Mesajul Papei Francisc pentru a VII-a Zi Mondială a Săracilor (19 noiembrie 2023)

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a VII-a Zi Mondială a Săracilor

(Duminica a XXXIII-a din Timpul de peste An, 19 noiembrie 2023)

“Nu-ţi întoarce faţa de la niciun sărac” (Tob 4,7)

1. Ziua Mondială a Săracilor, semn rodnic al milostivirii Tatălui, vine pentru a şaptea oară ca să susţină drumul comunităţilor noastre. Este o întâlnire pe care progresiv Biserica o înrădăcinează în pastoraţia sa, pentru a descoperi de fiecare dată mai mult conţinutul central al evangheliei. În fiecare zi suntem angajaţi în primirea săracilor, şi totuşi nu este suficient. Un fluviu de sărăcie traversează oraşele noastre şi devine tot mai mare ajungând să se reverse; acel fluviu pare să ne ia cu sine, aşa de mult strigătul fraţilor şi al surorilor care cer ajutor, sprijin şi solidaritate se ridică tot mai puternic. Pentru aceasta, în duminica dinaintea sărbătorii lui Cristos, Regele Universului, ne întâlnim în jurul Mesei sale pentru a primi din nou de la el darul şi angajarea de a trăi sărăcia şi de a-i sluji pe săraci.

“Nu-ţi întoarce faţa de la niciun sărac” (Tob 4,7). Acest cuvânt ne ajută să percepem esenţa mărturiei noastre. Să ne oprim asupra Cărţii lui Tobia, un text mai puţin cunoscut din Vechiul Testament, captivant şi bogat în înţelepciune, care ne va permite să intrăm mai bine în conţinutul pe care autorul sacru doreşte să-l transmită. În faţa noastră se deschide o scenă de viaţă familială: un tată, Tobit, îl salută pe fiu, Tobia, care urmează să întreprindă o călătorie lungă. Bătrânul Tobit se teme că nu va mai putea să-l revadă pe fiul său şi pentru aceasta îi lasă “testamentul său spiritual”. El a fost un deportat la Ninive şi acum este orb, aşadar, de două ori sărac, dar a avut mereu o certitudine, exprimată de numele pe care-l poartă: “Domnul a fost binele meu”. Acest om, care s-a încrezut mereu în Domnul, ca tată bun, doreşte să-i lase fiului nu atât vreun bun material, ci mărturia drumului de urmat în viaţă, de aceea îi spune: “În toate zilele tale, adu-ţi aminte de Domnul, copile, şi nu-ţi dori să păcătuieşti şi să încalci poruncile lui: fă ce-i drept în toate zilele vieţii tale şi nu umbla pe căile nedreptăţii!” (4,5).

2. Aşa cum se poate observa imediat, amintirea pe care bătrânul Tobit o cere fiului nu se limitează la un simplu act al amintirii sau la o rugăciune de adresat lui Dumnezeu. El face referinţă la gesturi concrete care constau în a face fapte bune şi în a trăi cu dreptate. Acest îndemn se specifică şi mai mult: “Iar celor care săvârşesc dreptatea dă-le pomană din bunurile tale şi ochiul tău să nu ezite când dai de pomană!” (4,7).

Uimesc mult cuvintele acestui bătrân înţelept. De fapt, să nu uităm că Tobit şi-a pierdut vederea chiar după ce a făcut un act de milostivire. Aşa cum relatează el însuşi, încă din tinereţe, viaţa sa era dedicată operelor de caritate: “Am făcut multe fapte de milostenie fraţilor mei şi poporului meu care a venit cu mine în captivitate în ţara asirienilor, la Ninive. […] Le dădeam pâine celor înfometaţi şi haine celor goi, iar dacă vedeam pe cineva din neamul meu mort şi aruncat peste zidurile din Ninive, îl îngropam” (1,3.17).

Pentru această mărturie de caritate a lui, regele îl privase de toate bunurile sale făcându-l complet sărac. Însă Domnul mai avea nevoie de el; reluând rolul său de administrator, nu i-a fost teamă să continue în stilul său de viaţă. Să ascultăm relatarea sa, care ne vorbeşte şi nouă astăzi: “În Sărbătoarea noastră a Rusaliilor, adică Sfânta Sărbătoare a celor Şapte Săptămâni, mi s-a făcut un prânz bun şi m-am aşezat să mănânc. Mi s-a pregătit masa; mi s-au pregătit multe feluri de mâncare. I-am spus lui Tobia, fiul meu: «Copile, mergi, şi dacă vei găsi vreun sărac dintre fraţii noştri luaţi captivi la Ninive care îşi aminteşte din toată inima de Domnul, adu-l să mănânce împreună cu mine! Iată, eu te voi aştepta, copile, până te vei întoarce!»” (2,1-2). Cât de semnificativ ar fi dacă, în Ziua Săracilor, această preocupare a lui Tobit ar fi şi a noastră! A invita să împărtăşim prânzul duminical, după ce am împărtăşit Masa euharistică. Euharistia celebrată ar deveni realmente criteriu de comuniune. De altfel, dacă în jurul altarului Domnului suntem conştienţi că toţi suntem fraţi şi surori, cu cât mai vizibilă ar deveni această fraternitate împărtăşind masa festivă cu acela care este lipsit de necesar.

Tobia a făcut cum i-a spus tatăl, dar s-a întors cu vestea că un sărac a fost ucis şi lăsat în mijlocul pieţei. Fără a ezita, bătrânul Tobit s-a ridicat de la masă şi a mers să-l îngroape pe acel om. Întors acasă obosit, a adormit în curte; i-a căzut pe ochi găinaţ de păsări şi a devenit orb (cf. 2,1-10). Ironia sorţii: faci un gest de caritate şi ţi se întâmplă o nenorocire! Ne vine să ne gândim aşa; dar credinţa ne învaţă să mergem mai în profunzime. Orbirea lui Tobit va deveni forţa sa pentru a recunoaşte şi mai bine atâtea forme de sărăcie de care era înconjurat. Şi Domnul se va îngriji la momentul său să-i redea bătrânului tată vederea şi bucuria de a-l revedea pe fiul Tobia. Când a venit acea zi, “Tobit a căzut pe grumazul lui, a plâns şi i-a spus: «Te văd, fiule, lumina ochilor mei!». Apoi a zis: «Binecuvântat este Dumnezeu şi binecuvântat este numele său cel mare! Binecuvântaţi sunt toţi îngerii săi sfinţi! Să fie peste noi numele său cel mare şi binecuvântaţi să fie toţi îngerii în toţi vecii! Pentru că el m-a pedepsit, dar, iată, îl văd pe Tobia, fiul meu!»” (11,13-14).

3. Putem să ne întrebăm: de unde ia Tobit curajul şi forţa interioară care îi permit să-l slujească pe Dumnezeu în mijlocul unui popor păgân şi să iubească până acolo pe aproapele chiar cu riscul vieţii sale? Suntem în faţa unui exemplu extraordinar: Tobit este un soţ fidel şi un tată grijuliu; a fost deportat departe de ţara sa şi suferă pe nedrept; este persecutat de rege şi de vecinii casei… Cu toate că are un suflet aşa de bun, este pus la încercare. Aşa cum ne învaţă adesea Sfânta Scriptură, Dumnezeu nu-i cruţă de încercări pe cei care fac binele. Cum aşa? Nu face asta pentru a ne umili, ci pentru a face trainică credinţa noastră în el.

Tobit, în momentul încercării, descoperă propria sărăcie, care îl face capabil să-i recunoască pe săraci. Este fidel faţă de Legea lui Dumnezeu şi respectă poruncile, dar asta nu-i este îndeajuns. Atenţia concretă faţă de săraci îi este posibilă, pentru că a experimentat sărăcia pe piele proprie. Prin urmare, cuvintele pe care le adresează fiului Tobia sunt moştenirea sa genuină: “Nu-ţi întoarce faţa de la niciun sărac” (4,7). Aşadar, atunci când suntem în faţa unui sărac, nu putem să ne întoarcem privirea în altă parte, pentru că ne-am împiedica pe noi înşine să întâlnim faţa Domnului Isus. Şi să notăm bine acea expresie “de la niciun sărac”. Fiecare este aproapele nostru. Nu contează culoarea pielii, condiţia socială, provenienţa… Dacă sunt sărac, pot recunoaşte cine este cu adevărat fratele care are nevoie de mine. Suntem chemaţi să întâlnim fiecare sărac şi orice tip de sărăcie, scuturându-ne indiferenţa şi evidenţa cu care apărăm o bunăstare iluzorie.

4. Trăim într-un moment istoric care nu favorizează atenţia faţă de cei mai săraci. Volumul apelului la bunăstare este din ce în ce mai mare, în timp ce vocile celor care trăiesc în sărăcie sunt reduse la tăcere. Se tinde să se neglijeze tot ceea ce nu se încadrează în modelele de viaţă destinate mai ales generaţiilor mai tinere, care sunt cele mai fragile în faţa schimbării culturale în curs. Ceea ce este neplăcut şi provoacă suferinţă este pus între paranteze, în timp ce sunt exaltate calităţile fizice de parcă ar fi scopul principal de atins. Realitatea virtuală se impune asupra vieţii reale şi se întâmplă din ce în ce mai uşor să se confunde cele două lumi. Săracii devin imagini care pot înduioşa pentru câteva clipe, dar când se întâlnesc în carne şi oase pe stradă, atunci supărarea şi marginalizarea preiau controlul. Graba, însoţitoare zilnică a viaţii, ne împiedică să ne oprim, să ajutăm şi să avem grijă de celălalt. Parabola bunului samaritean (cf. Lc 10,25-37) nu este o relatare din trecut, ea interpelează prezentul fiecăruia dintre noi. Delegarea altora este uşoară; a oferi bani ca să facă alţii caritate este un gest generos; implicarea personală este vocaţia fiecărui creştin.

5. Îi mulţumim Domnului pentru că sunt atât de mulţi bărbaţi şi femei care trăiesc dedicarea pentru cei săraci şi cei excluşi şi împărtăşirea cu ei; persoane de toate vârstele şi condiţiile sociale care practică ospitalitatea şi se angajează alături de cei care se află în situaţii de marginalizare şi suferinţă. Nu sunt supraoameni, ci “vecini” pe care îi întâlnim în fiecare zi şi care în tăcere se fac săraci cu cei săraci. Ei nu se limitează să dea ceva: ascultă, dialoghează, încearcă să înţeleagă situaţia şi cauzele sale, pentru a da sfaturi adecvate şi referinţe potrivite. Sunt atenţi la nevoia materială şi, de asemenea, la cea spirituală, la promovarea integrală a persoanei. Împărăţia lui Dumnezeu devine prezentă şi vizibilă în această slujire generoasă şi gratuită; este realmente ca sămânţa căzută în pământul bun al vieţii acestor persoane şi aduce rodul său (cf. Lc 8,4-15). Recunoştinţa faţă de atât de mulţi voluntari ne cere să ne rugăm pentru ca mărturia lor să fie rodnică.

6. Cu ocazia aniversării a 60 de ani de la apariţia enciclicei Pacem in terris, este urgent să reluăm cuvintele Sfântului Papă Ioan al XXIII-lea care scria: “Orice fiinţă umană are dreptul la existenţă, la integritatea fizică, la mijloacele indispensabile şi suficiente pentru un nivel demn de viaţă, în special în ceea ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea, locuinţa, odihna, îngrijirile medicale, serviciile sociale necesare; şi de aceea are dreptul la siguranţă în caz de boală, de invaliditate, de văduvie, de bătrâneţe, de şomaj şi în orice alt caz de pierdere a mijloacelor de existenţă din cauza circumstanţelor independente de voinţa sa” (nr. 6).

Câtă muncă mai avem în faţa noastră pentru ca aceste cuvinte să devină realitate, tot printr-o angajare politică şi legislativă serioasă şi eficientă! În pofida limitelor şi uneori a eşecurilor politicii de a vedea şi a sluji binele comun, să se poată dezvolta solidaritatea şi subsidiaritatea atâtor cetăţeni care cred în valoarea angajării voluntare de dedicare pentru cei săraci. Este vorba desigur de a stimula şi a face presiune pentru ca instituţiile publice să-şi facă bine datoria; dar nu ajută să rămânem pasivi aşteptând să primim totul “de sus”: cei care trăiesc în condiţii de sărăcie trebuie să fie şi ei implicaţi şi însoţiţi într-un parcurs de schimbare şi de responsabilitate.

7. Încă o dată, din păcate, trebuie să constatăm noi forme de sărăcie care se adaugă la cele deja descrise mai sus. Mă gândesc în mod deosebit la populaţiile care trăiesc în locuri de război, în special la copiii privaţi de un prezent senin şi de un viitor demn. Nimeni nu se va obişnui vreodată cu această situaţie; să păstrăm vie orice tentativă pentru ca pacea să se afirme ca dar al Domnului Înviat şi rod al angajării pentru dreptate şi dialog.

Nu pot uita speculaţiile care, în diferite sectoare, duc la o creştere dramatică a costurilor, ceea ce face multe familii şi mai sărace. Salariile se epuizează rapid, constrângând la privaţiuni care atentează la demnitatea fiecărei persoane. Dacă într-o familie trebuie să se aleagă între mâncare pentru a se hrăni şi medicamente pentru a se îngriji, atunci trebuie să se facă auzită vocea celor care solicită dreptul la ambele bunuri, în numele demnităţii persoanei umane.

În afară de asta, cum să nu observăm dezordinea etică ce marchează lumea muncii? Tratamentul inuman rezervat atâtor muncitori şi muncitoare; remuneraţia necorespunzătoare pentru munca prestată; flagelul precarităţii; prea multele victime ale accidentelor, de multe ori din cauza mentalităţii care preferă profitul imediat în detrimentul siguranţei… Vin în minte cuvintele Sfântului Ioan Paul al II-lea: “Primul fundament al valorii muncii este omul însuşi. […] Omul este destinat şi este chemat la muncă, însă înainte de toate munca este «pentru om», şi nu omul «pentru muncă»” (Enciclica Laborem exercens, 6).

8. Această listă, deja dramatică în sine, oferă doar o relatare parţială a situaţiilor de sărăcie care fac parte din viaţa noastră de zi cu zi. Nu pot omite, îndeosebi, o formă de nelinişte care apare din ce în ce mai evidentă şi care afectează lumea tineretului. Câte vieţi frustrate şi chiar sinucideri ale tinerilor, amăgiţi de o cultură care îi face să se simtă “neconcludenţi” şi “eşuaţi”. Să-i ajutăm să reacţioneze în faţa acestor instigări nocive, pentru ca fiecare să poată găsi drumul de urmat pentru a dobândi o identitate puternică şi generoasă.

Vorbind despre săraci, este uşor să se cadă în retorică. Este o tentaţie insidioasă şi aceea de a se opri la statistici şi la cifre. Săracii sunt persoane, au chipuri, istorii, inimi şi suflete. Sunt fraţi şi surori cu calităţile şi defectele lor, ca toţi ceilalţi, şi este important a intra într-o relaţie personală cu fiecare dintre ei.

Cartea lui Tobia ne învaţă concreteţea acţiunii noastre cu şi pentru cei săraci. Este o problemă de dreptate care ne angajează pe toţi să ne căutăm şi să ne întâlnim reciproc, pentru a favoriza armonia necesară aşa încât o comunitate să se poată identifica aşa cum este. Prin urmare, interesul faţă de cei săraci nu se epuizează în pomeni grăbite; cere restabilirea unor relaţii interpersonale corecte care au fost afectate de sărăcie. În felul acesta, “nu-ţi întoarce faţa de la niciun sărac” conduce la obţinerea binefacerilor milostivirii, carităţii care dă sens şi valoare întregii vieţi creştine.

9. Atenţia noastră faţă de cei săraci să fie mereu marcată de realismul evanghelic. Împărtăşirea trebuie să corespundă necesităţilor concrete ale celuilalt, nu pentru a mă elibera de superfluul meu. Şi aici este nevoie de discernământ, sub îndrumarea Duhului Sfânt, pentru a recunoaşte adevăratele exigenţe ale fraţilor şi nu aspiraţiile noastre. De ceea ce au nevoie urgent este umanitatea noastră, inima noastră deschisă la iubire. Să nu uităm: “Suntem chemaţi să-l descoperim pe Cristos în ei, să le dăm lor glasul nostru în cauzele lor, dar şi să le fim lor prieteni, să-i ascultăm, să-i înţelegem şi să primim înţelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor” (Evangelii gaudium, 198). Credinţa ne învaţă că fiecare sărac este fiu al lui Dumnezeu şi că în el sau în ea este prezent Cristos: “Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt25,40).

10. Anul acesta este a 150-a aniversare a naşterii Sfintei Tereza a Pruncului Isus. Într-o pagină din Istoria unui suflet scrie astfel: “Acum înţeleg că perfecta caritate constă în a suporta defectele altora, a nu fi deloc surprins de slăbiciunile lor, a ne edifica în cele mai mici acte de virtute pe care le vedem practicate, dar mai ales am înţeles că nu trebuie caritatea să rămână închisă în adâncul inimii: «Nimeni, a spus Isus, nu aprinde o candelă ca să o aşeze sub un obroc, ci o pune pe sfeşnic, ca să lumineze pe toţi cei care sunt în casă». Mi se pare că această candelă reprezintă caritatea care trebuie să lumineze, să înveselească nu numai pe cei care îmi sunt mai dragi, ci pe toţi cei care sunt în casă, fără excepţia nimănui” (Ms C, 12r°: Opere complete, Roma 1997, 247).

În această casă care este lumea, toţi au dreptul să fie luminaţi de caritate, nimeni nu poate fi privat de ea. Fie ca tenacitatea iubirii Sfintei Tereza cea Mică să poată inspira inimile noastre în această Zi Mondială, să ne ajute “să nu ne întoarcem privirea de la cel sărac” şi să o păstrăm mereu aţintită asupra feţei umane şi divine a Domnului Isus Cristos.

Roma, “Sfântul Ioan din Lateran”, 13 iunie 2023, Comemorarea liturgică a Sfântului Anton de Padova

Franciscus

Traducere de Pr. Mihai Pătraşcu, ercis.ro

Foto: ©Vatican Media

Hits: 168