Scrisoarea celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor către poporul lui Dumnezeu

cq5dam.thumbnail.cropped.1500.844

Scrisoarea celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor către poporul lui Dumnezeu

Dragi surori, dragi fraţi,

În timp ce se apropie de încheiere lucrările primei sesiuni a celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, vrem, cu voi toţi, să aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru experienţa frumoasă şi bogată pe care tocmai am trăit-o. Acest timp binecuvântat l-am trăit în profundă comuniune cu voi toţi. Am fost susţinuţi de rugăciunile voastre, ducând cu noi aşteptările voastre, întrebările voastre, precum şi fricile voastre. Au trecut deja doi ani de când, la cererea Papei Francisc, a început un proces lung de ascultare şi discernământ, deschis întregului popor al lui Dumnezeu, niciunul exclus, pentru “a merge împreună”, sub conducerea Duhului Sfânt, discipoli misionari în urmarea lui Cristos Isus.

Sesiunea care ne-a reunit la Roma din 30 septembrie constituie o etapă importantă în acest proces. În multe privinţe, a fost o experienţă fără precedent. Pentru prima dată, la invitaţia Papei Francisc, bărbaţi şi femei au fost invitaţi, în virtutea botezului lor, să se aşeze la aceeaşi masă pentru a lua parte nu numai la discuţii, ci la votările din această Adunare a Sinodului Episcopilor. Împreună, în complementaritatea vocaţiilor noastre, a carismelor noastre şi a slujirilor noastre, am ascultat cu intensitate cuvântul lui Dumnezeu şi experienţa celorlalţi. Folosind metoda conversaţiei în Duh, am împărtăşit cu umilinţă bogăţiile şi sărăciile comunităţilor noastre din toate continentele, încercând să discernem ceea ce Duhul Sfânt vrea să spună astăzi Bisericii. Astfel am experimentat şi importanţa de a favoriza schimburi reciproce între tradiţia latină şi tradiţiile din Orientul creştin. Participarea delegaţilor fraterni din alte Biserici şi Comunităţi ecleziale a îmbogăţit profund dezbaterile noastre.

Adunarea noastră s-a desfăşurat în contextul unei lumi aflate în criză, ale cărei răni şi inegalităţi scandaloase au răsunat în mod dureros în inimile noastre şi au dat lucrărilor noastre o gravitate deosebită, cu atât mai mult cu cât unii dintre noi veneau din ţări unde războiul este în toi. Ne-am rugat pentru victimele violenţei ucigaşe, fără a-i uita pe toţi cei pe care mizeria şi corupţia i-au aruncat pe drumurile periculoase ale migraţiei. Am asigurat solidaritatea noastră şi angajarea noastră alături de femeile şi bărbaţii care în orice loc din lume se străduiesc ca artizani de dreptate şi pace.

La invitaţia Sfântului Părinte, am dat un spaţiu important tăcerii, pentru a favoriza între noi ascultarea respectuoasă şi dorinţa de comuniune în Duh. În timpul veghii ecumenice de rugăciune, am experimentat cum setea de unitate creşte în contemplarea silenţioasă a lui Cristos răstignit. “De fapt, crucea este singura catedră a Celui care, dându-şi viaţa pentru mântuirea lumii, i-a încredinţat pe discipolii săi Tatălui, pentru ca «toţi să fie una» (In 17,21). Trainic uniţi în speranţa pe care ne-o dă învierea sa, i-am încredinţat casa noastră comună unde răsună tot mai urgente strigătul pământului şi strigătul săracilor: «Laudate Deum!»“, a amintit Papa Francisc chiar la începutul lucrărilor noastre.

Zi după zi, am simţit apelul insistent la convertirea pastorală şi misionară. Pentru că vocaţia Bisericii este să vestească evanghelia nu concentrându-se asupra sieşi, ci punându-se în slujba iubirii infinite cu care Dumnezeu iubeşte lumea (cf. In 3,16). În faţa întrebării puse lor, despre ceea ce aşteptau ei de la Biserică cu ocazia acestui sinod, câteva persoane fără adăpost care trăiesc prin Piaţa “Sfântul Petru” au răspuns: “Iubire!”. Această iubire trebuie să rămână mereu inima arzătoare a Bisericii, iubire trinitară şi euharistică, aşa cum a amintit papa evocând la 15 octombrie, la jumătatea drumului adunării noastre, mesajul Sfintei Tereza a Pruncului Isus. Este “încrederea” cea care ne dă curajul şi libertatea interioară pe care le-am experimentat, neezitând să exprimăm convergenţele noastre şi diferenţele noastre, dorinţele noastre şi întrebările noastre, liber şi umil.

Şi acum? Ne dorim ca lunile care ne despart de a doua sesiune, în octombrie 2024, să permită fiecăruia să participe concret la dinamismul comuniunii misionare indicate de cuvântul “sinod”. Nu este vorba de o ideologie, ci de o experienţă înrădăcinată în Tradiţia Apostolică. Aşa cum ne-a amintit Papa Francisc la începutul acestui proces: “Comuniunea şi misiunea riscă să rămână termeni un pic abstracţi dacă nu se cultivă o practică eclezială care exprimă concreteţea sinodalităţii […], promovând implicarea reală a tuturor” (9 octombrie 2021). Provocările sunt multiple şi întrebările numeroase: raportul de sinteză al primei sesiuni va clarifica puncte de acord obţinute, va evidenţia problemele deschise şi va indica modul de a continua munca.

Pentru a continua în discernământul său, Biserica are neapărat nevoie să-i asculte pe toţi, începând de la cei mai săraci. Asta cere din partea ei un drum de convertire, care este şi drum de credinţă: “Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici” (Lc 10,21)! Este vorba de a-i asculta pe cei care nu au drept de cuvânt în societate sau care se simt excluşi, chiar şi de Biserică. A asculta persoanele victime ale rasismului în toate formele sale, îndeosebi, în unele regiuni, popoarele indigene ale căror culturi au fost batjocorite. Mai ales Biserica din timpul nostru are datoria de a asculta, în spirit de convertire, pe cei care au fost victime de abuzuri comise de membri ai trupului eclezial şi să se angajeze concret şi structural pentru ca asta să nu se mai întâmple. Biserica are nevoie să-i asculte şi pe laici, femei şi bărbaţi, chemaţi toţi la sfinţenie în virtutea vocaţiei lor baptismale: mărturia cateheţilor, care în multe situaţii sunt primii care vestesc evanghelia; simplitatea şi vivacitatea copiilor, entuziasmul tinerilor, întrebările lor şi chemările lor; visele bătrânilor, înţelepciunea lor şi amintirea lor. Biserica are nevoie să stea în ascultarea familiilor, a preocupărilor lor educative, a mărturiei creştine pe care o oferă în lumea de astăzi. Are nevoie să primească glasurile celor care doresc să fie implicaţi în slujiri laicale sau în organisme de participare de discernământ şi de decizie.

Pentru a progresa în discernământul sinodal, Biserica are nevoie îndeosebi să primească şi mai mult cuvintele şi experienţa slujitorilor hirotoniţi: preoţii, primi colaboratori ai episcopilor, a căror slujire sacramentală este indispensabilă pentru viaţa întregului trup; diaconii, care prin slujirea lor semnifică atenţia întregii Biserici faţă de slujirea celor mai vulnerabili. Trebuie să se lase interpelată şi de glasul profetic al vieţii consacrate, santinelă vigilentă a chemărilor Duhului. Şi trebuie să fie atentă şi la cei care nu împărtăşesc credinţa sa, dar caută adevărul, şi în care este prezent şi activ Duhul, el care dă “tuturor posibilitatea de a fi asociaţi, în modul pe care îl cunoaşte Dumnezeu, la misterul pascal” (Gaudium et spes, 22).

“Lumea în care trăim şi pe care suntem chemaţi s-o iubim şi s-o slujim şi în contradicţiile sale cere de la Biserică potenţarea sinergiilor în toate domeniile misiunii sale. Tocmai drumul sinodalităţii este drumul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la Biserica din al treilea mileniu” (Papa Francisc, 17 octombrie 2015). Nu trebuie să ne fie frică să răspundem la această chemare. Fecioara Maria, prima pe drum, ne însoţeşte în pelerinajul nostru. În bucurii şi în dureri ea ni-l arată pe Fiul său şi ne invită la încredere. El, Isus, este unica noastră speranţă!

Cetatea Vaticanului, 25 octombrie 2023.

Traducere de Pr. Mihai Pătraşcu – ercis.ro

Foto ©Vatican Media

Hits: 144

Share the Post