„Bucuria Paștelui este de a-l cunoaște pe Cel Înviat” – Meditație la Duminica Învierii Domnului
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp pascal un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
TIMPUL PAȘTELUI 2024
PRIMĂVARA BISERICII
Drumul de la Paști la Rusalii este un drum de primăvară. Nu o primăvară la început, care se luptă cu ultimul frig al iernii, ci o primăvară care merge spre vară, spre anotimpul recoltei și al roadei turgescente.
Este o primăvară pentru creștinul care a trăit intens itinerariul Postului Mare și s-a deschis cu bucurie spre speranța Paștelui. O sevă nouă și un entuziasm nou îi curg prin vene: simte că existența sa a fost smulsă o dată pentru totdeauna de la moarte și de tot ceea ce o mortifică.
Este o primăvară pentru familii, trezite la noi relații de comuniune, de împărtășire, de fraternitate. Ne gândim la familiile care vor participa intens la prima împărtășanie sau la confirmarea unui copil. Să ne gândim la numeroasele căsătorii care se celebrează în această perioadă.
Este, de asemenea, o primăvară pentru întreaga comunitate creștină, împinsă spre noi orizonturi, animată de un nou curaj și de dorința de a da o mărturie mai vie. Să trăim cu bucurie această primăvară!
▹ Duminica Învierii: bucuria pascală este cunoașterea Celui Înviat. Prima predicație a apostolilor este centrată pe misterul învierii, împlinirea promisiunilor străvechi. Numai în relația personală cu Isus este posibilă deschiderea la bucuria dimineții de Paști: „Domnul a înviat!”.
▹ Duminica a 2-a a Paștelui: Descoperirea prin credință a Celui Înviat. Mărturia primei comunități este eficientă, semn de unitate și de împărtășire. Acestea sunt primele roade ale învierii, ale actului de credință. Protagonistul acestei duminici este Toma, o figură mereu ambiguă în care fiecare se poate oglindi.
▹ Duminica a 3-a a Paștelui: O credință înrădăcinată în Cuvânt. Noutatea revelației aduse de Isus este iubirea sa totală și universală, deschisă tuturor. Această recunoaștere, în lumina Scripturii, este mereu provocarea comunității creștine, pe drumul spre Emaus și în comunitatea ioaneză.
▹ Duminica a 4-a a Paștelui: Ascultarea celui care dă viață. Numele lui Dumnezeu, în textul biblic, este legat de o poveste de legământ și de fidelitate. Acest nume, după înviere, este cel al lui Isus, Păstorul cel bun care își dă viața pentru a-și duce oile în siguranță.
▹ Duminica a 5-a a Paștelui: A da rod. Viața creștină de credință este un drum constant care îndeamnă la convertire. Apostolul Paul, care a trecut de la persecutor la ucenic, este un model în acest sens, dar aceeași iubire poate converti și inimile noastre, dacă rămânem atașați de unica viță de vie pentru a da rod.
▹ Duminica a 6-a a Paștelui: Roadele iubirii. Oferta de mântuire a lui Dumnezeu ajunge la toată lumea, dincolo doar de poporul lui Israel. Acesta este sensul viziunii lui Petru și începutul unei misiuni mai largi a bisericii. Spiritul nu poate fi stăpânit, iar roadele sale sunt legate de rămânerea în Isus.
▹ Înălțarea Domnului: Martori ai Domnului. Începutul cărții Faptele Apostolilor, precum și cel de-al doilea final din Marcu ne prezintă relatarea Înălțării Domnului: nu o simplă plecare, ci începutul misiunii bisericii.
▹ Duminica Rusaliilor: Darul care se deschide pentru misiune. Solemnitatea Cincizecimii celebrează nașterea bisericii și misiunea ei. Comunitatea ucenicilor primește darul Duhului care o deschide către lume și duce la împlinire promisiunea lui Isus de la Cina cea de Taină. Duhul continuă prezența Celui Înviat.
DUMINICA ÎNVIERII
31 MARTIE 2024
BUCURIA PAȘTELUI ESTE DE A-L CUNOAȘTE PE CEL ÎNVIAT
Credința pascală duce la descoperirea iubirii lui Dumnezeu: nu întâmplător Discipolul iubit ajunge primul la mormânt: este mișcat de iubire și pasiunea sa îl împinge (Evanghelia). Nu întâmplător această pasiune îl determină să recunoască în acel mormânt gol un element suficient pentru a crede! Și psalmul responsorial ne vorbește despre iubirea lui Dumnezeu: el intervine în istorie, o schimbă, îi readuce la viață pe cei care erau pierduți. În a doua lectură, epistola ne face să descoperim o realitate cerească înrădăcinată pe pământ: în Cristos putem experimenta iubirea lui Dumnezeu chiar și acum, iar pentru aceasta trebuie să abandonăm orice logică umană, care ia forma mâniei, a răutății și a tuturor celorlalte forme de violență. Faptul că Paștele ne vorbește despre infinita tandrețe a lui Dumnezeu este demonstrat și de Petru, care în prima lectură deschide vestirea Bisericii primare și către neamuri: nimeni nu este exclus din iubirea lui Dumnezeu!
DE CE TOCMAI IOAN?
de Roberto Laurita
În această evanghelie pascală sunt trei personaje: Maria Magdalena, Petru și Ioan. Totuși, numai despre cel din urmă se spune că, la intrarea în mormânt, „a văzut și a crezut.” De ce?
La vederea mormântului gol, Maria Magdalena dă singura explicație plauzibilă: „L-au luat pe Domnul din mormânt.” Un strigăt care vorbește despre nedumerirea ei: plecase dis-de-dimineață pentru a merge să jelească un mort pe care îl iubise atât de mult, iar acum nu mai poate face acest lucru pentru că trupul lui nu este acolo.
Vestea Magdalenei îi face pe Petru și pe Ioan să se grăbească imediat la mormânt. Acesta din urmă, mai tânăr și mai iute, ajunge primul, dar îl lasă pe Petru să intre în mormânt. Totul pare în ordine, pânzele și giulgiul sunt acolo. Ceea ce lipsește este ceea ce contează cel mai mult: trupul lui Isus. Petru observă totul, dar nu merge mai departe.
Abia în acest moment intră în mormânt și Ioan, care nu este numit pe nume, ci desemnat ca fiind „ucenicul pe care îl iubea Isus”. El, însă, spre deosebire de ceilalți doi, ajunge la credință. Explicația constă, probabil, în ceea ce îl caracterizează: el este ucenicul care este „iubit” sau chiar „care se lasă iubit” și, prin urmare, primește cu bucurie surpriza unei iubiri fără margini.
Ce înseamnă să crezi în învierea lui Isus? Înseamnă să recunoaștem puterea iubirii, capabilă să învingă forțele răului atunci când acestea păreau să aibă ultimul cuvânt. Înseamnă să întâmpini noutatea unei iubiri care se dezvăluie prin cea mai completă renunțare, până la a părea total fragilă și neînarmată. Înseamnă să te abandonezi acestei iubiri, lăsând în urmă temerile și amintirea infidelităților, pentru a te lăsa umplut de o Prezență care aduce bucurie și pace.
COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură: În casa unui păgân, Corneliu, Petru dă mărturie despre Isus înviat. Mântuirea este acum oferită oricărui om.
Psalmul responsorial: Împreună cu Cel Viu, biserica mulțumește Tatălui: „Iată lucrarea Domnului, minune în ochii noștri.”
A doua lectură:
(Col 3,1-4) Este o transformare radicală pe care Cristos o realizează în lume. Cel care crede și primește botezul trăiește o viață nouă, orientată în întregime spre Dumnezeu.
(1Cor 5,6-8) La Paștele ebraic, orice urmă de aluat era îndepărtată din case. Paul le cere creștinilor să înlăture din viața lor tot aluatul păcatului.
Evanghelia:
(In 20,1-9) În prima zi a săptămânii, toată lumea aleargă la mormânt. Dar numai ucenicul iubit vede cu ochii inimii sale, înțelege semnele și crede.
(Lc 24,13-35) Triști și dezamăgiți, doi discipoli îl întâlnesc pe Cel Înviat. Îl vor recunoaște atunci când va frânge pâinea, după ce le va face să ardă inimile.
PRIMA LECTURĂ
În acest capitol din Faptele Apostolilor, Petru își deschide și el misiunea către neamuri. Întâlnirea sa cu centurionul Corneliu l-a convins să depășească vechea idee că un evreu nu putea fi cu păgânii, deoarece aceștia erau considerați impuri. După ce a fost adus la acest om, Petru își începe discursul și formulează ceea ce reprezintă o adevărată sinteză a întregii Evanghelii.
Împlinirea profețiilor. Narațiunea este construită pornind de la profețiile antice pe care Isus le va împlini. Un text fundamental de reamintit în acest punct este profeția din Is 61 pe care Luca însuși o folosise deja la începutul activității publice a lui Isus. În capitolul 4 al evangheliei sale, de fapt, se spune că Isus va merge la Nazaret, la sinagogă, și va proclama împlinirea Scripturii care îi fusese propusă (Lc 4,18-19.21). Petru, rezumând povestea lui Isus, vorbește despre el ca despre Unsul care trebuia să ducă vestea cea bună săracilor: în viața sa va lupta apoi împotriva răului și o va face până la capăt, până la a-și da viața.
La baza morții lui Isus va sta un alt pasaj din Isaia, ultimul cântec al Slujitorului suferind (Is 52-53) pe care Faptele Apostolilor îl cunoaște bine pentru că constituie predica lui Filip către eunucul etiopian (Fap 8,32-35). Prin urmare, viața lui Isus nu a fost o poveste ca oricare alta, ci împlinirea planului de mântuire al lui Dumnezeu pentru Israel și pentru întreaga omenire. Profeții anunțaseră bine că marele dușman al poporului nu erau puterile dominante care se succedaseră în istorie (egipteni, asirieni, babilonieni, perși…), ci păcatul fusese cel mai mare rău care condamnase poporul. Isaia predicase îndelung pentru a denunța orbirea poporului și inimile sale împietrite, și doar în moartea adevăratului Slujitor a întrezărit posibilitatea unei adevărate convertiri. În fața morții Servitorului credincios, ucis de popor, acesta din urmă poate să-și descopere păcatul și pentru aceasta să primească iertarea (Zah 12,10).
Mesajul de iubire al lui Dumnezeu. În viața lui Isus putem fi martori ai marelui mesaj de iubire a lui Dumnezeu pentru umanitate: el a vrut să se manifeste în istorie, în mod concret, a făcut-o întotdeauna alegându-l pe Israel dintre toate popoarele, dar acum, într-un mod și mai mare, a arătat în Isus că această iubire este cu adevărat universală. Căci Isus a murit pentru toți și în El avem cu adevărat iertarea păcatelor și o nouă speranță de viață. Această proclamare nu este un mesaj publicitar, ci este o experiență pe care Isus însuși a inițiat-o, alegându-și tovarășii de drum.
Desigur, cei aleși de Dumnezeu pentru a intra într-un astfel de proiect de iubire trebuie să se simtă binecuvântați, norocoși pentru această chemare: dar este de asemenea adevărat că ucenicii nu sunt mai buni decât alții, au primit un dar, dar nu în virtutea meritelor lor particulare. Deveniți martori ai acestei iertări care este pentru toți, ei nu pot rămâne tăcuți și realizează cu adevărat încă o dată o celebră zicere a lui Isaia: „Cât de frumoase sunt pe munți picioarele mesagerului care vestește pacea, ale mesagerului de bună vestire care vestește mântuirea.” (Is 52,7)
A DOUA LECTURĂ
Scrisoarea către Coloseni este un mare text cristologic. Paul scrie comunității din Colose, pe care nu a văzut-o niciodată și pe care nu o cunoaște personal: Epafras (citat în Col 1,7) a adus credința în acest oraș, iar Paul dorește să-l sprijine pe acest misionar în eforturile sale. Cea mai mare contribuție pe care Paul este dispus să o aducă este cea a unei mari învățături cristologice care constituie inima însăși a scrisorii: în centrul ei se află imnul din Col 1,15-20, în care Isus Cristos este prezentat ca fiind primul născut al întregii creații, toate lucrurile găsindu-și originea și subzistența doar în El. Această învățătură servește la combaterea unor controverse pe care nu suntem în măsură să le reconstituim cu claritate, dar cu siguranță tema cristologică servește la reafirmarea faptului că, indiferent de filozofia (Col 2,8) propusă colosenilor, în realitate, mântuirea nu vine decât de la Cristos: căci în el locuiește în trup plinătatea lui Dumnezeu (Col 2,9).
Lumea și Cristos. Aceste indicații ne sunt utile pentru că înțelegem că Scrisoarea către Coloseni nu propune un dualism platonic al cerului și pământului sau al sufletului-corp: în schimb, comparația se face între elementele lumii (Col 2,8.20) și Cristos. Mesajul este în schimb foarte concret: ni se cere să trăim după Cristos, care a adus o mare noutate în lume, pentru că acum toate diviziunile au fost desființate: „Căci nu mai este nici grec, nici iudeu, nici circumcízie, nici necircumcízie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos care este totul în toate.” (Col 3,11) Cristos este pe deplin atașat realității pentru că este fondatorul ei și a venit să stabilească definitiv un mod deplin de a trăi viața în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui: toate logicile lumești (puteri, potențe…) au fost răsturnate în Cristos. Din acest motiv suntem liberi, nu trebuie să urmăm practici sau conduite impuse de alții, iar unele dintre aceste propuneri sunt foarte cerești, poate chiar spirituale, dar dacă nu sunt ancorate în Cristos, dacă nu duc la iubire, sunt idolatre, nu trebuie urmate, sunt logici în adevăr de jos, în acest sens lumești și trebuie demolate.
În numele iubirii. Pentru Scrisoarea către Coloseni, singura iubire adevărată este deci Cristos, iar a urma lucrurile de sus înseamnă a realiza exemplul său aici pe pământ.
Pentru că a deveni credincios înseamnă a fi murit în fața unui mod de viață care nu este conform cu Cristos, pentru a renaște la un nou mod de viață, care se bazează pe iubire. Pe de altă parte, aceasta este ceea ce a adus Cristos, iar cei care au crezut în El au fost botezați, adică au participat la o nouă circumcizie nu prin mâini omenești, ci la un eveniment care a fost o moarte adevărată și proprie, în Cristos (Col 2,11-13): un mod de viață a fost deci închis pentru a se deschide unul nou, care respiră deja cu logica cerului. Nu este vorba însă de a fugi de lume, ci, dimpotrivă, de a trăi deja aici, acum, pe acest pământ, cu o logică care este cea a lui Dumnezeu și a Fiului său, așezat în slava de sus, dar care este mulțumit să-i vadă pe copiii săi trăind în lume cu stilul său ceresc, adică mereu îndreptați spre Tatăl care este iubire. Astfel, versetele care urmează pasajului nostru liturgic sunt foarte clare: întoarcerea la cele de sus înseamnă a trăi aici jos cu caritatea desăvârșită care vine de sus (Col 3,12-13).
EVANGHELIA
Întâlniri personale cu Isus. Marea noutate a Paștelui este încredințată femeilor, iar Evanghelia a patra urmărește această tradiție străveche până la o femeie anume, Maria din Magdala. Este o tendință pe care Ioan o urmărește în mai multe cazuri: el reinterpretează relatările sinoptice personalizându-le. Acest lucru s-a întâmplat, de exemplu, în ceea ce privește ungerea din Betania: în Marcu 14 femeia este anonimă, în timp ce în Ioan 12 ea devine Maria, sora lui Lazăr. Subliniem această dimensiune deoarece am putea vorbi de un adevărat personalism în cea de-a patra Evanghelie: scenele sunt adesea caracterizate de întâlniri personale, chiar apropiate, între Isus și un alt personaj (cf. Nicodim în In 3, Samariteana în In 4, orbul din naștere în In 9). Evanghelia ioaneică propune aceste exemple cititorului său pentru ca acesta să descopere frumusețea întâlnirii personale cu Isus dincolo de dimensiunea sociologică în care trăiește, de grupul din jurul său. Evanghelia a patra ne prezintă diverși martori (Ioan Botezătorul, Lazăr, discipoli precum Petru, Filip, Toma, Natanael…) și se ajunge la credință prin semne, povestite de alții. În cele din urmă, însă, nimeni nu poate profesa credința în locul nostru: decizia de a crede este expresia cea mai înaltă a libertății fiecăruia dintre noi și fiecare poate și trebuie să o ia o poziție proprie, convinsă, decisivă, pe care să o apere împotriva a tot și a tuturor.
Două suflete ale unei singure biserici. Această dinamică este dezvoltată aici, în pasajul nostru pascal: Magdalena vestește că mormântul este gol, iar Petru și un alt ucenic pornesc să verifice cele spuse. Probabil că Ioan vrea să refacă această indicație: el se asigură că vestea mormântului gol este preluată de alți martori (tot bărbați), dar adaugă detaliul, tot ioaneic, al „discipolului iubit”.
Deja în In 18,15, de fapt, Simon a plecat împreună cu „un alt ucenic”, o formulă care, deși anonimă, servește astfel la prezentarea discipolului preaiubit pe care îl vedem întotdeauna în paralel cu Petru. Pentru mulți exegeți, juxtapunerea celor două figuri are rolul de a minimaliza figura lui Petru și de a-l exalta, în schimb, pe reprezentantul comunității ioaneice. În opinia noastră, nu este sigur că astfel de comparații polemice au făcut parte din intențiile inițiale ale autorului. Poate că, mai simplu, evanghelistul pune mereu în balanță două aspecte, cel al unei biserici oficiale și cel al unei relații directe, mai intime și mai personale cu Isus. Intenția nu este de a nega aspectul ecleziologic, ci de a-l pune la locul său, adică în slujba relației personale pe care fiecare credincios trebuie să o stabilească cu Cristos cel Înviat. Intrarea în prietenie cu Domnul este o descoperire pe care biserica poate și trebuie să o ajute, dar nu o poate impune. Desigur, mărturia Bisericii are întâietate: ea este purtătoarea unui Cuvânt autentic, pe care Isus i l-a încredințat. Dar acest Cuvânt trebuie apoi să prindă rădăcini în credincios și să asigure că Isus locuiește, rămâne cu discipolul său. Atunci, fiecare se poate descoperi ca făcând parte din această turmă (imaginea comunității), fără a fi redus la o mică parte dintr-un întreg care îl cuprinde.
Singularitatea credinței. Dacă citim astfel confruntarea dintre Petru și discipolul iubit, înțelegem că, pe de o parte, ei se află la același nivel: de fapt, pleacă împreună pentru a merge la mormânt (vv. 3-4), iar la sfârșit se spune că amândoi nu înțeleseseră încă Scripturile (v. 9). În cadrul acestor versete, însă, găsim și diferențe: discipolul iubit ajunge primul, dar el nu intră. Acest dat poate fi citit în mai multe feluri: dacă într-adevăr discipolul iubit este o reflectare a relației directe, personale cu Domnul, este adevărat că aceasta este imediată, are aripi pe picioare, învinge un discurs oficial, birocratic. Și totuși, aceasta nu duce la dispreț față de autoritatea care are un primat al atestării: este rândul lui Petru să intre și să verifice cu autoritate că mormântul este gol. Iată o notă în favoarea discipolului iubit: dacă Biserica, cu tradiția sa autoritară, garantează faptul istoric (mormântul era gol, nu existau decât pânzele și un giulgiu), următorul pas este interpretarea acestui fapt. Aceasta depinde de fiecare credincios în parte. Așadar, și discipolul iubit intră și el și vede: dar pentru el se adaugă indicația că a crezut! Acest fapt este fundamental: viziunea îngerilor sau aparițiile directe ale lui Cristos înviat nu sunt neapărat necesare pentru a crede. Desigur, acestea nu trebuie să lipsească și nu lipsesc în sinoptici și nici aici, la Ioan. Totuși, scopul Evangheliei este de a determina pe fiecare să creadă chiar și fără să vadă (așa cum vom auzi în Evanghelia de duminica viitoare cu Toma).
Capacitatea de a citi și de a interpreta. Cu adevărat, nu se cere să nu se vadă nimic: din nimic nu iese nimic. Discipolul preaiubit a văzut mormântul gol, dar a fost capabil să citească detaliile: a văzut hainele, dar mai ales giulgiul, despre care observă că era pus deoparte, împăturit.
În această grijă, el este capabil să vadă un semn: mormântul gol nu este rezultatul unei evadări îndrăznețe în urma unui furt stângaci. Ceva măreț s-a întâmplat acolo. Aceeași atitudine este cea pe care Ioan o cere cititorului său atunci când descrie scena Răstignirii: Isus, în acea tristă întâmplare, a împlinit Scriptura. Nimeni nu și-a dat seama de acest lucru, cu excepția lui Isus însuși și a evanghelistului care a scris apoi despre aceste evenimente. Cu mare precizie, Ioan arată că anumite Scripturi s-au împlinit exact în acel eveniment. Cititorului i se cere o dublă atenție: pe de o parte, este prezentată o investigație foarte atentă, a celui care scrutează trupul lui Isus în căutarea vreunui os rupt. Pe de altă parte, se cere o privire universală pentru a descoperi că acolo, cel care a fost înălțat, este un pol de iubire care poate atrage pe oricine (In 12,32). Este de datoria celor care sunt îndrăgostiți de Dumnezeu (ca și discipolul iubit) să poată sesiza aceste detalii: cei care vor să se decidă pentru Isus au suficiente semne de văzut pentru a crede în el ca fiind Cel Înviat!
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 556 aprilie/mai 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: James Tissot, Femeile la mormântul lui Isus
Hits: 237