„Iată slujitoarea Domnului” – Meditație pentru Duminica a IV-a din Advent

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de Advent un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Adventului. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A IV-A DIN ADVENT

24 DECEMBRIE 2023

IATĂ SLUJITOAREA DOMNULUI

Profeția lui Natan către regele David (prima lectură) ne duce la originile așteptării mesianice care umple de sens sărbătoarea Nașterii lui Isus, Mesia, așteptat plin de o speranță care traversează secolele și își atinge împlinirea. În contradicțiile istoriei, speranța are motive să dăinuie pentru că Dumnezeu însuși construiește o casă stabilă pentru poporul său. În încheierea Scrisorii către Romani (a doua lectură) Paul celebrează gloria lui Dumnezeu ca punct culminant al unui lung mister de revelație ascuns de-a lungul secolelor și manifestat progresiv. Astfel, credinciosul poate da slavă lui Dumnezeu dacă știe să citească istoria cu credință, pentru a-i recunoaște împlinirea în Isus Cristos. Buna Vestire a Mariei dezvăluie o maternitate extraordinară, care dă o nouă viață speranței adormite în timp, legată de promisiunea făcută lui David (evanghelia). Descendenții regali, până atunci sterili, sunt readuși la viață prin pântecele fecund al Mariei, slujitoarea Domnului. Cel care se naște este Mântuitorul așteptat, însuși Fiul lui Dumnezeu care manifestă puterea mântuitoare a Tatălui.

O PROPUNERE SUPRINZĂTOARE …

de Roberto Laurita

În acel orășel, necunoscută de cei mai mulți, avea să ducă o existență simplă, laborioasă, dar animată de micile bucurii care punctau viața unei femei înțelepte, soție și mamă. Toți cei care îl așteptau pe Mesia, toți cei care erau siguri că Dumnezeu își va împlini promisiunile, se gândeau mai ales la un rege sau la un membru al marilor familii preoțești. Și astfel, ochii și inimile lor se îndreptau spre capitală, Ierusalim, spre palatele nobilimii sau spre Templul Domnului și spre fiii marilor preoți.

Cine și-ar fi putut închipui că Mesia se va naște dintr-o fată din Nazaret și că nu va cunoaște confortul unui statut privilegiat, ci truda și penuria celor săraci? Și totuși, Dumnezeu are propriul său mod de a realiza planuri mărețe: nu se folosește de cei bogați, puternici, ci de cei care sunt săraci și mici, dar care sunt dispuși să se încreadă în el și să-și pună viața în mâinile lui.

Planul este măreț, titlurile și expresiile sunt mărețe, și totuși Maria acceptă să intre în acest plan din care nu poate cunoaște decât fragmentul care îi este dezvăluit. Pentru restul, ea trebuie doar să aibă încredere. În fața obiecțiilor ei, răspunsul este o invitație deschisă de a se lăsa în seama lui Dumnezeu. Duhul Sfânt va acționa și Cel Preaînalt o va acoperi cu umbra sa. Dacă Dumnezeu intervine la persoana întâi, orice dificultate și orice rezistență cade, pentru că Dumnezeu își realizează planurile, chiar dacă pe căi complet necunoscute.

Astăzi, ca și acum două mii de ani, Dumnezeu se comportă la fel: se folosește de cei mici și de cei săraci pentru a realiza lucruri minunate, cu condiția ca aceștia să facă ceea ce a făcut Maria: să aibă încredere totală în El.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

MISTERUL NAȘTERII LUI ISUS

ÎN ISTORIA MÂNTUIRII

MĂRTURISITĂ ÎN SCRIPTURĂ

de Roberto Laurita

Povestea vestirii, aceeași ca și cea din 8 decembrie, capătă astăzi o semnificație specială: nașterea lui Isus este împlinirea istoriei mântuirii, a așteptării de lungă durată. Este un eveniment de mântuire unic și fără precedent, prin care Dumnezeu împlinește promisiunile făcute părinților.

▶ Un Dumnezeu care se încrede în omenire. Dumnezeu are o încredere nebună în noi. De aceea, în ciuda reacțiilor negative pe care i le-au oferit creaturile sale, el rămâne fidel promisiunilor sale, fidel legământului. Înainte de a ne cere să avem încredere în el, el își arată mai întâi încrederea în noi.

▶ În timp ce de-a lungul secolelor omul nu a omis să dea dovadă de o neîncredere inveterată care l-a condus la suspiciune, agresiune și trădare, Dumnezeu, în schimb, a dat dovadă de o încredere necondiționată, însuflețită de mila sa.

▶ Maria, pământ al făgăduinței. Maria este o creatură a pământului. Ea este un copil al umanității, modelată din același lut ca și primul om, Adam. Maria este carne, în sensul cel mai nobil al cuvântului, aparținând umanității din momentul conceperii sale. Și totuși, umanitatea Mariei este un pământ însetat. Ca orice fiică a lui Israel, ea îl așteaptă pe Mântuitorul, pe eliberatorul poporului ei. A merge cu Maria spre Crăciun înseamnă a învăța secretul întâlnirii dintre Dumnezeu și om, dintre Creator și creatură, și a deschide, în ziua de astăzi umanitatea noastră pentru venirea lui Dumnezeu. În Maria, Dumnezeu se face om și depășește bariera cărnii. Pe cruce distruge zidul păcatului (Rom 6,6). De atunci, nimic nu mai poate împiedica Duhul să ajungă la umanitate.

▶ Credința Mariei. Buna Vestire sunt „Rusaliile” Mariei: Duhul Sfânt ajunge la condiția ei de lut și Maria își oferă trupul pentru ca mântuirea tuturor să se realizeze. Duhul se „căsătorește” cu carnea ei, o cercetează, o face roditoare, până la punctul în care fecioria și maternitatea pot face un legământ. Maria este un model de credință. Credința ei este cea a unui popor iubit și ales de Dumnezeu. Ea este o fiică a legământului și crede în Dumnezeul părinților ei. Ea îl așteaptă pe Mesia, Mântuitorul trimis de Dumnezeu. Este o credință hrănită de speranță și nu o credință pasivă. La Buna Vestire, Maria a spus un da necondiționat. Ne putem întreba de unde vine această încredere a Mariei. Ea o primește prin acceptarea cuvântului îngerului: „Ești plină de har”. Iată marea descoperire care face ca credința Mariei să fie solidă. Ea își pune toată încrederea în harul lui Dumnezeu. Ea nu se îngrijorează de puterea ei omenească, ci se miră de iubirea gratuită a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu cere colaborarea noastră pentru a realiza planurile sale, ne dă și mijloacele de a le realiza. Încrederea este răspunsul liber al omului la darul harului divin, un răspuns făcut posibil de harul care lărgește inima.

▶ Cuvântul în suflet. În Buna Vestire, Duhul Sfânt precede darul Cuvântului. El vine peste Maria și apoi Cuvântul, Cuvântul lui Dumnezeu, se întrupează în ea. Dacă timpul Adventului este deschidere către Duhul, este și deschidere către Cuvânt. În Maria, Cuvântul se întrupează și dă formă întregii sale ființe. Cuvântul creator, care a modelat universul și tot ceea ce trăiește și respiră, transformă ființa interioară a Mariei. În timpul celor nouă luni de sarcină, Maria a vegheat asupra copilului care creștea în ea, dar a învățat, de asemenea, să locuiască în Cuvânt. Se poate spune, așadar, că Maria l-a purtat pe Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu nu doar în trupul, ci și în sufletul ei. Cuvântul lui Dumnezeu acționează în sufletul Mariei pentru a face din ea sufletul Mamei lui Dumnezeu.

▶ Devenind o nouă umanitate. Și noi putem deveni această umanitate în plinătate în care Domnul își reînnoiește misterul, dacă ne deschidem sufletele la Cuvântul lui Dumnezeu. Este o nouă naștere a Cuvântului care se realizează atunci. În fiecare dimineață, când mă trezesc, cuvântul lui Dumnezeu mă precede, pentru că în adâncul sufletului meu, de-a lungul nopții, Domnul a lucrat, iar această zi este nouă ca un câmp gata să fie semănat. „Bucură-te”, îi spune îngerul Mariei, pentru că este o mare bucurie să primești și să porți Cuvântul, să-l lași să-și facă lucrarea de mântuire. A merge cu Maria înseamnă a fi deschis la actualitatea cuvântului lui Dumnezeu, la bucuria noutății și a rodniciei lui în prezentul nostru. Dar suntem noi dispuși să rămânem fideli acestui Cuvânt, să îl lăsăm să răsune și să acționeze în viața noastră de zi cu zi?

▶ Iubire în inimă. Îngerul Gabriel o numește pe Maria „plină de har”. Dar ce este acest har, dacă nu dragostea nemărginită a lui Dumnezeu? Acesta este cel care vine să răstoarne limitele noastre umane, astfel încât o fecioară devine mamă. Maria devine rețeta iubirii nebunești a lui Dumnezeu pentru umanitate.

Cum poate fi ea transformată de iubirea lui Dumnezeu care locuiește în ea? Se obișnuiește să se spună că un fiu seamănă cu mama sa, dar în acest caz putem spune că mama seamănă cu fiul. Maria îl naște pe Dumnezeu care este iubire și ea însăși iubește fără rezerve. Iubirea ei este la limita unui act de încredere totală. Iubirea Mariei vizează evenimentul mântuirii și ea se face total disponibilă.

 COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Planul lui David este puțin în comparație cu planul lui Dumnezeu: o încredere care durează pentru totdeauna.

Psalmul responsorial: Împreună cu psalmistul îi spunem recunoștința noastră lui Dumnezeu: de iubirea sa nu ne putem îndoi.

A doua lectură: Așa cum se întâmplă adesea, Paul își încheie discursul cu un strigăt de laudă: Slavă lui Dumnezeu pentru lunga istorie care a pregătit venirea lui Isus! Slavă lui Dumnezeu pentru planul său de mântuire!

Evanghelia: Dumnezeu cere să intre în viața Mariei, pentru a o face protagonista unui plan care o depășește din toate părțile.

PRIMA LECTURĂ

Duminica a patra din Advent, în apropierea sărbătorii Crăciunului, unește cu fermitate misterul nașterii lui Isus Mesia cu istoria mântuirii mărturisită în Scriptură. Prima lectură, de fapt, ne duce înapoi la așteptarea mesianică prezentă în credința iudaică încă din timpul regelui David. Tragedia cuceririi babiloniene și a exilului ulterior a întrerupt continuitatea dinastiei davidice, dar speranța mesianică nu s-a stins odată cu ea. Genealogia relatată de Matei nu eșuează în a reconstitui o linie regală nici după exil, până la nașterea lui Isus (Mt 1,1-17), mărturisind o speranță care a rămas vie, în ciuda contradicțiilor istoriei.

 Regele David. Lectura din 2Sam 7 prezintă originea așteptării lui Mesia în cuvintele profetice pe care Natan le comunică regelui David. Mesajul Domnului prin profetul său constituie apogeul teologic al cărților lui Samuel, a cărui importanță este atestată și în mai multe pasaje biblice inspirate de acest text, de la Psalmii 2; 89; 110; 132, până la perspectiva cristologică a Noului Testament în Lc 1,32-33; Fap 2,29-30; Evr 1,5. Protagonistul relatării este regele David, un evreu din Betleem, fără strămoși regali, cel mai mic dintre cei opt frați, ales de Domnul pentru a conduce poporul lui Israel după experiența nereușită a lui Saul (cf. 1Sam 16). Tânărul David se evidențiază în narațiune prin dreptatea și loialitatea sa, valori care îi permit să se ridice rapid la un alt regat, unit și ferm în mâinile sale, cu granițe stabile și cu Ierusalimul drept capitală.

 Domnul este cu tine. Tocmai în acest context de stabilitate politică, David însuși se confesează profetului curții, Natan, exprimându-și dorința de a construi Domnului, Dumnezeul lui Israel, o casă demnă de splendoarea atinsă de domnia sa. În mod cert, David este un rege binecuvântat de Dumnezeu, iar prosperitatea și pacea la care a ajuns este o dovadă a acestei binecuvântări. Răspunsul profetului este o afirmație biblică fundamentală; este o expresie a actualității mântuirii, dezvăluind cine este Dumnezeu pentru regele său și pentru poporul său: „a fi cu”. Expresia mărturisește însă o istorie de eliberare născută în mișcare, care chiar și la David nu se poate opri la sedentarism (cf. 2Sam 7,6-7). Astfel, cuvântul Domnului nu-l lasă pe slujitorul său să se descurajeze, ci mai degrabă prevede pentru el un viitor care depășește cu mult imaginația și dorințele regelui. De fapt, intenția de a-i construi o casă lui Dumnezeu riscă să contrazică însăși revelația prin care Dumnezeu s-a făcut cunoscut lui David și poporului său: Domnul nu este un zeu care vrea să fie slujit, închis într-un templu, prin sacrificii, tămâie și rugăciuni, așa cum se întâmplă cu divinitățile străine. Dimpotrivă, Domnul este Dumnezeul cel viu, implicat în istoria poporului său, care s-a revelat ca cel care, în mod paradoxal, se pune în slujba lui, într-o relație de alianță reciprocă.

 O casă și un urmaș. Domnul nu-i permite lui David să-și oprească gândirea și inima în limitele gloriei umane și relansează istoria spre un viitor plin de sens: „Domnul vestește că-ți va construi o casă” (v. 11). Profeția lui Natan se află astfel la originea speranței și așteptării care caracterizează relația dintre Domnul, slujitorul său David și, prin el, cu întregul popor. Termenul bayit înseamnă în același timp „casă”, indicând relația strânsă de familie, dar și „templu” (v. 5.7), subliniind prezența divină care face ca locul pământesc să fie sacru; termenul indică de asemenea „casă”, subliniind caracteristica de continuitate vitală în istorie. Astfel, Domnul va fi prezent la David în cursul evenimentelor ca într-o casă, ca într-un templu, și mai ales în urmașii săi (v.12, zera’, sămânță), prin care își va afirma prezența în istorie.

 Viitorul stabil. Ca orice cuvânt profetic, împlinirea cuvântului Domnului poate fi recunoscută în faptele imediate ale istoriei lui David: fiul său (v. 13-15) Solomon va fi cel care va construi templul (cf. 1Reg 6). Cu toate acestea, puterea cuvântului divin depășește contingența istorică și deschide cu forță un orizont de mântuire mult mai larg. Însăși moartea marelui rege David (v. 12) nu pune probleme promisiunii divine, ci este descrisă în sens pozitiv ca fiind împlinirea zilelor sale, pentru că sfârșitul vieții lui David va arăta clar că Domnul este protagonistul stabilității regatului prin urmașii săi, pentru totdeauna (v. 13.16, ‘ad ‘ôlam). Bogăția de sensuri a acestei profeții fundamentează și însoțește în timp speranța mesianică, iar figura regelui descendent al lui David, conturat ca fiu al lui Dumnezeu (v. 14), este recunoscută din perspectivă creștină ca fiind Fiul unic al lui Dumnezeu, generat de Tatăl (cf. Evr 1,5). Pedeapsa pe care o va experimenta pentru păcatele poporului va fi transformată de iubirea fidelă (v. 15, ḥesed) a Tatălui pentru mântuirea omenirii.

A DOUA LECTURĂ

 Dând slavă lui Dumnezeu. Tema împlinirii așteptării mesianice în Isus Cristos este subliniată în cea de-a doua lectură, care constă în pasajul final al scrisorii către Romani. Este o doxologie, adică un text solemn cu caracter liturgic care culminează cu cuvântul „slavă/glorie” (v. 27,dóxa). Expresia este cu siguranță un semn al onoarei datorate lui Dumnezeu, care însă nu este un simplu act de devoțiune și de stimă, ci poartă cu sine toată profunzimea și bogăția de semnificații ca sinteză a unei lungi istorii de har, de mântuire și de iubire prin care Dumnezeu s-a revelat umanității.

 Isus este gloria lui Dumnezeu. Pentru Paul și pentru întreaga tradiție creștină timpurie, gloria lui Dumnezeu poartă numele lui Isus Cristos, recunoscut ca manifestare deplină și luminoasă a lui Dumnezeu însuși. De fapt, textul ajunge să afirme gloria lui Dumnezeu doar după ce recunoaște că istoria este locul și timpul revelației progresive a unui „mister ascuns și învăluit în tăcere pentru veacuri veșnice” (v. 25). Această expresie reunește astfel întreaga istorie a mântuirii atestată de Scriptură și sentimentul de așteptare și speranță pe care îl susține. Dumnezeu, cunoscut de creștini prin proclamarea de către Paul a kerygmei lui Isus, este cel care îl întărește pe credincios în această privire de credință asupra dinamicii mântuitoare a istoriei. Prin intermediul Scripturii, mărturie profetică a acțiunii divine, se ajunge să se înțeleagă că „acum” (v. 26, nûn) este timpul manifestării depline a misterului lui Dumnezeu în Isus Cristos, „vestit la toate neamurile”. Pentru Paul, „ascultarea credinței” (v. 26, hypó-akúō) este tocmai capacitatea de a asculta profund desfășurarea evenimentelor, de a recunoaște în tiparele timpului înțelepciunea lui Dumnezeu (v. 27) care ghidează istoria spre cunoașterea lui Isus, Cristosul așteptat. Tocmai în credința în Isus, fiecare om poate da în mod autentic slavă lui Dumnezeu.

 EVANGHELIA

Textul important al anunțului îngerului către Maria este înțeles liturgic ca fiind punerea în aplicare a ceea ce se povestește în prima lectură. Textul lucan interpretează în mod explicit nașterea lui Isus ca împlinire a evenimentului mesianic mult așteptat, potrivit perspectivei, prezentată în a doua lectură, a manifestării misterului învăluit în tăcere timp de secole (cf. Rom 16,25-26).

 În luna a șasea. Dacă proclamarea aceluiași pasaj în solemnitatea Neprihănitei Zămisliri are o clară conotație mariană în lumina misterului lui Cristos, în contextul Crăciunului el exprimă mai clar perspectiva soteriologică a misterului lui Cristos, ca împlinire a unei lungi istorii de mântuire. Referința temporală cu care se deschide textul trimite la evenimentul relatat anterior al anunțării nașterii Botezătorului de către Zaharia și Elisabeta, iar luna a șasea de la conceperea verișoarei devine semnul clar al implicării lui Dumnezeu în istoria acestor familii și cu poporul său. Îngerul vorbește, de asemenea, despre ritmul calendarului uman ca un semn pentru Maria despre realitatea divină care este pe cale să se realizeze în ea. Anunțul făcut Mariei se plasează astfel ca o continuare a unei lungi și bogate istorii de revelație a Domnului, pe care textul biblic o atestă cu referire specială la evenimentul maternității.

 Nașteri extraordinare. În mai multe narațiuni, Scriptura relatează cum nașterea unor figuri decisive în istoria mântuirii are loc prin maternități extraordinare, în care se manifestă acțiunea lui Dumnezeu (cf. Gen 18; 21; 25; In 6,11-24…). Textele arată clar că, dincolo de limitele temporale ale posibilității de concepție și, în general, ale vieții umane, Dumnezeu intervine în istorie chiar dincolo de ceea ce este considerat omenește imposibil (cf. Gen 18,14; Ier 32,27; Lc 1,37). Relatările susțin astfel credința, mărturisind stăpânirea lui Dumnezeu asupra trecerii timpului.

Evanghelia lui Luca reunește tradiția maternității biblice în cele două narațiuni paralele ale anunțurilor de naștere ale lui Ioan și Isus. Juxtapunerea celor două narațiuni are ca scop evidențierea progresiei evenimentelor mântuitoare: în timp ce povestirea legată de Ioan urmează canoanele narative ale narațiunilor maternale din Vechiul Testament, anunțul către Maria prezintă detalii importante care afirmă că acțiunea mântuitoare rodnică a lui Dumnezeu a ajuns la plinătatea sa. Scena, de fapt, spre deosebire de cea precedentă, nu se petrece în cadrul prestigios al templului din Ierusalim, ci în Nazaretul din Galileea (v. 26). Referința geografică se referă la periferia țării lui Israel, departe de centralitatea biblică a lui Iuda, a Ierusalimului și a templului său, în regiunea nordică cunoscută deja de Isaia drept „Galileea neamurilor”, un teritoriu adesea considerat păgân, marcat de un destin secular de opresiune și umilință (cf. Is 8,23-9,3). În plus, Nazaret nu are referințe biblice; este o localitate necunoscută până acum în istoria lui Israel, a cărei referință exprimă noutatea absolută a acestei intervenții divine. Contextul geografic al anunțului pune astfel în evidență una dintre trăsăturile caracteristice ale teologiei Dumnezeului lui Israel: privirea sa de har se îndreaptă spre realitățile asuprite de istorie și spre umilința fragilă a săracilor care se încred în el (cf. Lc 1,46-55: Magnificat).

 Casa lui David. Anunțul este adresat unei viitoare mirese, pe care Luca o definește ca fiind fecioară (v. 27, parthénos), în conformitate cu relatarea din Mt 1,18 și urm. care se referă la împlinirea pasajului profetic din Is 7,14. Termenul grecesc, aflat la baza tradiției creștine despre fecioria Mariei, exprimă în Luca în primul rând situația de „logodită cu un bărbat din casa lui David, numit Iosif” (v. 27), cu care nu a avut încă o viață comună. Vestea adresată Mariei prezintă o situație cu totul nouă în Scriptură, în care nu se vorbește de concepție fără uniune sexuală. De fapt, fecioria Mariei își găsește sensul deplin în legătura cu un urmaș regal (cf. 2Sam 7,12: zera’, sămânță) aproape pierdut în timp și care nu mai este protagonistul evenimentelor mântuitoare. Darul maternității divine pe care îl exprimă fecioria nu se limitează la evenimentul extraordinar al Mariei, ci vizează mai ales regenerarea unei promisiuni legate de descendența davidică pentru istoria umană. Noutatea pe care Dumnezeu o introduce în evenimentele timpului este dată de faptul că, în ciuda faptului că istoria a contrazis speranța unei descendențe pe cale paternă, ea este acum fecundată de intervenția divină pe calea unei maternități extraordinare, altoită pe „trunchiul lui Iesei” (Is 11,1). Zămislirea Neprihănită a Mariei este reabilitarea prin intervenție divină a unei mântuiri considerate cândva imposibile. Promisiunea mesianică făcută lui David este încă vie și ajunge la împlinire nu prin muncă umană, ci prin acțiunea lui Dumnezeu. Stabilitatea descendenței davidice, evocată în cuvintele lui Natan, se realizează dincolo de canoanele așteptărilor umane, ceea ce face evident că numai Dumnezeu este tatăl și actorul principal al promisiunii: „Eu îi voi fi tată și el îmi va fi fiu” (2Sam 7,14).

 Bucuria mesianică. Cuvintele îngerului reunesc sentimentul de bucurie pentru o promisiune acum adormită, care se trezește din toropeală în pragul împlinirii: „Bucurați-vă!” (v. 28). Cuvântul adresat Mariei este un cuvânt profetic care invită la deschiderea spre plinătatea bucuriei mesianice, un ecou al cuvintelor profeților antici adresate Ierusalimului pentru venirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului său (cf. Is 12,6; Sof 3,14-15; Il 2,21-27; Zah 2,14; 9,9). Plenitudinea harului caracterizează existența Mariei (v. 28, kecharitoménē) și motivul constă în expresia de alianță și prietenie care străbate întreaga Scriptură, până la ea: „Domnul este cu tine”. Reacția Mariei este alcătuită din sentimente de neliniște și teamă, expresie a unei credințe autentice, care se rezumă la căutarea unui sens (v. 29, dialoghéō) pentru ceea ce urmează să se întâmple. Deși verbul sugerează incertitudinea, el exprimă și implicarea rațională și în același timp emoțională în fața Cuvântului divin. Cuvântul îngerului explică mai departe motivul harului divin (v. 30) care constă în inițiativa liberă și gratuită a Domnului în darul maternității (v. 31), de dragul urmașilor lui David (v. 32) și al stabilității veșnice a regatului său (v. 33).

 Isus, Cristosul așteptat. Mesajul referitor la Fiul este prezentat în două etape, separate de întrebarea Mariei: „Cum se va întâmpla aceasta, devreme ce nu cunosc bărbat?” (v. 34). El clarifică dimensiunea divină a evenimentului și, în consecință, oferă un răspuns la lunga așteptare mesianică. Isus, născut din Maria, nu numai că va fi Fiul Celui Preaînalt, care îi va acorda tronul din descendența lui David (v. 32), dar va fi și „numit Fiul lui Dumnezeu”, pentru că este născut din omnipotența lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt (v. 35). Acțiunea Duhului aduce în Maria o nouă creație: așa cum Duhul Domnului a plutit deasupra apelor primordiale pentru a genera viața (cf. Gen 1,2), tot așa acum același Duh coboară asupra Mariei. Imaginea umbrei Duhului Sfânt care o acoperă pe fecioara Maria amintește prezența excepțională a lui Dumnezeu care însoțește poporul în deșert și învăluie cortul întâlnirii (cf. Ex 40,35).

 Maria printre slujitorii Domnului. El va fi Fiul lui Dumnezeu pentru că, provenit din Duh, va fi „sfânt” (v. 35, hágios), adică aparținând sferei divine. Această descriere a evenimentului nașterii lui Isus subliniază o diferență esențială față de nașterea lui Ioan, precursorul, și față de toate nașterile extraordinare atestate în Scriptură. Ele însoțesc o poveste de mântuire și o duc la plinătatea ei: Isus este Mesia așteptat de istorie.

În sfârșit, Maria se recunoaște cu ușurință ca „roaba Domnului„ (v. 38, hē dúlē kyríu): răspunsul este manifestarea deplinei sale adeziuni la evenimentul cuvântului Domnului și a conștientizării și a voinței sale de a se plasa în lungul șir al slujitorilor Domnului, care au permis ca Dumnezeu să fie prezent în istoria poporului său cu cuvântul său, cu ecou prin slujitorii săi, profeții, până la propria sa întrupare.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 553/decembrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 98