aluzie la episodul în care proprii săi frați îl considerau un nebun (Mc 3,21). Scenariul este cel al unui sat mic în care viața continuă fără să se întâmple nimic nou. În acest cadru provincial, apare noutatea absolută a lui Isus Cristos care se ciocnește de un mediu care este închis și imobil. Versetul 3 se încheie cu o precizare, care poate fi tradusă literal: „și au fost scandalizați de el”; aceeași expresie referindu-se la Isus se găsește în Mt 26,31 pentru patima sa: „Atunci Isus le-a spus: În noaptea aceasta, pentru voi toți, voi fi un motiv de scandal”. Isus scandalizează atunci când contrazice așteptările celor care îl întâlnesc, arătându-și statutul de Mesia umil.

 Patrie, rude, casă. Răspunsul lui Isus este proverbial: „un profet nu este disprețuit decât în patria lui, printre rudele sale și în casa lui” (v. 4). Adjectivul átimos, „fără onoare”, califică persoana (1Cor 4,10) care nu este apreciată potrivit valorii sale reale.

Pasajul are două efecte: Isus începe să le dezvăluie discipolilor și celor prezenți că respingerea este prevăzută de planul divin și că joacă un rol decisiv pentru mântuire și, în același timp, arată că este conștient de asprimea rudelor sale. El nu este zdruncinat de neînțelegere și pentru ucenici, ca și pentru adunarea liturgică, aceasta înseamnă că decizia de a-l urma pe Isus Cristos va provoca obstacole foarte puternice și rezistență chiar și în propria lor familie de origine.

 El nu a putut să realizeze nicio minune. Referințala prodigie, literalmente „putere” (dýnamis), creează o interesantă corespondență cu a doua lectură. În timp ce Dumnezeu îi dezvăluie lui Paul că „puterea” sa este împlinită și realizată perfect în slăbiciune (2Cor 12, 7-10), „puterea” lui Dumnezeu nu poate fi manifestată tocmai pentru că oamenii din Nazaret sunt scandalizați de „carnea” lui Isus.

 Necredința. Versetul 6 încheie pasajul evanghelic cu un alt contrast: oamenii adunați pentru sărbătoarea celebrată în sinagogă rămân uimiți de învățătura lui Isus, dar nu fac niciun pas înainte, rămân fixați în convingerile lor. Isus, pe de altă parte, este uimit negativ (același verb este folosit în Gal 1,6) de necredința lor, percepută ca o reacție neașteptată și nejustificată. Din nou încă o dată Evanghelia arată că miracolele necesită credință, tocmai pentru că ele nu au doar o valoare fizică, ci exprimă și manifestă o vindecare mai profundă care implică întreaga persoană, mântuirea.

ACTUALIZAREA MESAJULUI

CREDINȚA ÎI PERMITE LUI DUMNEZEU SĂ ACȚIONEZE

de Massimo Epis

Ceva nu este în ton cu titlul propus. Cum poate fi cineva atât de arogant încât să creadă că Dumnezeu este la mila permisiunilor noastre și atât de copilăros încât să-L reprezinte la mila capriciilor noastre? Memorabilă este izbucnirea pe care profetul o atribuie Domnului împotriva poporului său plângăcios și ipocrit: „Oare olarul este considerat egal cu lutul? Poate un obiect să spună despre creatorul său: ‘Nu el m-a făcut’? Și poate un vas să spună despre olar: ‘El nu înțelege’?” (Is 29,16). Din moment ce Dumnezeu este Dumnezeu, El nu are nevoie să ceară permisiunea.

Oricât de rezonabilă ar fi, această obiecție poate ascunde o prejudecată: aceea că Dumnezeu, tocmai datorită absoluității sale, este „în afara” istoriei noastre, în sensul că istoria, în măsura în care este a noastră, nu poate fi a Lui. Cu toate acestea, imaginea biblică a unui Dumnezeu care merge alături de poporul pe care l-a ales și l-a chemat la libertate respinge reprezentarea unei puteri divine care se afirmă ca o alternativă la responsabilitatea umană. Toate scrierile profetice mărturisesc implicarea lui Dumnezeu („până în măduva oaselor”) în alegerile, chiar și cele mizerabile ale Israelului pe care l-a ales. Atât de mult încât, pentru a rămâne fidel legământului său, Dumnezeu nu are în vedere o resetare și un restart (care ar scoate istoria „din joc”, reducând-o la executarea – nereușită, de altfel – a unui scenariu deja scris), ci un nou legământ care nu evită libertatea (tocmai pentru că istoria este „consistentă”, nu reversibilă), ci o atinge până la rădăcină (circumcizia care contează este cea a inimii; cf. Dt 10,16; Ier 4,4). Bunăvoința Domnului este expresia gratuității necondiționate (cf. Dt 7,6), dar darul este o alegere, instituind libertatea noastră.

Alegerea este un act al lui Dumnezeu, nu o inițiativă umană. Dar acest lucru nu înlătură posibilitatea ca ea să prindă rădăcini în riscul asumat de om. […] Împlinirea promisiunii nu se poate face fără om; ea nu se dă decât cu el, prin el, și nu fără fragilitățile sale (P. Beauchamp).

Isus decide cu hotărâre (cf. Lc 9,51) să se pună în slujba Împărăției, suferind consecințele neîncrederii (până la ostilitate) față de anunțul și semnele care îl însoțesc. Doar „cei mici” se deschid la noutatea sa și îi întâmpină apropierea. Maestrul îi descurajează pe discipolii săi de logica impunerii și prevede posibilitatea eșecului: „Și voi vreți să plecați?” (In 6,67).

Emblematică pentru amărăciunea pe care o stârnește este scena din Mc 6,1-6, în care Isus este respins cu dispreț de săteni: „și nu a putut face nicio minune […]. Și se minuna de necredința lor”. În contrast cu uimirea negativă trăită în Nazaret, avem întâlnirile în care credința în Învățător deschide calea unui har care depășește limitele rituale: „Mergi, credința ta te-a mântuit” (cf. Mc 10,52; Mt 9,22; Lc 7,50). Tocmai pentru că l-au „găzduit” pe Isus în viața lor, ei experimentează faptul de a fi găzduiți în puterea sa re-creatoare. De la „prietenii” săi, Isus își ia rămas bun cu o promisiune înălțătoare: „Cel care crede în mine va face și el faptele pe care le fac eu și va face fapte mai mari decât acestea, pentru că eu mă duc la Tatăl” (In 14,12). Nu există nicio urmă de gelozie, ci mai degrabă dorința de cooperare pentru a genera un bine nou și supraabundent: „În aceasta este glorificat Tatăl meu: să dați roade multe și să deveniți discipolii mei” (In 15,18).

Vița de vie este cea care furnizează seva pentru ramuri, dar ar fi ridicol să discutăm „ai cui” sunt ciorchinii de struguri, deoarece prodigiozitatea fructificării izvorăște dintr-o competiție a libertății. Urmarea lui Isus nu are caracteristicile unei repetări în serie a obiceiurilor, deoarece vizează conformarea la stilul său de ascultare.

Fidelitatea lui Isus față de decizia de a „face voia Tatălui” îl costă viața, nouă ne obține mântuirea, pentru că împlinește vocația înscrisă în creație: a fi ca Dumnezeu, cu Dumnezeu. Tradiția spirituală a bisericii povestește de nenumărate povești de sfințenie care realizează adeziunea la Cristos în moduri mereu originale, unite însă de această dispoziție: culmea libertății este atinsă în decizia de a se lăsa hotărât, adică în abandon, nu ca formă de înstrăinare, ci de predare către Cel care ne asigură rodnicie chiar și în moarte („încredințează Domnului calea ta, încrede-te în el și el va acționa” Ps 37,5). Ceea ce înseamnă aici și acum să trăiești credința nu poate fi determinat în abstract și în general, deoarece trebuie să fie măsurat în raport cu biografia personală și să ia în considerare situația concretă. Pentru a se antrena în această dispoziție, este valoroasă rugăciunea sublimă și dramatică propusă de Charles de Foucauld:

Tatăl meu, mă abandonez Ție, fă cu mine ceea ce îți place. Orice ai face cu mine, îți mulțumesc. Sunt gata pentru orice, accept totul, atâta timp cât voia Ta se împlinește în mine și în toate creaturile tale. Nu doresc nimic altceva, Dumnezeul meu; Îmi pun sufletul în mâinile tale, ți-l dau ție, Dumnezeul meu, cu toată dragostea inimii mele, pentru că te iubesc. Și este o cerință a iubirii pentru mine să mă dăruiesc, să mă pun în mâinile tale, fără măsură, cu încredere infinită, pentru că Tu ești Tatăl meu.

 

INCAPABILI SĂ CREADĂ

de Roberto Laurita

Conform relatărilor evanghelice, aceasta este singura dată când Isus se întoarce în țara sa. El este acum un învățător consacrat și are un grup de ucenici care îl urmează. I-a făcut pe oameni să vorbească despre el datorită minunilor pe care le-a făcut în regiunea Galileii. Ne-am aștepta, în acest moment, la o primire triumfătoare, entuziastă. Toți îl cunosc și, prin urmare, ar trebui să se bucure de cuvântul pe care îl înseamnă și de faptele care le-au fost povestite. Nu l-au văzut crescând, devenind bărbat, îndeplinind o meserie pentru a-și câștiga existența? Nu s-au rugat cu el în sinagogă, nu au ascultat Scripturile? Nu-i pot identifica familia, rudele?

Ceea ce se întâmplă la prima vedere ni se pare ciudat. Da, pentru că tocmai lucrul care, în ochii noștri, ar trebui să favorizeze o întâlnire cordială devine, în schimb, o piatră de poticnire. Ca și cum tocmai ceea ce știu deja despre el blochează inimile nazarinenilor. Ca și cum însăși apropierea de el era un obstacol insurmontabil care îi împiedica să creadă. Prizonieri ai trecutului, ai acelui Isus pe care îl cunosc din copilărie, ei sunt incapabili să îl primească pe cel nou, pe Mesia care a venit să le ofere un mesaj de consolare și mântuire, de milă și har. Dar nu este exact ceea ce se întâmplă și în zilele noastre? Ca și cum ceea ce am învățat în copilărie ar putea fi suficient o dată pentru totdeauna. Ca și cum credința este legată în primul rând de noțiuni, concepte, cunoștințe.

Pe de o parte, trebuie să înregistrăm o ignoranță consistentă și generalizată a creștinismului. Dar apoi nu putem să nu ne amintim că credința duce la trăirea unei relații autentice cu Cristos, o relație care trece prin Scripturi, dar nu se epuizează în ele, o relație care, tocmai atunci când este vie, crește o persoană pe care o iubește? Poate niciodată. Pe măsură ce trece timpul, în diferitele situații și conjuncturi ale existenței, ea continuă să se dezvăluie. La fel se întâmplă și cu credinciosul. Și astfel, nu există nimic mai periculos pentru credință decât iluzia de a ști totul, de a nu mai avea nimic de învățat, de a nu mai trebui să crească.

Prima lectură: Profetul vorbește în numele lui Dumnezeu și numai acest lucru contează: înainte ca Dumnezeu să ne vorbească, noi trebuie doar să ascultăm.

Psalmul responsorial: Din textul delicat al acestui psalm, învățăm și ne însușim atitudinea celor care se pun cu blândețe în relație cu Dumnezeu.

A doua lectură: Experiența apostolului Paul ne vorbește despre o mare încercare cu care s-a confruntat. În loc să-l ducă la disperare, aceasta va deveni pentru el o ocazie mântuitoare de a experimenta puterea lui Dumnezeu tocmai în slăbiciunea sa.

Evanghelia: Și Isus, ca orice profet, a experimentat respingerea celor care nu voiau să-l asculte pe Tatăl, dar acest lucru nu l-a împiedicat să-și îndeplinească misiunea.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 557/mai-iulie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Gerhard van Honthorst, Copilăria lui Isus

Hits: 55

/ Știri

Share the Post