„O așteptare activă și responsabilă” – Meditație pentru Duminica a XXXIII-a de peste an

Willem_de_Poorter’s_The_Parable_of_The_Talents_or_Minas

„O așteptare activă și responsabilă” – Meditație pentru Duminica a XXXIII-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXXIII-A DE PESTE AN

19 NOIEMBRIE 2023

O AȘTEPTARE ACTIVĂ ȘI RESPONSABILĂ

Climatul ultimelor duminici ale anului liturgic este caracterizat de un sentiment de așteptare. Lectura evanghelică din capitolul 25 al Evangheliei după Matei este o invitație călduroasă adresată ucenicilor de a fi pregătiți pentru întâlnirea cu Domnul care vine. În această perspectivă se plasează și îndemnul lui Paul (lectura a doua) adresat creștinilor din Tesalonic. Pasajul evanghelic este bine cunoscuta parabolă a talanților, mai exact povestea celor trei slujitori, care simbolizează ucenicii care îl așteaptă pe Domnul. Acesta este adevăratul rod al Înțelepciunii, „femeia puternică” pe care fiecare credincios este chemat să o găsească și să o onoreze (prima lectură). Slujirea liberă și plină de încredere este garanția bucuriei depline în comuniunea cu Domnul, ca cel care va recunoaște slujirea perseverentă și generoasă a credincioșilor.

IMPOSIBIL SĂ TRĂIEȘTI DIN CHIRIE

de Roberto Laurita

În ceea ce privește credința, relația sa cu Dumnezeu, discipolul lui Isus știe că nu se poate trăi cu chirie. Nu este suficient să fi aderat la Cristos, nu este suficient să ne exprimăm încrederea în el, să ne facem profesiunea de credință.

Nu este suficient, pentru că credința nu este un obiect prețios, care trebuie păstrat așa cum este, ci o realitate vie, ca o plantă, care cere îngrijire și atenție permanentă. Și astfel, a nu face nimic în privința ei nu înseamnă să păstrezi ceea ce ai, ci să pierzi totul. Nimeni, prin urmare, nu poate crede că a acumulat deja suficiente merite pentru a putea sta liniștit și a nu face nimic.

Parabola talanților, la urma urmei, ne pune chiar în fața acestui lucru. Și totuși, mesajul ei, care sună ca un avertisment, este în același timp menit să îl elibereze pe Dumnezeu de acuzația de a fi un stăpân exorbitant. Povestea, de fapt, începe sub semnul încrederii: omul care pornește într-o călătorie lungă trebuie să aibă atât de multă încredere în slujitorii săi încât să le pună în mâini o adevărată comoară. Această încredere este decisivă pentru că tocmai această încredere generează un răspuns activ și harnic din partea primilor doi. De ce să-și asume riscuri? Pentru că la încredere se răspunde cu încredere….

De fapt, servitorul leneș dă dovadă tocmai de opusul încrederii, adică de frică: „Mi-a fost frică și m-am dus și am îngropat talantul tău în pământ…”. Dar mai există un detaliu, care nu poate fi ignorat: acel stăpân nu-și „exploatează” slujitorii. Nu le retrage câștigurile pe care le-au făcut, ci le încredințează totuși, le lasă în mâinile lor.

Prin urmare, toată hărnicia discipolului se întoarce la el. Vestirea Evangheliei prin cuvânt și faptă, transmiterea credinței, mărturisirea ei, transmiterea ei nu îl sărăcește pe cel care întreprinde aceste munci, ci dimpotrivă îi îmbogățește existența, făcându-l să cunoască o plinătate necunoscută.

Cel care, în schimb, se limitează la minimum, sfârșește prin a pierde totul. Și tocmai împotriva acestui pericol vrea să ne avertizeze Isus: ceea ce ni se oferă, posibilitatea de a trăi în bucurie pentru veșnicie, este o realitate prea mare și prea frumoasă. A o subestima înseamnă a se condamna pe sine să piardă ocazia de a trăi.

  • ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI

SINODALITATE ȘI CORESPONSABILITATE ÎN ACTIVITATEA PASTORALĂ

de + Francesco Lambiasi

Încep cu un citat, pentru a lua imediat „altitudine”. „Calea sinodalității este calea pe care Dumnezeu o așteaptă de la Biserica celui de-al treilea mileniu” (Papa Francisc, 17 octombrie 2015). Sinodalitatea este un cuvânt grav și pregnant, aparținând vocabularului comuniunii, în care revin și cuvinte precum fraternitate, participare, împărtășire, cooperare.

Sinodalitatea rimează cu termenul de coresponsabilitate. Într-adevăr, coresponsabilitatea, fără „spiritul” sinodalității, este sterilă. Și, pe de altă parte, sinodalitatea, fără „carnea” și concretețea coresponsabilității, este șubredă, deoarece rămâne teoretică și pur retorică.

  1. Coresponsabilitatea în activitatea pastorală: de ce?

Adevărat. Pentru a vorbi de coresponsabilitate în pastorație, se ridică imediat obiecția: dar Biserica nu este o democrație? Bineînțeles că nu! Dar se poate ușor replica: atunci este o autocrație sau o oligarhie?

Într-adevăr, păstorii îl reprezintă – adică îl fac prezent – pe Cristos în fața bisericii și, în unire cu Cristos, reprezintă biserica în fața Tatălui. Totuși, aceasta este o reprezentare sacramentală, în virtutea Duhului, nu o reprezentare democratică. Miniștrii primesc puterea de la Cristos, nu de la comunitate. Ei nu sunt delegați ai acesteia, nici măcar atunci când sunt numiți prin forme și metode de participare.

Acest lucru nu înseamnă însă că ei pot acționa cu autoritate, fără un discernământ adecvat și fără a împărtăși decizia cu nimeni. Botezul ne încorporează în Cristos care a murit și a înviat, făcându-ne una cu el: „Toți sunteți una în Cristos Isus”, scrie Paul (Gal 3,28). Citim în Constituția dogmatică despre Biserică a Conciliului al II-lea din Vatican:

„Chiar dacă unii, din voința lui Cristos, sunt puși învățători, împărțitori ai tainelor și păstori pentru alții, există totuși între toți o adevărată egalitate în privința demnității și acțiunii comune tuturor credincioșilor pentru zidirea trupului lui Cristos.” (LG 32).

Dispare atunci orice diferență? Se reduce unitatea la uniformitate? Cu siguranță că nu: unitatea și diversitatea vin în Biserică de la același Duh. „Avem, așadar, daruri diferite, potrivit cu harul dat fiecăruia dintre noi” (Rom 12,6); „Dumnezeu a unit trupul” astfel încât „diferitele mădulare au grijă unele de altele” (1Cor 12, 24-25). Suntem cu toții suficient de săraci pentru a trebui să primim; suntem cu toții suficient de bogați pentru a putea dărui.

Prima coresponsabilitate în biserică îi privește pe credincioși, care sunt astfel dacă și în măsura în care sunt responsabili unii de alții, întrucât între ei se aplică carismele, caritatea și legea reciprocității. Cât de des apare în Noul Testament adverbul de reciprocitate: „unul față de altul”, „reciproc”! Credincioșii trebuie să se prețuiască unii pe alții, trebuie să se primească, să se edifice, să se sprijine, să se corecteze, să se ierte, să se consoleze reciproc.

Trebuie spus, totuși, că obstacolul cel mai serios în calea sinodalității este clericalismul, care caracterizează modul de gândire al multora, atât al preoților, cât și al laicilor. Ceea ce este clerical este o viziune a unei biserici care este divizată și conflictuală pe plan intern: între învățători și cei care trebuie să fie educați, între conducători și cei care trebuie să fie conduși, între celebranți și cei care asistă. Prin urmare, adevărata coresponsabilitate baptismală în biserică nu poate fi identificată nici cu participarea pură și nici cu simpla colaborare. În ceea ce privește prima, coresponsabilitatea este o consecință concretă și tangibilă, în timp ce, în ceea ce privește cea de-a doua, ea merge mult mai departe decât participarea la proiecte concepute de alții, deoarece a fi parte a bisericii și în biserică este ceea ce constituie membrii poporului lui Dumnezeu.

  1. Coresponsabilitatea baptismală: cum?

Este necesară o schimbare reală și efectivă de mentalitate. Este nevoie de o convertire reală. Începând cu păstorii, care știu că nu au fost instituiți de Cristos pentru a-și asuma singuri misiunea mântuitoare a Bisericii în lume. Funcția lor principală este de a-i păstori pe credincioși și de a le recunoaște slujirile și carismele, în așa fel încât toți să coopereze la lucrarea comună în modul care le este propriu (LG 30).

Pe de altă parte, „episcopii nu trebuie doar să educe, ci și să învețe” (Sf. Ciprian al Cartaginei). În acest punct nu se poate evita nivelul juridico-normativ al chestiunii. De fapt, multe practici ecleziale suferă de o dialectică încă foarte polarizată pe distincția dintre cler și laici: „Dacă celui din urmă nu i se refuză virtutea sfatului, celui dintâi i se rezervă cu siguranță puterea de decizie” (S. Dianich). Or, dacă este adevărat că sinodalitatea este „mersul împreună” al păstorului cu credincioșii, un astfel de drum va fi autentic sinodal dacă nu se oprește „la jumătatea drumului”, lăsând doar păstorul sau episcopul să decidă la final.

Pe scurt, sinodalitatea eclezială nu poate fi „responsabilitate limitată” și, prin urmare, este necesar să se treacă de la puterea consultativă a diferitelor „organisme de coresponsabilitate” la puterea deliberativă, așa cum susțin diverși canoniști, cum ar fi, de exemplu, Card. Francesco Coccopalmerio.

Să ne întoarcem la sinodalitate, sufletul și inima bătătoare a coresponsabilității, baza și rădăcina fertilă a acesteia. Pentru cei are cred în Isus Cristos, coresponsabilitatea înseamnă a merge pe calea lui Cristos, în Biserică și cu Biserica. Pe de altă parte, a urma calea lui Cristos înseamnă a urma calea pe care Cristos, adevăratul, frumosul, Bunul Păstor, continuă să meargă, mergând înaintea noastră pentru a ne călăuzi, alături de noi pentru a ne susține, în spatele nostru pentru a ne apăra. A-L urma pe Isus cel înviat în biserică și cu biserica înseamnă a merge alături de acești păstori. Cu acești frați și surori din această comunitate precisă și concretă. Pe urmele celor din urmă. Cu acești săraci. A merge împreună înseamnă a ne alinia în spatele Celui Înviat, singurul și inegalabilul nostru călător. Înseamnă să avansăm fără evadări solitare, rătăcind pe alte căi. Înseamnă să încetinești ritmul pentru a-l face să se accelereze pentru ceilalți. Să accelerăm marșul pentru a-i trezi pe cei adormiți. Să-i încurajezi pe cei care s-au oprit. Să-i ridicăm pe cei care au căzut. Să-i luăm de mână și, poate, să-i cărăm pe umeri pe cei care nu mai pot face față. Să fie – așa cum spunea Don Mazzolari despre parohie – ambulanța pentru cei care sunt răniți și nu mai pot merge.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Ceea ce contează este frumusețea interioară; femeia care se teme de Dumnezeu are o mare valoare pentru că recunoaște sensul profund al lui Dumnezeu în viața ei.

A doua lectură: Lucrând cu angajare și responsabilitate, fiii luminii ai comunității tesalonicene vor putea și vor ști să se pregătească pentru întâlnirea definitivă cu Domnul.

Evanghelia: Lenea sau angajamentul responsabil? Evanghelia ne permite să răspundem la această întrebare și ne invită la o revizuire a vieții.

PRIMA LECTURĂ

Potrivit tradiției înțelepciunii, împlinirea umană vine prin căutarea înțelepciunii, care este arta de a ști să trăiești, valorizând bunurile pe care Dumnezeu le-a dat omului: sănătate, timp, prietenie, bunuri materiale. Toate asezonate cu simțul lui Dumnezeu, cu frica de Dumnezeu, care stă la baza înțelepciunii și care ghidează căutarea și punerea în aplicare a voinței sale. Această temă tipică înțelepciunii este condensată în poemul care închide colecția de proverbe biblice. În el, lauda este adusă înțelepciunii, reprezentată de o figură feminină, conform unei tradiții deja consacrate în domeniul înțelepciunii biblice.

Cititorii creștini au eliminat jena acestui final al cărții sfinte prin intermediul lecturii alegorice care le permite să vadă în el o imagine a înțelepciunii. Selectarea textului pentru lectura liturgică atenuează impresia de deconcertare, deoarece subliniază aspectul religios al femeii care „se teme de Dumnezeu”. În realitate, portretul femeii ideale în ansamblul său este mult mai „laic”. Criteriul care inspiră propunerea femeii ‘puternice’ este mai degrabă ‘economic’ sau ‘domestic’, ținând cont de faptul că economia are de-a face, la origine, cu buna funcționare și administrare a căminului.

Ceea ce se propune pentru liturgia Cuvântului din această duminică este un fragment din această compoziție construită artificial. Este un poem acrostic, în care fiecare dintre versuri începe cu o lectură din alfabetul ebraic. Este o listă a calităților care o caracterizează pe femeia înțeleaptă și de succes. Modelul este preluat din înțelepciunea internațională, iar calitățile propuse sunt cele valorizate în contextul socio-cultural al mediului agricol-patriarhal. În fiecare caz, idealul sugerat este cel al unei personalități care se realizează în relații corecte în toate sferele existenței sale, începând cu cele de acasă. Pasajul biblic se deschide cu elogierea femeii perfecte, care întruchipează înțelepciunea, a cărei valoare este mult mai mare decât cea a perlelor. În al doilea rând, figura femeii este prezentată ca mireasa ideală care are grijă de averea și fericirea soțului ei. Al treilea tablou se concentrează asupra imaginii femeii în casă, unde este ocupată cu pricepere și în mod constant cu o muncă tipic feminină: țeserea lânii și a inului. Încheie această galerie de imagini o calitate deosebit de apreciată în mediul sapiențial: generozitatea față de cei săraci. În fine, ultima notă este un element religios, singurul din acest poem inspirat din tradiția înțelepților: „Iluzoriu este farmecul și trecătoare este frumusețea, dar femeia care se teme de Dumnezeu este de lăudat”. Frica de Dumnezeu dă valoare și încununează toate celelalte calități trecute în revistă mai sus.

A DOUA LECTURĂ

Îndemnul lui Paul către creștinii din Tesalonic manifestă o preocupare a comunității creștine primare, și anume angajamentul de a pune în aplicare credința lor, în așteptarea venirii Domnului, printr-o caritate harnică și generoasă. În ceea ce privește timpul și momentul venirii Domnului, mai degrabă decât o precizare, Paul, în forma tradițională, amintește care ar trebui să fie atitudinea creștinilor.

Ca și „ziua Domnului”, judecata finală decisivă nu poate fi supusă calculului sau controlului uman. Judecata lui Dumnezeu are o dublă semnificație: pentru cei care trăiesc într-o falsă siguranță va fi ruina totală; pentru cei care trăiesc în așteptare vigilentă va fi împlinirea mântuirii.

Aceasta din urmă este atitudinea pe care Paul o sugerează creștinilor prin imaginea „copii ai luminii și ai zilei”. Așteptarea prudentă a Domnului, pentru creștini, înseamnă să fie „sobri” pentru a nu se lăsa narcotizați de un prezent consumist și fără viitor.

EVANGHELIA

Ascultând cele două pasaje biblice din tradiția înțelepciunii, creștinii care participă la adunarea liturgică sunt pregătiți să primească pagina evanghelică de la Matei și să o interpreteze în perspectiva cea mai congenitală. În ce constă adevărata înțelepciune, care este o condiție a fericirii încă de acum, ca prefigurare a celei ultime? Acest lucru este sugerat de relatarea parabolică.

Parabola celor trei servitori face parte din trilogia parabolelor parenetice pe care Matei le relatează în încheierea discursului despre parusia sau venirea Domnului. În ea, sunt oferite instrucțiuni spirituale practice despre cum să-L așteptăm pe Domnul chiar dacă venirea Sa este întârziată în timp.

Pentru o interpretare corectă a acestui cunoscut pasaj evanghelic, trebuie să se țină seama de dezvoltarea sa globală. Parabola urmează modelul povestirilor evanghelice în care stăpânul și slujitorii sunt protagoniștii.

 O parabolă în trei imagini. Povestea se dezvoltă în funcție de trei momente. Primul este ocupat de încredințarea bunurilor către servitori și de plecarea stăpânului. Indicațiile se reduc la esențial pentru a înțelege continuarea. Există imediat o caracterizare a servitorilor în funcție de diferitele încredințări de bunuri, traduse în termeni monetari prin talanți: primului cinci, celui de-al doilea doi, celui din urmă unul. Evanghelistul notează: „fiecăruia după propria putere”. Scopul acestei distribuiri diferite nu este de a discrimina sau de a crea presupoziții psiho-comportamentale ulterioare ale slujitorilor, ci de a-i face pe cei trei servitori responsabili personal față de stăpânul lor.

Al doilea moment prezintă comportamentul servitorilor în așteptarea stăpânului. Imediat, primii doi se disting prin angajamentul lor de a dubla talanții primiți. În contrast cu aceștia, cel de-al treilea servitor ascunde talantul care i-a fost încredințat într-o groapă în pământ.

Cel de-al treilea tablou, care este cel mai amplu și mai detaliat, descrie venirea stăpânului după mult timp și relatarea servitorilor. Acesta este momentul critic al întregii întâmplări, spre care se îndreaptă cele două momente sau acte anterioare ale dramei. Întâlnirea stăpânului cu servitorii este centrată pe un dialog. În cazul primilor doi servitori, dialogul este perfect simetric, iar secvențele se desfășoară, de asemenea, în același ritm: predarea talanților dublați, lauda stăpânului – „Bine, servitor bun şi credincios!” – și, în sfârșit, răsplata, care, în partea finală, depășește perspectiva și face aluzie la realitatea spirituală semnificată: „Intră în bucuria stăpânului tău!”.

 O problemă de relație. Cel de-al treilea dialog este cel asupra căruia evanghelistul atrage atenția. Servitorul se prezintă cu cuvinte de scuză, în care își proiectează frica asupra stăpânului său. „ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat (…) m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!”. În cuvintele servitorului este evidentă preocuparea pentru autojustificare. Cu alte cuvinte, alegerea celui de-al treilea servitor este determinată exclusiv de frică, iar această frică provine din imaginea pe care și-a format-o despre stăpânul său. Aceste cuvinte au ecou în răspunsul stăpânului care sună ca o acuzație și o condamnare ireversibilă. Nu numai că i se ia talantul, dar este aruncat în întuneric, unde „va fi plâns și scrâșnire de dinți”. Chiar și această condamnare depășește cadrul parabolic și evocă ruina în care se scufundă servitorul „rău și leneș”.

Frică sau încredere? Ținând cont de aceste elemente, este posibil să identificăm sensul parabolei lui Matei. Stăpânul care a plecat și se întoarce după mult timp este Domnul; servitorii sunt discipolii care au primit angajamentul de a pune în aplicare credința într-o practică a iubirii generoase. Relația falsă cu stăpânul, dominată de frică, împiedică un angajament activ și generos. Pentru o relectură actuală a parabolei talanților, pe lângă contextul liturgic în care este plasată, se cuvine să nu se piardă din vedere punctul său central: contrastul dintre primii doi slujitori și cel de-al treilea. Tonul mesajului pe care îl sugerează evanghelistul este mai degrabă dur, ca să nu spun tragic. El vrea să înlăture orice alibi al cititorilor sau ascultătorilor săi creștini în fața responsabilității lor de a acționa cu hotărâre și curaj. În cele din urmă, ei vor fi fie primiți în comuniunea cu Domnul lor, fie excluși și condamnați la ruina finală, în funcție de răspunsul lor activ la darurile primite. Ceea ce este decisiv este angajamentul activ. Iar aceasta depinde de relația de încredere pe care o are cineva cu Domnul. De fapt, slujitorul leneș care este paralizat parcă de frica sa este condamnat inexorabil. Ceea ce lipsește în cazul lui este relația de încredere care pune în mișcare responsabilitatea creativă și activă. În această perspectivă a parabolei, centrată toată pe întâlnirea finală, este deplasat și inutil să ne întrebăm în ce constau „talanții”: sunt daruri naturale? Este vorba de chemarea la credință? Sunt ele sarcini ministeriale în comunitate? Ceea ce este de interes este răspunsul activ și responsabil al indivizilor. În cele din urmă, trebuie remarcat faptul că nu există o proporționalitate reală între performanța primilor doi slujitori și răsplata lor. Ei primesc un tratament egal. La fel precum „talanții” primiți în încredințare, tot așa și răsplata exorbitantă de la sfârșit din partea Domnului, rămân în domeniul gratuității. Totuși, este o gratuitate care angajează, pentru că este alimentată de relația de încredere a credincioșilor în Domnul lor.

 Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 549/septembrie-octombrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Willem de Poorter, Parabola talanților

Hits: 126

/ Știri

Share the Post