Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru a 97-a Zi Mondială a Misiunilor 2023
22 octombrie 2023
Inimi arzătoare, picioare care merg (cf. Lc 24,13-35)
Iubiţi fraţi şi surori,
Pentru Ziua Mondială a Misiunilor din acest an am ales o temă care se inspiră din relatarea despre discipolii din Emaus, în Evanghelia lui Luca (cf. 24,13-35): “Inimi arzătoare, picioare care merg”. Acei doi discipoli erau dezorientaţi şi dezamăgiţi, dar întâlnirea cu Cristos în cuvânt şi în Pâinea frântă a aprins în ei entuziasmul pentru a porni din nou la drum spre Ierusalim şi pentru a anunţa că Domnul a înviat cu adevărat. În relatarea evanghelică percepem transformarea discipolilor din câteva imagini sugestive: inimi arzătoare datorită Scripturilor explicate de Isus, ochi deschişi în recunoaşterea lui şi picioare care merg. Meditând asupra acestor trei aspecte, care sintetizează itinerarul discipolilor misionari, putem reînnoi zelul nostru pentru evanghelizare în lumea de astăzi.
1. Inimi arzătoare “când ne explica Scripturile”. Cuvântul lui Dumnezeu luminează şi transformă inima în misiune.
Pe drumul de la Ierusalim la Emaus, inimile celor doi discipoli erau triste – aşa cum bine se vedea de pe feţele lor – din cauza morţii lui Isus, în care crezuseră (cf. v. 17). În faţa falimentului Învăţătorului răstignit, speranţa lor că el era Mesia s-a prăbuşit (cf. v. 21).
Şi iată, “pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei” (v. 15). Ca la începutul chemării discipolilor, şi acum în momentul rătăcirii lor, Domnul ia iniţiativa de a se apropia de ai săi şi de a merge alături de ei. În marea sa milostivire, el nu încetează niciodată să stea cu noi, în ciuda defectelor, îndoielilor, slăbiciunilor noastre, a tristeţii şi a pesimismului care ne fac să devenim “nepricepuţi şi greoi de inimă” (v. 25), oameni cu puţină credinţă.
Astăzi ca şi atunci, Domnul înviat este aproape de discipolii săi misionari şi merge alături de ei, în special atunci când se simt rătăciţi, descurajaţi, înfricoşaţi în faţa misterului fărădelegii care îi înconjoară şi vrea să-i sufoce. De aceea “să nu lăsăm să ni se fure speranţa!” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 86). Domnul este mai mare decât problemele noastre, mai ales când le întâlnim în vestirea evangheliei în lume, pentru că această misiune, până la urmă, este a sa şi noi suntem pur şi simplu umilii săi colaboratori, “slujitori inutili” (cf. Lc 17,10).
Exprim apropierea mea în Cristos de toţi misionarii şi misionarele din lume, îndeosebi de cei care trec printr-un moment dificil: Domnul înviat, preaiubiţilor, este mereu cu voi şi vede generozitatea şi sacrificiile voastre pentru misiunea de evanghelizare în locuri îndepărtate. Nu toate zilele vieţii sunt pline de soare, dar să ne amintim mereu de cuvintele Domnului Isus adresate prietenilor săi înainte de pătimire: “În lume veţi avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea!” (In 16,33).
După ce i-a ascultat pe cei doi discipoli pe drumul spre Emaus, Isus înviat “începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el” (Lc 24,27). Şi inimile discipolilor s-au încălzit, aşa cum la sfârşit îşi vor destăinui unul altuia: “Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” (v. 32). De fapt, Isus este Cuvântul viu, care singur poate face să ardă, să lumineze şi să transforme inima.
Astfel înţelegem mai bine afirmaţia Sfântului Ieronim: “A nu cunoaşte Scripturile înseamnă a nu-l cunoaşte pe Cristos” (In Is., Prolog). “Fără Domnul este imposibil să înţelegem în profunzime Sfânta Scriptură, dar este la fel de adevărat contrariul: fără Sfânta Scriptură rămâne de neînţeles misiunea lui Isus şi a Bisericii sale în lume” (Scrisoarea apostolică M.P. Aperuit illis, 1). De aceea, cunoaşterea Scripturii este importantă pentru viaţa creştinului, şi mai multă încă pentru vestirea lui Cristos şi a evangheliei sale. Altminteri, ce se transmite celorlalţi dacă nu propriile idei şi propriile proiecte? Şi o inimă rece, va putea oare să facă să ardă inima celorlalţi?
Aşadar să ne lăsăm însoţiţi mereu de Domnul înviat care ne explică sensul Scripturilor. Să lăsăm ca el să facă să ardă inima noastră, să ne lumineze şi să ne transforme, pentru ca să putem vesti lumii misterul său de mântuire cu puterea şi înţelepciunea care vin de la Duhul său.
2. Ochii care “s-au deschis şi l-au recunoscut” la frângerea pâinii. Isus în Euharistie este culme şi izvor al misiunii.
Inimile arzătoare pentru Cuvântul lui Dumnezeu i-au determinat pe discipolii din Emaus să-i ceară misteriosului Călător să rămână cu ei la lăsarea serii. Şi, în jurul mesei, ochii lor s-au deschis şi l-au recunoscut atunci când el a frânt pâinea. Elementul decisiv care deschide ochii discipolilor este seria acţiunilor făcute de Isus: a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Sunt gesturi obişnuite ale unui cap al familiei ebraice, dar, făcute de Isus Cristos cu harul Duhului Sfânt, reînnoind pentru cei doi comeseni semnul înmulţirii pâinilor şi mai ales pe cel al Euharistiei, sacrament al jertfei de pe cruce. Dar chiar în momentul în care îl recunosc pe Isus în cel care frânge pâinea, “el s-a făcut nevăzut dinaintea lor” (Lc 24,31). Acest fapt ne face să înţelegem o realitate esenţială a credinţei noastre: Cristos care frânge pâinea devine acum pâinea frântă, împărtăşită cu discipolii şi apoi consumată de ei. A devenit invizibil, pentru că a intrat acum înăuntrul inimilor discipolilor pentru a-i face să ardă şi mai mult, determinându-i să reia drumul fără întârziere pentru a comunica tuturor experienţa unică a întâlnirii cu Cel Înviat! Astfel Cristos înviat este cel care frânge pâinea şi în acelaşi timp este pâinea frântă pentru noi. Aşadar, fiecare discipol misionar este chemat să devină, ca Isus şi în el, datorită acţiunii Duhului Sfânt, cel care frânge pâinea şi cel care este pâine frântă pentru lume.
În această privinţă, trebuie amintit că o simplă frângere a pâinii materiale cu cei flămânzi în numele lui Cristos este deja un act creştin misionar. Cu atât mai mult frângerea pâinii euharistice care este Cristos însuşi este acţiunea misionară prin excelenţă, pentru că Euharistia este izvor şi culme a vieţii şi a misiunii Bisericii.
A amintit asta Papa Benedict al XVI-lea: “Nu putem ţine pentru noi iubirea pe care o celebrăm în sacramentul [Euharistiei]. Ea cere din natura sa să fie comunicată tuturor. Lumea are nevoie de iubirea lui Dumnezeu, are nevoie să-l întâlnească pe Cristos şi să creadă în el. De aceea Euharistia nu este numai izvor şi culme a vieţii Bisericii; este izvor şi culme şi a misiunii ei: «O Biserică cu adevărat euharistică este o Biserică misionară»” (Exortaţia apostolică Sacramentum caritatis, 84).
Pentru a aduce rod trebuie să rămânem uniţi cu el (cf. In 15,4-9). Şi această unire se realizează prin rugăciunea zilnică, îndeosebi în adoraţie, în a rămâne în tăcere în prezenţa Domnului, care rămâne cu noi în Euharistie. Cultivând cu iubire această comuniune cu Cristos, discipolul misionar poate să devină un mistic în acţiune. Fie ca inima noastră să dorească mereu prezenţa lui Isus, asemenea celor doi discipoli din Emaus, mai ales când se face seară: “Rămâi cu noi, Doamne!” (cf. Lc 24,29).
3. Picioare care merg, cu bucuria de a-l vesti pe Cristos Înviat. Tinereţea veşnică a unei Biserici mereu în ieşire.
După ce au deschis ochii, recunoscându-l pe Isus la “frângerea pâinii”, discipolii “ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim” (cf. Lc 24,33). Această plecare în grabă, pentru a împărtăşi cu alţii bucuria întâlnirii cu Domnul, demonstrează că “bucuria evangheliei umple inima şi viaţa celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă mântuiţi de el sunt eliberaţi de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Cristos mereu naşte şi renaşte bucuria” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 1). Nu poate fi întâlnit cu adevărat Isus înviat fără a fi înflăcăraţi de dorinţa de a spune asta tuturor. De aceea, prima şi principala resursă a misiunii sunt cei care l-au recunoscut pe Cristos înviat, în Scripturi şi în Euharistie, şi care poartă în inimă focul său şi în privire lumina sa. Cei care pot să mărturisească viaţa care nu moare niciodată, chiar şi în situaţiile mai dificile şi în momentele mai întunecate.
Imaginea “picioarelor care merg” ne aminteşte încă o dată validitatea perenă a lui missio ad gentes, misiunea dată Bisericii de Domnul înviat de a evangheliza fiecare persoană şi fiecare popor până la marginile pământului. Astăzi mai mult ca oricând omenirea, rănită de atâtea nedreptăţi, diviziuni şi războaie, are nevoie de vestea bună a păcii şi a mântuirii în Cristos. De aceea, profit de această ocazie pentru a reafirma că “toţi au dreptul să primească Evanghelia. Creştinii au datoria de a o vesti fără a exclude pe nimeni, nu ca acela care impune o nouă obligaţie, ci ca acela care împărtăşeşte o bucurie, semnalează un orizont frumos, oferă un ospăţ dorit” (ibid., 14). Convertirea misionară rămâne obiectivul principal pe care trebuie să ni-l propunem ca indivizi şi comunitate, pentru că “acţiunea misionară este paradigma oricărei opere a Bisericii” (ibid., 15).
Aşa cum afirmă Apostolul Paul, iubirea lui Cristos ne copleşeşte şi ne constrânge (cf. 2Cor 5,14). Este vorba aici de dubla iubire: cea a lui Cristos faţă de noi care cheamă, inspiră şi trezeşte iubirea noastră faţă de el. Şi această iubire face mereu tânără Biserica în ieşire, cu toţi membrii săi în misiune pentru a vesti evanghelia lui Cristos, convinşi că “el a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru acela care a murit şi a înviat pentru ei” (v. 15). La această mişcare misionară pot să contribuie toţi: cu rugăciunea şi cu acţiunea, cu oferte în bani şi în suferinţe, cu propria mărturie. Operele Misionare Pontificale sunt instrumentul privilegiat pentru a favoriza această cooperare misionară la nivel spiritual şi material. Pentru aceasta adunarea de oferte din Ziua Mondială a Misiunilor este dedicată Operei Pontificale a Răspândirii Credinţei.
Urgenţa acţiunii misionare a Bisericii comportă, desigur, o cooperare misionară tot mai strânsă a tuturor membrilor săi la fiecare nivel. Acesta este un obiectiv esenţial al parcursului sinodal pe care Biserica îl parcurge cu cuvintele cheie comuniune, participare, misiune. Acest parcurs nu este desigur o aplecare a Bisericii asupra ei însăşi; nu este un sondaj popular pentru a decide, ca într-un parlament, ce trebuie crezut şi practicat sau nu conform preferinţelor umane. Este mai degrabă o pornire la drum asemenea discipolilor din Emaus, ascultându-l pe Domnul Înviat care vine mereu în mijlocul nostru pentru a ne explica sensul Scripturilor şi a frânge Pâinea pentru noi, pentru ca să putem duce înainte cu forţa Duhului Sfânt misiunea sa în lume.
Aşa cum cei doi discipoli au relatat celorlalţi ceea ce s-a întâmplat de-a lungul drumului (cf. Lc24,35), tot aşa şi vestirea noastră va fi o relatare bucuroasă a lui Cristos Domnul, a vieţii, pătimirii, morţii şi învierii sale, a minunilor pe care iubirea sa le-a săvârşit în viaţa noastră.
Aşadar, să pornim din nou şi noi, luminaţi de întâlnirea cu Cel Înviat şi animaţi de Duhul său. Să pornim din nou cu inimi arzătoare, ochi deschişi, picioare care merg, pentru a face să ardă alte inimi de Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a deschide alţi ochi la Isus Euharistie şi pentru a-i invita pe toţi să meargă împreună pe calea păcii şi a mântuirii pe care Dumnezeu în Cristos a dăruit-o omenirii.
Sfântă Marie, Mama discipolilor misionari ai lui Cristos şi Regina misiunilor, roagă-te pentru noi!
Roma, “Sfântul Ioan din Lateran”, 6 ianuarie 2023, Solemnitatea Epifaniei Domnului.
Franciscus
Traducere de Pr. Mihai Pătraşcu, ercis.ro
Hits: 279