A celebra înseamnă…
Pr. Emil Moraru, responsabil al Oficiului pentru Cateheză al ARCB, oferă o meditație despre ce înseamnă a celebra.
A celebra înseamnă…
A celebra: cuvântul care se aude deseori în biserică. Cel puțin o dată în timpul sfintei Liturghii, după consacrare: „Celebrând așadar amintirea morții și învierii Fiului tău…”. Se vorbește despre celebrare chiar și pentru sacramente: se celebrează un Botez, o Căsătorie, Mirul. Iar despre sărbători: Crăciunul, Paștele, Neprihănita Zămislire, sfântul Anton de Padova. Însă există și o celebrare a înmormântării…
În toate aceste cazuri, celebrarea face referință la rituri și ceremonii ale Bisericii, implică o semnificație religioasă. Însă termenul se regăsește și în afara limbajului credinței: se celebrează sărbătorile naționale, civile, familiale, cum ar fi 24 ianuarie, 1 mai, ziua mamei, o zi onomastică, o zi aniversară. Și se celebrează procesele…
Ce se înțelege când se vorbește despre celebrare? Este întotdeauna ceva care se face într-un mod special, diferit de activitățile tumultului de zi cu zi. De exemplu, pentru a celebra ziua muncii… nu se muncește; pentru o aniversare se pregătește tort cu lumânări; pentru un Botez există ritualul potrivit prevăzut de Biserică.
Dacă se dorește să se celebreze ceva, întotdeauna este vorba despre înfăptuirea unei ceremonii: religioasă, civilă, publică sau privată, oficială sau informală. Sunt tot ceremonii și manifestările din piață cu sloganuri sau bannere, sau coroana de flori depusă la monumentul Eroilor.
Este vorba despre acțiuni puțin în afara obișnuitului, uneori puțin ciudate din punct de vedere pur rațional. Ce fac Eroii cu coroanele depuse la monumentele lor? La ce ajută să punem lumânări pe un tort? Doar nu se mănâncă.
În realitate, este vorba despre gesturi simbolice. Adică despre acțiuni care nu își epuizează semnificația în ele însele, în ceea ce se face în mod material, ci au un sens care merge dincolo de ceea ce se vede și se face. Sunt semne: gesturi care se împlinesc pentru a semnifica ceva, pentru a scoate în evidență valoarea evenimentului care se dorește celebrat.
A celebra înseamnă a ne angaja pe noi înșine cu Cristos
De fiecare dată când se vorbește despre de celebrare, este în joc ceva important (nu se celebrează lucruri banale sau irelevante). Și aceasta se face împreună cu ceilalți: ceea ce este celebrat reprezintă întotdeauna o valoare comună, recunoscută și împărtășită într-un ambient determinat de persoane (familie, asociație, religie, națiune…).
A spune „ceva important” înseamnă a spune ceva care contează în propria viață și în propria viziune a lumii: ceva care interesează în mod vivace, atinge în profunzime identitatea noastră, existența noastră, raportul nostru cu ceilalți.
Însă evaluarea importanței lucrurilor poate fi destul de diferită și chiar contrastantă, în funcție de persoane, de culturi și de ideologii. Acesta este modul în care diferite grupuri omenești diferite celebrează realități și valori diferite, în funcție de naționalitate, de tradițiile locale, de credința religioasă, de ideile politice, de interese.
În liturgie, Biserica celebrează misterul lui Cristos.
– Liturgia și sfânta Liturghie, celelalte sacramente, rugăciunea Laudelor și a Vesperelor, sărbătorile de Crăciun, de Paște etc.
– Biserica îi definește pe cei care profesează credința creștină.
– A celebra înseamnă a împlini acțiuni rituale, adică gesturi simbolice, încărcate de semnificație în raport cu propria credință.
– Misterul lui Cristos face trimitere la conținutul acestei credințe: ce anume înseamnă Cristos pentru omenire și pentru lume.
De fiecare dată când este în joc seriozitatea credinței creștine. Chiar dacă mergem la sfânta Liturghie în fiecare zi, ceea ce facem ne implică la nivelul cel mai profund cu privire la noi, ne compromite în raport cu Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care, a celebra, nu vrea să spună neapărat a urma un ritual, ci a ne angaja pe noi înșine în realitatea celebrată. Care, în mod substanțial, este una singură: Isus răstignit și înviat.
Se celebrează cu toții, împreună
Se celebrează împreună, nu de unul singur. Verbul a celebra, încă de la folosirea sa latină antică, presupune ideea de adunare a mai multor persoane în același loc, pentru ceva important.
Din primele texte liturgice și până la Liturghierul actual, acest verb a fost întotdeauna folosit la plural. De exemplu, în mod explicit: „În această jertfă, Părinte, noi slujitorii tăi și poporul sfânt celebrăm amintirea fericitei pătimiri…” Sau în mod implicit, cu subiectul constituit de o pluralitate de persoane: „Privește, Părinte, la poporul tău… și fă să ajungă să celebreze cu o reînnoită tresărire marele mister al mântuirii…”.
De fapt, a celebra înseamnă întotdeauna a împărtăși cu ceilalți un sentiment profund, în fața a ceva măreț. Noi, creștinii, împărtășim unii cu ceilalți credința, în fața faptelor mărețe și minunate ale lui Dumnezeu. Acel Dumnezeu care a creat totul prin cuvântul său, care „l-a înviat din morți pe Isus, Domnul nostru” (Rom 4,24), care „l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său” (Gal 4,6), prin intermediul căruia și noi „suntem fii ai lui Dumnezeu” (Rom 8,16).
Cu privire la restul, nu doar a celebra, ci deja a crede se face împreună. Nimeni nu devine creștin de unul singur, sau nu poate să fie creștin pe cont propriu. Se devine creștini în măsura în care se primește credință de la Biserică prin intermediul Botezului.
Acest lucru este adevărat astăzi la fel cum era adevărat la începuturile creștinismului. Biserica a început deja cu grupul celor Doisprezece, constituit de însuși Isus: „A chemat la el pe cei pe care i-a dorit… A rânduit doisprezece care să stea cu el și pentru a-i trimite să predice…” (cf. Mc 3,13-19). De atunci, a deveni creștini înseamnă „a se alătura lor”, martorilor învierii lui Isus.
Comuniunea de credință îi leagă împreună pe creștini în timp și spațiu, formând unica Biserică a lui Cristos, pe care în Crez o numim una, sfântă, catolică și apostolică.
Suntem creștini împreună cu ceilalți credincioși botezați. Însă Biserica nu este o simplă instituție anonimă: pe de o parte, ea este unica Biserică a lui Cristos, „răspândită pe întregul pământ” (Rugăciunea euharistică a II-a); pe de altă parte, ea „este cu adevărat prezentă în toate adunările locale legitime de credincioși” (Lumen Gentium 26). De fapt, „poporul lui Dumnezeu trăiește în comunitate, în mod special cele diecezane și parohiale, și în acestea, într-un anume mod, apare în formă vizibilă” (Ad Gentes 37).
Pentru fiecare creștin, acea Biserică de la care a primit credința, și cu care împărtășește credința, ia chipul concret al părinților, al catehiștilor, al parohului, al animatorilor, al prietenilor care frecventează parohia, și cu care, de fapt, se regăsește pentru celebrările liturgice.
Împreună: preot, ministranți, animatori, credincioși
Celebrările liturgice sunt întotdeauna „acțiuni ale Bisericii”, oricare ar fi numărul persoanelor interesate de la o zi la alta. Aceasta înseamnă că o acțiune liturgică se împlinește întotdeauna cu toții împreună, de către toți cei care sunt prezenți la celebrare: preot, ministranți, animatori, credincioși…
În mod efectiv, se recită împreună anumite formule de rugăciune, se cântă împreună anumite cântări. Dar și ceea ce fiecare face în cadrul unei celebrări liturgice îi privește întotdeauna pe toți: dacă lectorul proclamă o pagină din Sfânta Scriptură, aceasta se întâmplă pentru ca toți să ascultăm cu atenție; dacă preotul care prezidează rostește o rugăciune din Liturghier, aceasta se întâmplă pentru ca toți să ne rugăm, însușindu-ne cuvintele sale.
În plus, acțiunile liturgice merg întotdeauna dincolo de persoanele concrete care sunt prezente la celebrare: acestea „aparțin întregului trup al Bisericii, îl manifestă și îl implică” (Sacrosanctum Concilium 26).
Din acest motiv, va fi bine de reținut că – așa cum se spune în Rugăciunea euharistică I – se celebrează întotdeauna „în comuniune cu întreaga Biserică”. Chiar și dacă am fi singuri.
A celebra înseamnă a ne ruga
Există multe moduri de a ne ruga: ceea ce contează este să ne rugăm cu adevărat. Iar ne ruga nu înseamnă pur și simplu a recita rugăciuni, ci înainte de toate a ne aminti de Dumnezeu în mijlocul tuturor preocupărilor vieții, a-i dedica lui Dumnezeu puțin din timpul nostru, a ține viu raportul nostru cu el.
Există multe moduri de a ne ruga; însă noi trebuie să căutăm să ne rugăm ca și creștini. În modul nostru de a ne ruga se reflectă în mod inevitabil modul nostru de a crede: cine este Dumnezeu pentru noi, ce anume contează în viața noastră, prin modul nostru de a vedea lumea și lucrurile.
Ei bine, „Dumnezeu, care deja le vorbise părinților noștri în timpurile străvechi de multe ori și în multe moduri, în aceste zile, ne-a vorbit prin Fiul său…” (Evr 1,1). Pentru a ne ruga ca și creștini este necesar, așadar, să plecăm de la Isus Cristos.
Isus Cristos este cel care ne-a spus cine este și cum este el în mod real, cel pe care noi îl numim Dumnezeu: „Pe Dumnezeu, nimeni nu l-a văzut vreodată: tocmai Fiul unul născut, care este spre sânul Tatălui, el ni l-a revelat” (In 1,14). Din perspectiva credinței creștine, a ne ruga înseamnă, mai înainte de toate, a ne îndrepta atenția către Dumnezeu, și a asculta cu mintea și cu inima ceea ce El ne-a spus și ne spune prin intermediul lui Isus Cristos, Cuvântul său în carne și oase.
„Doamne, învață-ne să ne rugăm!” (Lc 11,1).
Pentru a se ruga, creștinii trebuie să plece de la Evanghelie: de la ceea ce Isus ne-a spus și ne-a învățat, de la ceea ce s-a petrecut în el cu moartea și învierea sa. Plecând de la recunoașterea a ceea ce Dumnezeu ne-a spus și a făcut pentru noi în Isus Cristos, îndreptăm către el rugăciunea noastră de laudă, de mulțumire și de implorare.
În fiecare rugăciune a noastră formulată ca și creștini există – sau cel puțin ar trebui să existe întotdeauna – un aspect al memoriei, cu referire la Isus Cristos, Fiul în care Tatăl „ne-a spus totul și ne-a oferit totul”. Numai „în numele lui” noi ne adresăm lui Dumnezeu, numindu-l Tată (cf. In 15,16).
A ne ruga ca și creștini înseamnă, prin urmare, a ne sintoniza cu evenimentul lui Isus răstignit și înviat – cu tot ceea ce acesta înseamnă – fiecare moment și fiecare aspect al vieții noastre.
A învăța la școala liturgiei
Expresia cea mai tipică a rugăciunii creștine se regăsește în liturgie, „rugăciunea Bisericii” prin definiție. „În aceasta, fiecare rugăciune creștină își găsește izvorul și sfârșitul” (Catehismul, nr. 1073).
Liturgia este o formă de „rugăciune integrală” care implică toate dimensiunile persoanei. Este o rugăciune împreună, unde, în schimb, fiecare este angajat în mod personal în actul de rugăciune comunitară. Este o rugăciune realizată în forme exterioare, care în schimb presupune o profundă participare interioară. Este o rugăciune rituală, compusă din formule și gesturi predeterminate, în care în schimb fiecare participant este chemat să își însușească gesturile și cuvintele, în așa fel încât să devină cu adevărat rugăciunea sa.
Liturgia nu epuizează toate formele de rugăciune creștină: „Creștinul, cu toate că este chemat la rugăciunea în comun, este mereu ținut să intre în camera sa pentru a se ruga Tatălui în secret” (SC 12).
Trebuie să învățăm să ne rugăm la școala liturgiei, fie când suntem singuri, fie în familie, fie în grup.
Trebuie să învățăm să ne punem în ascultarea lui Dumnezeu – în mod deosebit prin intermediul tăcerii sau a meditării Scripturii – ca bază a fiecărei rugăciuni a noastre.
Trebuie să învățăm să „ne rugăm cu urechile”, empatizând în mod personal cu cuvintele rugăciunii care, în numele tuturor, sunt rostite de cel care prezidează.
Trebuie să învățăm să îl binecuvântăm pe Dumnezeu, raportând fiecare întrebare a noastră la acele întrebări pe care Isus însuși ni le-a dat să i le adresăm Tatălui nostru care este în ceruri.
Foto: Alexis Dimcev
Hits: 190