Omilia Sfântului Părinte Papa Francisc la Vigilia Pascală
OMILIA SANCTITĂȚII SALE PAPA FRANCISC
Vigilia de Paști
30 martie 2024
Femeile merg la mormânt când se ivesc primele sclipiri ale zorilor, în timp ce înăuntrul lor persistă bezna nopții. Deși pășesc pe cale, ele rămân neclintite: inimile lor au rămas la picioarele crucii. Întunecate de lacrimile din Vinerea Sfântă, sunt încremenite de durere, închise în sentimentul că de-acum totul s-a încheiat, că peste istoria lui Isus a fost așezată o piatră. Or, tocmai piatra se află în centrul gândurilor lor. Ele se întreabă: „Cine va rostogoli piatra de la intrarea mormântului? (Mc 16:3).Când au ajuns acolo, însă, surprinzătoarea putere a Paștelui le copleșește: „Ridicându-și privirea”, spune textul, „văd că piatra fusese deja rostogolită, deși era foarte mare” (Mc 16,4).
Să ne oprim asupra acestor două momente, care ne conduc la bucuria nemaiauzită a Paștelui: mai întâi femeile îngrijorate se întreabă cine ne va rostogoli piatra; apoi, ridicându-și privirea, văd că ea fusese deja rostogolită.
Înainte de toate, există întrebarea care le bântuie inimile, frânte de durere: Cine ne va rostogoli piatra de pe mormânt? Acea piatră reprezenta sfârșitul istoriei lui Isus, înmormântat în noaptea morții sale. El, viața care a venit în lume, a fost ucis; El, care a manifestat iubirea milostivă a Tatălui, nu a avut parte de milă; El, care i-a eliberat pe păcătoși de povara condamnării, a fost condamnat la cruce. Prințul Păcii, care a eliberat o femeie adulteră de furia violentă a pietrelor, zace îngropat în spatele unei pietre imense. Acel pietroi, un obstacol insurmontabil, era simbolul a ceea ce femeile purtau în inimă, capătul de linie al speranței lor: de el, toate s-au frânt, cu acel mister întunecat al unei dureri tragice care împiedicase visele lor să devină realitate.
Frați și surori, tot așa ni se pot întâmpla și nouă. Uneori simțim că o piatră de mormânt a fost așezată, cu toată greutatea ei, la intrarea inimii noastre, sufocând viața, stingând încrederea, întemnițându-ne în mormântul fricilor și al amărăciunilor, blocând drumul spre bucurie și speranță. Sunt „bolovanii morții” și îi întâlnim, de-a lungul drumului, în toate acele experiențe și situații care ne răpesc entuziasmul și puterea de a merge înainte: în suferințele care ne ating și în moartea persoanelor dragi, care lasă în noi goluri de neumplut; în eșecurile și în temerile care ne împiedică să facem binele spre care aspirăm; în toate închiderile care frânează elanurile noastre de generozitate și nu ne permit să ne deschidem iubirii; în zidurile de cauciuc ale egoismului și ale indiferenței, care resping angajarea de a construi orașe și societăți mai drepte și mai umane, în toate dorințele de pace, frânte de cruzimea urii și ferocitatea războiului. Când facem experiența acestor dezamăgiri, avem sentimentul că atâtea vise sunt menite să se frângă și atunci ne întrebăm și noi cu îngrijorare: cine ne va rostogoli oare piatra de pe mormânt?
Și totuși, aceleași femei ale căror inimi se aflau în beznă ne destăinuie ceva cu totul deosebit: ridicându-și privirea, au observat că piatra fusese deja rostogolită, deși era foarte mare. Iată, Paștele lui Cristos, aceasta este puterea lui Dumnezeu: victoria vieții asupra morții, triumful luminii asupra întunericului, renașterea speranței între ruinele eșecului. Domnul – Dumnezeul imposibilului – este cel care a rostogolit, o dată pentru totdeauna, piatra și a început să deschidă mormintele noastre, pentru ca speranța să nu aibă sfârșit. Spre El, așadar, trebuie să ne ridicăm privirea.
Să ne ridicăm privirea spre Isus: El, după ce și-a asumat umanitatea noastră, a coborât în abisurile morții și le-a traversat cu puterea vieții sale divine, deschizând o licărire infinită de lumină fiecăruia dintre noi. Înviat de Tatăl în trupul său, în trupul nostru, cu puterea Duhului Sfânt, a deschis o pagină nouă pentru neamul omenesc. Din acel moment, dacă ne lăsăm prinși de mână de Isus, nicio experiență de eșec și durere, oricât de mult ne-ar durea, nu poate avea ultimul cuvânt cu privire la sensul și destinul vieții noastre. Din acel moment, dacă ne lăsăm cuprinși de Cel Înviat, nici o înfrângere, nici o suferință, nici o moarte nu vor mai putea opri drumul nostru spre plinătatea vieții. Din acel moment, „noi creștinii spunem că această istorie… are un sens, un sens care îmbrățișează toate, un sens care nu mai este pătruns de absurditate și obscuritate… un sens pe care îl numim Dumnezeu… Spre El se scurg toate apele transformării noastre; ele nu se scurg în abisul nimicului și absurdului… căci mormântul lui este gol și el, care era mort, s-a arătat ca fiind Cel viu” (K. Rahner, What is the Resurrection? Meditații în Vinerea Sfântă și Paște, Brescia 2005, 33-35).
Frați și surori, Isus este Paștele nostru, Cel care ne face să trecem de la întuneric la lumină, care s-a legat de noi pentru totdeauna și ne mântuiește din abisurile păcatului și ale morții, atrăgându-ne în elanul luminos al iertării și al vieții veșnice. Să ne ridicăm privirea spre El, să-l primim pe Isus, Dumnezeul vieții, în viețile noastre, să reînnoim astăzi „da”-ul nostru și niciun bolovan nu ne va putea sufoca inima, niciun mormânt nu va putea închide bucuria de a trăi, niciun eșec nu va putea să ne arunce în deznădeje. Să ne ridicăm privirea spre El și să-i cerem ca puterea învierii sale să dea la o parte bolovanii care ne apasă sufletele. Să ne ridicăm privirea spre El, Cel Înviat, și să înaintăm plini de încredere, știind că în adâncul întunecat al așteptărilor noastre și al morții noastre este deja prezentă viața veșnică pe care El a venit să o aducă.
Soră, frate, să tresalte de bucurie inima ta în această noapte sfântă! Împreună să intonăm cântarea Învierii lui Isus: „Cântați-i, tărâmuri îndepărtate, râuri și câmpii, pustiuri și munți… cântați-i Domnului vieții care iese din mormânt, mai strălucitor decât o mie de sori. Popoare zdrobite de rău și lovite de nedreptate, popoare fără loc, popoare martire, alungați-i în această noapte pe cântăreții disperării. Omul durerilor nu se mai află în închisoare: a deschis o spărtură în zid, se grăbește să vină la voi. Să țâșnească în întuneric strigătul neașteptat: E viu; a înviat! Și voi, frați și surori, mici și mari… voi cei aflați în truda vieții, voi care vă simțiți nevrednici să cântați… o flacără nouă să vă străbată inima, o prospețime nouă să se simtă în glasul vostru. Este Paștele Domnului, este sărbătoarea celor vii”. (J-Y. Quellec, Dieu face nord, Ottignies 1998, 85-86).
Traducere: Pr. Tarciziu Șerban
Hits: 140