„Sacramentul Legământului” – Meditație în Solemnitatea Trupul și Sângele Domnului Nostru Isus Cristos

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune  un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

TRUPUL ȘI SÂNGELE DOMNULUI NOSTRU ISUS CRISTOS (JOIA VERDE)

30 MAI 2024

SACRAMENTUL LEGĂMÂNTULUI

Prima lectură extrasă din cartea Exodului ne pune în fața unei liturgii a Cuvântului, în care Moise consemnează și scrie cuvintele lui Dumnezeu întregului popor, care este chemat să le asculte și mai ales să le pună în practică, să trăiască din acest Cuvânt, singurul capabil să le hrănească credința și viața. Scrisoarea către Evrei, din care ne este propusă cea de-a doua lectură, ne oferă o prețioasă relectură a liturgiei iudaice: în jertfa lui Isus recunoaștem împlinirea Yom Kippur, ziua ispășirii, darul lui Dumnezeu de răscumpărare și mântuire pentru umanitate. Evanghelia ne oferă relatarea ultimei cine după evanghelistul Marcu. Gesturile și cuvintele lui Isus sunt legate de Paște și de legământul lui Dumnezeu cu poporul lui Israel, subliniind modul în care gestul și dăruirea lui Isus reprezintă împlinirea autentică a promisiunilor străvechi. Pâinea și vinul devin astfel simboluri ale unui dar care însoțește viața fiecărui credincios și îl conduce spre realitatea Paștelui veșnic.

AVEM NEVOIE DE ACEASTĂ PÂINE

de Roberto Laurita

Avem nevoie de Euharistie, ca de aerul pe care îl respirăm, ca de apa care ne potolește setea, ca de hrana care ne redă puterea. Nu este posibil să rămânem creștini, discipoli autentici ai lui Isus, fără a mânca această pâine care, de duminică până duminică, ne pune în comuniune cu El, ne face să ne reluăm drumul cu bucurie și speranță.

Avem nevoie de Euharistie, ca de un dar mereu nemeritat, pe care îl primim întinzând mâna, așa cum fac săracii; ca de un medicament care ne vindecă rănile și oboseala. De multe ori, în timpul celebrării, invocăm și primim iertarea lui Dumnezeu: pentru că niciunul dintre noi nu poate îndrăzni să se apropie de masa euharistică cu mândria celui care se simte la locul lui. Și totuși, nu renunțăm să primim acea pâine, întotdeauna „nemeritată”, pentru că prin ea suntem transformați.

Desigur, Euharistia nu este totul. Nu este suficient să mergi la Liturghie pentru a fi creștin, dar nu se poate fi creștin fără Liturghie. Pentru că acea pâine, însoțită de darul Cuvântului, ne permite să intrăm în comuniune autentică cu Dumnezeu. Cei care stau departe de Euharistie sfârșesc prin a crede într-un Dumnezeu care se construiește pe sine însuși pentru uzul său.

De-a lungul săptămânii ni se cere în mod continuu să-l „primim” pe aproapele pe care îl întâlnim. Și nu este întotdeauna ușor. De câte ori suntem tentați să cedăm tentației de a ne închide, de a ne vedea de treburile noastre… Sursa oricărei carități se află în acea pâine care ne este dată: în Euharistie, de fapt, ne simțim „primiți” și tocmai de aceea suntem capabili să „primim”; în Euharistie experimentăm ce înseamnă „a fi oaspeți” și de aceea devenim capabili să „găzduim”. Această pâine trece de la ostilitate la ospitalitate, de la iubirea posesivă la iubirea liberă și generoasă.

 COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Legământul încheiat pe Sinai cu Moise este stipulat prin semnul sângelui. Acesta îl face irevocabil și stabilește între Dumnezeu și popor o legătură de nezdruncinat, făcând părțile contractante rude de sânge.

Psalmul responsorial: Noi nu putem să-i oferim nimic lui Dumnezeu, căci nimic nu ne aparține cu adevărat. Lui nu-i putem înălța decât un cântec de mulțumire și de laudă.

A doua lectură: Cristos, adevăratul mare preot, prin sângele său ne obține darul răscumpărării veșnice și deschide ușa sanctuarului ceresc, permițându-ne accesul la intimitatea cu Dumnezeu.

Evanghelia: Semnele pâinii și ale vinului sunt citite de Isus în legătură cu pasiunea și învierea sa, exprimând darul total de sine pe care îl face pe Cruce. Tocmai de aceea, oricine se hrănește cu această pâine va avea viață veșnică.

PRIMA LECTURĂ

După ce a primit o revelație specială pe Sinai (Ex 20-23), Moise transmite cu fidelitate („a mers și a istorisit toate cuvintele Domnului și toate hotărârile”, Ex 24,3) ceea ce a auzit de la Dumnezeu pe munte, iar poporul răspunde cu entuziasm: „Toate poruncile [literal, toate cuvintele] pe care le-a dat Domnul, le vom împlini!” (v. 3). Cu acest răspuns încrezător, istoria ar părea că s-a încheiat; de fapt, cu un efect de surpriză, ea se desfășoară într-un mod nou: „Moise a scris toate cuvintele Domnului”, pentru ca ele să fie disponibile în viitor pentru o relectură continuă (v. 4). A doua zi, Moise înalță douăsprezece pietre, simbolizând cele douăsprezece triburi ale lui Israel, și ridică un altar; apoi încredințează unor tineri sarcina de a aduce jertfe pentru Domnul și cu jumătate din sânge unge altarul (v. 6). El proclamă ceea ce se găsește în carte și poporul aderă cu un răspuns și mai puternic (v. 7); ritualul se încheie cu o stropire de sânge asupra poporului (v. 8). Legământul de pe Sinai se încheie așadar cu un ritual complex care constă în citirea Cuvântului și un gest care exprimă darul vieții lui Dumnezeu (simbolizat prin sângele stropit pe altar) către popor (reprezentat de cele douăsprezece pietre). Legământul se împlinește astfel datorită semnului sângelui, care, atunci când însoțește un jurământ sau un legământ, înseamnă că actul este ireversibil și că cele două părți contractante vor fi unite foarte strâns, ca niște rude de sânge. Pe de altă parte, legătura este întărită de o proclamare abundentă a Cuvântului, care provoacă poporul și așteaptă un răspuns. Reacția poporului este explicitată de două ori, iar cuvintele rostite după lectură sunt deosebit de semnificative: „Ceea ce a spus Domnul, vom împlini și vom lua aminte!” (v. 7). Versetul prezintă o ordine neobișnuită a elementelor care sună literal: „Ceea ce… vom face și vom lua aminte!” De ce verbul „a face” înaintea verbului „a asculta”? Ascultarea cuvintelor divine nu poate fi separată de ascultarea constantă a Cuvântului proclamat: vom face și vom continua să ascultăm; pe de altă parte, ca în orice act de credință, adeziunea la Dumnezeu („vom face”) precede înțelegerea deplină a revelației sale („vom asculta” și astfel vom continua să înțelegem). Aflându-se în aceeași situație, în fața unui Cuvânt proclamat și a unui gest (comuniunea euharistică) prin care se realizează comuniunea cu Dumnezeu și prin sânge, adunarea este chemată să răspundă cu aceeași încredere.

A DOUA LECTURĂ

În cea de-a doua lectură, învierea lui Isus Cristos este anunțată pornind de la evocarea sărbătorii iudaice de Yom Kippur. În această zi solemnă, marele preot intra în partea cea mai intimă a sanctuarului (Sfânta Sfintelor) prin catapeteasma care îl despărțea de Sfânta și, după o revărsare a sângelui jertfelor pe cele patru coarne ale altarului (Ex 30,10), obținea iertarea păcatelor pentru tot poporul. Întrucât în Vechiul Testament ispășirea este legată și de suferința celui drept (cf. Is 53,10), Scrisoarea către Evrei reflectă asupra împlinirii în Isus Cristos a acestei asocieri între ispășire și figura slujitorului care suferă. Cristos este adevăratul Mare Preot (v. 11) care, datorită propriului său sânge, obține o „răscumpărare veșnică” (v. 12). Termenul de „răscumpărare” exaltă gratuitatea darului, pentru că amintește de actul prin care sclavul era răscumpărat în Antichitate; Isus Cristos nu s-a limitat la a plăti o răscumpărare mare pentru a obține libertatea omenirii, ci și-a dat propriul sânge ca miel perfect „fără cusur” (v. 14; Lev 1,3.10) și, prin har pur, a redat ființei umane libertatea din cea mai mare sclavie, cea a păcatului. Prin urmare, moartea lui Isus Cristos deschide calea spre sanctuarul ceresc și oferă acces la intimitatea cu Dumnezeu. Pe de altă parte, cortul străpuns de Isus Cristos nu aparține creației: învierea lui Isus este un eveniment ceresc care are puterea de a genera în oameni o nouă creație, potențialități de iubire, de iertare care nu fac parte din natura lor.

De fapt, Isus a înviat pentru a le transmite tuturor victoria sa și a-i transforma astfel în mod radical, ștergând păcatele: „ne va curăța conștiința de faptele morții, pentru ca noi să slujim Dumnezeului cel viu” (v. 14). În acest verset găsim o descriere interesantă a păcatului, utilă pentru a înțelege amploarea mântuirii obținute de Isus Cristos. Păcatul este o realitate interioară care apare în conștiință și, prin urmare, provine din gânduri; el nu corespunde la ceva „bun” și interzis, ci este identificat ca o lucrare de moarte, care îi otrăvește pe cei care o săvârșesc și face rău altora; originea sa constă în refuzul de a-l sluji pe Dumnezeu, în mândrie (cf. Sir 10,12-13). De aceea, patima și învierea lui Isus Cristos (sângele său) au puterea de a purifica conștiința, reconstruind în credincios tocmai capacitatea de a asculta de Dumnezeu („ca să slujim Dumnezeului cel viu”), care fusese ștearsă de păcat.

EVANGHELIA

Evanghelia propusă de Lecționarul pentru Solemnitatea Trupului și Sângelui lui Cristos în anul B oferă relatarea instituirii Euharistiei după Marcu. În această narațiune, legătura dintre Euharistie și Paște este subliniată în mod deosebit, așa cum este reamintit și în secvența propusă de liturghie: Euharistia „este banchetul noului rege, noul Paște”, anunțat prin simboluri, „în Isaac dat la moarte, în mielul pascal”. În noaptea sfântă în care poporul a fost eliberat din sclavie, Domnul „a trecut” (cf. verbul pasach, Ex 12,13.23.27) cruțând casele în care se sărbătorea Paștele, constituind acest ritual ca un moment dinamic care scoate poporul din situația de sclavie. Acest eveniment extraordinar este sărbătorit în fiecare an de evrei pentru a face prezentă mântuirea lui Dumnezeu în orice împrejurare penibilă și dureroasă; din acest motiv, Mishnah,scriere din secolul al II-lea d.Cr. poate spune: „Din generație în generație este necesar ca fiecare om să se vadă pe sine ca și cum ar fi ieșit din Egipt” (Pesachìm 10,5). În relatarea lui Marcu, așadar, Isus instituie Euharistia, dând un nou sens semnelor pascale și arătând că în patimă se va împlini Paștele, „trecerea” din această lume la Tatăl (In 13,1).

 Pregătirea pentru Paști. Ucenicii îl întreabă pe Isus: „Unde vrei să mergem să ne pregătim, ca să poți mânca Paștele?” (Mc 14,12). Încăperea pentru celebrarea cinei pascale trebuia să fie curățată temeinic pentru a elimina orice urmă de aluat (simbol a tot ceea ce leagă persoana de ceea ce este vechi, cf. Mishna. Pesachìm, 9,3) și să devină la fel de demnă ca un templu. Marcu insistă mai ales asupra rafinamentului mobilierului („mobilat și pregătit” v. 15), referindu-se probabil la pernele care serveau drept canapele pentru a lua masa culcat, conform obiceiului greco-roman. Insistența asupra pregătirilor evocă astfel un motiv bine cunoscut în tradiția iudaică; ritualul pascal nu este de fapt o simplă formalitate, ci intenționează să implice toți participanții în pregătirea sărbătorii. Toate semnele ritualului au un caracter pedagogic și chiar și cei mai mici copii sunt implicați grație unui moment special dedicat lor (Ex 12,26-27).

 Pâinea. În centrul celebrării pascale, are loc o cină. Evangheliile pun în evidență doar semnele pâinii și vinului, pentru că acestea sunt cele pe care Isus le reinterpretează legându-le de patima și învierea sa. Cina începe cu o binecuvântare în care se recunoaște că Dumnezeu asigură și circumstanțele vieții de zi cu zi. Apoi, la fel ca la Paște, capul familiei explică semnele celor prezenți; Isus, la rândul său, oferă noua sa interpretare a celor două semne principale. Pâinea, simbol al suferinței și al sclaviei din Egipt (cf. Mishnah. Pesachìm, 10,5), este asociată cu trupul său („Acesta este trupul meu”), cu persoana sa dată la moarte. În acest fel, prin intermediul pâinii, se exprimă dăruirea totală de sine realizată de Isus, capabilă să hrănească viața celor care îl primesc, tocmai pentru că este rodul unei iubiri extraordinare. Comuniunea euharistică, prin urmare, poate satisface dorința de sațietate care sălășluiește în inima fiecărei persoane și care se traduce foarte adesea în căutarea a mii de compensații.

 Vinul. Al doilea gest, relatat în vv. 23-24, se referă la băutura  esențială pentru cina pascală, vinul. În relatarea lui Marcu, se precizează mai întâi că cei prezenți beau din potir și abia mai târziu este introdus cuvântul cu care Maestrul interpretează noul sens al semnului; nu există un mod mai bun de a ne aminti că pentru Dumnezeu darul vine înaintea interpretărilor, realitatea înaintea înțelegerii sale. Explicația lui Isus evocă, așadar, prima lectură (Ex 24,3-8) în care legământul este pecetluit printr-o lungă proclamare a ceea ce Dumnezeu i-a revelat lui Moise și printr-o stropire de sânge care manifestă simbolic dorința divină de a se lega de popor. În acest fel, vinul, care în Paște este simbolul sărbătorii și al victoriei, devine sângele lui Isus, instrumentul esențial prin care se va realiza în mod indefectibil comuniunea și familiaritatea dintre Dumnezeu și oameni, împlinind ceea ce este prefigurat în ritualul alianței din Ex 24.

 Nu voi mai bea din rodul viței de vie. În v. 25, Isus recunoaște că viața sa se apropie de sfârșit și că moartea îl va împiedica să mai ia masa cu discipolii. Cu toate acestea, prin aceasta, el își încheie discursul pe un ton foarte pozitiv: în timp ce Isus se pregătește să înfrunte patimile, el are certitudinea credinței că va bea din vinul „nou” în împărăția lui Dumnezeu, știe că Tatăl nu va lăsa moartea să-l înghită definitiv. Cuvântul proclamat, așadar, dezvăluie credincioșilor că se poate înfrunta durerea și moartea cu certitudinea că Dumnezeu a înviat învingător. Euharistia este instrumentul esențial pentru a realiza această trecere de la moarte la viață și pentru a hrăni și consolida credința.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 557/mai-iulie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 192