„Fiecăruia ce este al său” – Meditație pentru Duminica a XXIX-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DE LA DUMINICA A 29-A DE PESTE AN LA SOLEMNITATEA CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI

 Ultimele duminici ale anului liturgic ne atrag atenția asupra realităților ultime, asupra timpului escatologic, asupra împlinirii finale a istoriei noastre.

 A trăi credința creștină înseamnă a pune în discuție viața noastră prezentă și concretă, în toate aspectele ei, recunoscând în iubire singurul fundament al relației noastre cu ceilalți. Acțiunea noastră, însă, nu este un scop în sine, ci este mereu deschisă spre căutarea unei împliniri definitive.

 Pomenirea celor dragi dispăruți, precum și solemnitatea Tuturor Sfinților, ne introduc în realitatea Împărăției, în timpul judecății finale, în eschaton-ul lui Dumnezeu. Sensul nu este de a ne teme de judecată, ci de a recunoaște necesitatea de a trăi așteptarea în speranță și iubire, siguri de mila judecătorului care vine să ne primească la banchetul său festiv.

▹ Duminica a 29-a de peste an: Fiecăruia în parte. Problema tributului adus Cezarului repropune o reflecție asupra autorității lui Dumnezeu și a celei a lumii. Trăirea istorică-civilă este chemată să recunoască manifestarea planului mântuitor al lui Dumnezeu, care trece și prin autoritatea și legea care decurg din conviețuirea umană.

▹ Duminica a 30-a de peste an: Cea mai mare poruncă. Din totdeauna, în primul legământ al exodului, ca și în proclamarea noului legământ de către Isus, iubirea este inima pulsantă a revelației lui Dumnezeu. Ea nu rămâne însă abstractă, ci își găsește manifestarea în iubirea aproapelui, mai ales față de cel mai mic.

▹ Toți Sfinții: Adunarea celor binecuvântați. Liturghia Cuvântului ne pune în fața a două adunări: una în viitorul escatologic al împlinirii vremurilor din urmă (Apocalipsa); cealaltă în jurul ultimei dintre Fericiri, în care ne recunoaștem chemați să fim transformați după chipul lui Cristos.

▹ Comemorarea credincioșilor răposați: Trăirea morții în speranță. Confruntarea cu nenorocirea, cu suferința și cu scopul ultim al vieții. Speranța revelată de povestea lui Isus în numele iubirii și al așteptării care locuiește în creație. Toate acestea sunt teme care se împletesc în profunda liturghie a Cuvântului pentru amintirea morților noștri.

▹ Duminica a 31-a – de peste an: Sunteți cu toții frați. Credința în unicul Dumnezeu și Domn trece prin relația cu frații și surorile din comunitate. Acest lucru este valabil atât pentru primul Israel, cât și pentru noul popor al lui Dumnezeu, o comunitate de discipoli în fața unicului Maestru, cel care învață umilința și facerea de daruri pentru ceilalți.

▹ Duminica a 32-a de peste an: Așteptarea înțeleaptă a Domnului. Liturghia Cuvântului ne invită să ne gândim la climatul de așteptare, de speranță care animă viața Bisericii, cu privirea îndreptată spre revenirea lui Cristos. Căutarea Domnului și convertirea noastră se dezvăluie astfel, în lumina parabolei, ca știind să așteptăm și să primim cu înțelepciune venirea „mirelui”, pentru a intra în Împărăția sa.

▹ Duminica a 33-a de peste an: O așteptare activă și responsabilă. Privirea noastră asupra timpului escatologic nu se limitează la o chemare pasivă la așteptare, ci devine o invitație la a aduce încă de astăzi roadele convertirii, la a „investi” astăzi, cu înțelepciune, binele pe care l-am primit, pentru a-l presta din belșug atunci când ni se va cere socoteală.

▹ Isus Cristos, Regele Universului: Rege al celor mici. Revelația istoriei lui Isus ne pune în fața unei forme unice și de neegalat de regalitate. Domnul, Regele universului, se recunoaște în cei mici, în cei umili, în cei nevoiași, și tocmai în ei și acționând pentru ei putem fi primiți și putem găsi mântuirea participând la Împărăția sa de iubire.

DUMINICA A XXIX-A DE PESTE AN

22 OCTOMBRIE 2023

FIECĂRUIA CEEA CE ESTE AL SĂU

Accentul tematic al acestei duminici este dat de evanghelie, care relatează o dispută între Isus și tributul care trebuie plătit sau nu Cezarului. Isus, în ultima săptămână de activitate, se ciocnește în orașul Ierusalim cu autoritățile istorice ale Israelului: marii preoți, bătrânii și fariseii. Este o judecată asupra Israelului istoric, care, din cauza inflexibilității sale în tradițiile juridice și în structurile rituale, a ratat întâlnirea cu istoria mântuirii, care culminează cu cuvântul și acțiunea lui Isus, recunoscut ca Mesia și Domnul. Această temă a tributului pune în evidență problema unicității și a stăpânirii lui Dumnezeu, subiecte anticipate în prima lectură. Predicarea lui Paul și relația sa cu comunitățile fondate de el se bazează pe aceeași unicitate a Domnului (a doua lectură).

DUMNEZEU ȘI CEZARUL

de Roberto Laurita

Problema se întinde de-a lungul secolelor și nu s-a stins încă. Răspunsurile au fost multe și au existat teribile neînțelegeri, chiar și cu prezumția de a acționa „pentru bine”.

Răspunsul lui Isus rămâne însă acolo, bine înfipt în evanghelia acestei duminici, pentru a lumina conștiința discipolilor și a inspira alegeri și comportamente concrete.

Nu la Isus pot apela creștinii pentru a scăpa de obligația de a plăti impozite, invocând ca scuză exuberanța lor, povara lor excesivă. Nu la Isus se pot referi creștinii pentru a evita să ia atitudine, să-și asume responsabilitatea, să participe la construirea cetății omului. Nu la Isus se pot cita creștinii pentru a denigra rolul statului, în beneficiul misiunii bisericii!

Isus recunoaște drepturile administrației – iar aceștia erau străini care își impuseseră domnia! Isus nu se oprește aici: el ne cere să adoptăm aceeași atitudine față de Dumnezeu. Ceea ce primim de la el este mult mai mult!

În același timp, Isus pare să lege o îndreptățire de cealaltă: îndeplinirea îndatoririlor față de stat nu ne poate face să uităm de îndatoririle noastre față de Dumnezeu. A-l onora pe Dumnezeu înseamnă și a ne comporta ca niște cetățeni cinstiți. Să nu fie nicio neînțelegere: necinstea unor câștiguri nu este acoperită, în ochii lui Dumnezeu, de o ofrandă făcută bisericii.

Dumnezeu cere o dreptate și mai mare decât cea cerută de stat: nu este suficient să “plătești” ceea ce se cuvine, ci este vorba și de a da din ceea ce este al nostru, de a trăi fraternitatea și solidaritatea. Din cuvântul lui Isus reiese necesitatea de a merge dincolo de “ceea ce se cuvine” pentru a da și ceea ce ne aparține în mod legitim…

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

 ÎN UNICUL DUMNEZEU, DEMNITATEA OMULUI.

SEMNIFICAȚIA LAICITĂȚII

de Rosy Bindi

Liturghia Cuvântului din această duminică a 29-a din timpul obișnuit, prin cuvintele profetului Isaia și ale Evangheliei lui Matei, ne redă prima poruncă a Decalogului și fundamentul credinței noastre: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău […] Să nu ai alţi dumnezei afară de mine” (Ex 20, 2-3).

În pasajul evanghelic, Isus este supus unei întrebări insidioase, așa cum se întâmplă adesea, din partea dușmanilor săi. De data aceasta, farizeii sunt cei care încearcă să îl pună la punct și o fac folosind unul dintre subiectele cele mai sensibile, cel al relației dintre puterea politică și credința religioasă. Dominația romană, consolidată în timpul lui Isus, era prost suportată de evrei, iar simbolul acestei intoleranțe era reprezentat în primul rând de plata impozitelor datorate împăratului.

Problema nu era doar politică, pentru că împăratul Romei cerea să fie recunoscut ca unică autoritate politică și religioasă și, în consecință, orice act de supunere, cum ar fi plata impozitelor, era considerat o posibilă trădare a unicului Dumnezeu și Domn al lui Israel.

De aici și întrebarea capcană adresată lui Isus: este sau nu este legal să plătești tribut Cezarului?

Întrebarea este precedată de o recunoaștere de curaj și franchețe cu unicul scop de a-l obliga pe Maestru să aleagă între o atitudine colaboraționistă față de conducătorul roman, și deci trădarea unicului Dumnezeu, sau o poziție ostilă față de Cezar și deci o rebeliune împotriva puterii politice.

Încă o dată, Isus, cunoscându-le răutatea și ipocrizia, respinge ceea ce el numește o adevărată ispită cu o lecție de credință autentică și de laicitate.

Pe moneda tributului care trebuie plătit se află chipul Cezarului și, prin urmare, acea monedă trebuie returnată Cezarului, dar lui Dumnezeu trebuie dat și returnat ceea ce este al lui Dumnezeu, adică noi înșine, toată viața noastră. Cezarului respectarea regulilor, lui Dumnezeu recunoașterea domniei unice a vieții și istoriei noastre.

„Eu sunt Domnul și nu există altul; în afară de mine nu există Dumnezeu”, ne amintește Isaia în prima lectură. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și vrea ca inimile noastre să fie neîmpărțite în fața lui; nu suportă să fie înlocuit sau doar confundat cu alți idoli, cum ar fi bogăția, puterea, ideologia.

Primatul lui Dumnezeu și a domniei sale unice minimalizează toate celelalte puteri și pretențiile lor de absolutizare. Demnitatea persoanei nu poate fi sacrificată pe altarul niciunui suveran; dimpotrivă, puterea politică trebuie să o recunoască și să o respecte. Acesta este fundamentul libertății noastre.

Răspunsul dat de Isus farizeilor, subliniind primatul lui Dumnezeu în viața noastră, afirmă, în mod paradoxal, și existența, consistența și autonomia fiecărei dimensiuni a vieții noastre și a istoriei. De aici și fundamentul laicității. Dacă îi întoarcem viața lui Dumnezeu, nu numai că este permis, dar este de datoria noastră să plătim tribut Cezarului. Așa cum ne amintește Scrisoarea către Diognetus:

Creștinii se supun legilor stabilite, dar prin viața lor ei înving legile […]. Ei trăiesc în patria lor, dar ca străini, ei participă la toate ca cetățeni și se detașează de toate ca străini. Orice patrie străină este patria lor și orice patrie este străină.

Invitându-ne să dăm înapoi Cezarului ceea ce este al Cezarului, Isus vrea, de asemenea, să ne reamintească faptul că alegerile pe care le facem în țesutul viu al istoriei sunt încredințate responsabilității noastre și nu trebuie să-l întemnițăm pe el și Biserica sa în cuvintele și faptele pe care le săvârșim, pentru că Împărăția sa nu este din această lume și speranța creștină nu poate coincide niciodată cu niciun proiect uman de schimbare, de eliberare politică. Credința nu trebuie să fie niciodată folosită ca instrument pentru a-și afirma propria putere, pentru a-și impune propriul punct de vedere.

Poporul lui Israel îl aștepta pe Mesia și mulți au crezut că Isus îi va elibera de opresiunea străină și, conform viziunii Vechiului Testament, le va reda puterea și gloria. Paștele lui Isus este purtătorul unei alte eliberări, cea născută din Cruce, din care putem trage lumină și putere pentru proiectele noastre de libertate și dreptate în istorie.

Ca și creștini, nu putem și nu trebuie să ne sustragem angajamentului nostru față de istorie, față de solidaritate și față de participarea la destinele omenirii. Creștinul nu poate să nu fie un cetățean participant și pasionat de viața comunității: el va lupta întotdeauna împotriva oricărei încercări a puterii de a se afirma ca absolută și de a călca în picioare drepturile inviolabile ale persoanei umane, dar va fi exemplar în respectarea legilor pentru a construi și a practica dreptatea.

Cu câțiva ani în urmă, în 1991, episcopii italieni au dat un document prețios, Educare alla legalità (Educarea la legalitate), în care îi invitau pe creștini să facă legi bune și drepte și să le respecte în urmărirea interesului general. Au condamnat orice formă de ilegalitate, corupție, evaziune fiscală, orice expresie a puterii criminale și mafiote, dar și orice lipsă de solidaritate cu comunitatea, deoarece măsura legalității este dreptatea și binele comun. Ei ne invită să dăm înapoi Cezarului ceea ce este al Cezarului.

Papa Francisc a indicat în repetate rânduri corupția ca fiind cel mai grav păcat, a excomunicat mafiile, continuă să condamne toate formele de exploatare și marginalizare, ne invită să-i punem în centru pe cei săraci, să locuim la periferiile umanității pentru a răscumpăra deșeurile pe care un sistem nedrept le produce în fiecare zi. Și toate acestea nu în numele unei ideologii politice, ci în ascultarea Evangheliei.

Dacă vom fi capabili să îi dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu, vom reuși să redăm demnitate fiecărei dimensiuni a existenței noastre.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Împăratul Cirus, printr-un edict, permite tuturor deportaților să se întoarcă din Babilon. Profetul Isaia citește acest act ca pe o revelație a lui Dumnezeu, care îl iubește pe Israel, proaspăt eliberat, și știe să vorbească și inimilor străinilor.

Psalmul responsorial: Psalmul 95 ne permite acum să răspundem la profeția lui Isaia, lăudându-l pe Dumnezeu ca unic Domn al istoriei.

A doua lectură: Astăzi începem citirea celui mai vechi text din întregul Nou Testament. Prima scrisoare a Sfântului Paul către creștinii din Tesalonic începe cu un salut, care devine o privire de binecuvântare și laudă. Să-l ascultăm și noi astăzi.

Evanghelia: În lectura evangheliei după Matei, ne apropiem de ultimele zile ale vieții publice a Domnului. Isus a intrat triumfător în Ierusalim și se așază în templu. Grupuri de oameni vin la el, pentru a-l asculta sau pentru a-l ispiti.

PRIMA LECTURĂ

Pasajul ales ca primă lectură pentru această duminică este extras din colecția de oracole ale lui Isaia. Este de fapt o compunere apărută în cercurile exilaților din Babilon la mijlocul secolului al VI-lea î.Cr. În numele lui Dumnezeu, profetul prezintă rolul lui Cirus care, prin edictul de eliberare din 538, permite repatrierea evreilor deportați și inițiază procesul de reconstrucție post-exilică și de renaștere a Ierusalimului. Este un text excepțional, pentru că pentru prima și singura dată este „ales” un rege străin și păgân, mašiaḥ în ebraică, tradus în greacă prin christós. Această utilizare singulară a titlului rezervat regelui davidic ideal, care va instaura împărăția lui Dumnezeu, este legată, pe de o parte, de strategia și politica de toleranță a lui Cirus, documentată în edictul său în favoarea refugiaților evrei, iar pe de altă parte reflectă meditația discipolilor lui Isaia asupra evenimentelor istorice în care ei văd acțiunea suverană și mântuitoare a lui Dumnezeu. Textul se deschide cu oracolul de învestitură: „L-am luat de mâna dreaptă, ca să doboare națiunile în fața lui, ca să dezlege cureaua de la coapsele regilor”. Expresia „să-l iau de mâna dreaptă” este o formulă de legitimare care este apoi comparată cu lista acțiunii istorice și politice a lui Cirus (557-529 î.Cr.).

În partea a doua a pasajului profetic, este anunțată rațiunea acestei inițiative a lui Dumnezeu față de regele păgân: „De dragul lui Iacob, robul meu și al lui Israel, alesul meu, te-am chemat pe nume și ți-am dat un titlu, deși tu nu mă cunoști”. Astfel, alegerea lui Cirus ca instrument al acțiunii lui Dumnezeu reprezintă angajamentul său față de comunitatea legământului: Iacob-Israel, slujitorul/alesul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, motivul ultim și determinant al acestei alegeri a unui străin-păgân care „nu-l cunoaște” pe Dumnezeu, este manifestarea stăpânirii unice și depline a lui Dumnezeu în istorie: „Eu sunt Domnul, nu există altul”. În ultimele propoziții, se simte preocuparea tipică a comunității exilate care trăia într-un context idolatru: reafirmarea credinței tradiționale în Dumnezeu, singurul Domn. Acest principiu de credință, înrădăcinat în tradiția exodului și a legământului, permite, de asemenea, să interpretăm rolul istoric internațional al lui Cirus într-o cheie mântuitoare.

A DOUA LECTURĂ

Statutul religios al comunității creștine este garanția și fundamentul unei relații corecte cu instituțiile publice și politice. În această perspectivă, poate fi citit începutul scrisorii lui Paul către comunitatea tesalonicenilor. „Bisericii Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Cristos”. În aceste expresii se definește statutul bisericii și al creștinilor. Existența creștină se bazează pe trei structuri vitale: credința, iubirea și speranța, toate caracterizate de o dimensiune activă, dinamică și perseverentă. Comunitatea creștină nu este însă o agregare religioasă sau culturală liberă, ci este sfânta convocare care își găsește rădăcina în inițiativa suverană a lui Dumnezeu. Această inițiativă se realizează prin chemarea cu proclamarea Cuvântului și prin puterea interioară a Duhului Sfânt. Așa se înțelege tema liturghiei Cuvântului din această duminică: unicul Domn Dumnezeu este cel care conduce evenimentele istoriei. El, prin acțiunea sa mântuitoare în favoarea credincioșilor, definește statutul lor religios și relația lor de drept cu mediul înconjurător, inclusiv în plan public și politic.

EVANGHELIA

Lecturile din Vechiul Testament, care se întâlnesc în afirmarea domniei unice a lui Dumnezeu, ne pregătesc pentru a înțelege mesajul pasajului evanghelic în punctul său central. Confruntarea dintre Isus și reprezentanții lumii iudaice pe tema plății sau nu a tributului către împărat se soldează, de fapt, cu o declarație religioasă despre unicitatea lui Dumnezeu, care este o garanție a unei libertăți autentice în plan istoric și politic.

  O controversă clasică. Episodul „tributului adus Cezarului” este plasat de tradiția sinoptică comună în ultima săptămână de activitate a lui Isus la Ierusalim. În acest caz, Matei urmează substanțial textul lui Marcu, cu unele modificări care reflectă perspectiva sa editorială. Matei păstrează datina tradițională marciană despre asocierea ciudată a fariseilor cu irodienii, care, în calitate de susținători ai politicii familiale a lui Irod, au o atitudine ambivalentă față de puterea de ocupație romană. De fapt, fiii lui Irod exercită puterea în numele Romei, dar în același timp reprezintă interesele dinastiei autohtone. Același lucru se poate spune și despre farisei. Aceștia au rezerve teoretice și religioase cu privire la legitimitatea supunerii la suveranitatea Romei, dar, de fapt, se adaptează la situația unei țări ocupate militar. În întrebarea pusă de adversari, nu este în joc doar loialitatea sau neloialitatea față de regimul roman, ci și permisivitatea tributului în contextul legii iudaice. Cu alte cuvinte, chestiunea tributului către Cezar are implicații atât politice, cât și religioase.

Oricare ar fi răspunsul său, Isus se expune instrumentalizării. Dacă spune: „Da, este legal”, îi susține pe pro-romani împotriva naționaliștilor; dacă spune: „Nu este legal”, se aliază cu mișcarea clandestină antiromană. „Această imagine și această inscripție, ale cui sunt?”. Ei i-au răspuns: „Ale lui Cezar”. Propoziția finală pune capăt dezbaterii și condensează totodată întregul mesaj al Evangheliei cu privire la această problemă: „Dați deci Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Noutatea intervenției lui Isus constă în faptul că mută problema de la nivelul juridic și moral, licit sau interzis, la nivelul religios al relației cu Dumnezeu, recunoscut ca unic Domn, fără concurență.

 O chestiune religioasă. „Cezarul-împărat”, căruia Isus îi recunoaște dreptul la tribut, nu mai este Augustus, care pretinde dominația din motive ideologice sau religioase, ci este pur și simplu persoana responsabilă cu administrarea treburilor publice. Isus nu polemizează cu privire la legitimitatea sau nu a puterii romane de ocupație în Palestina, dar, prin revendicarea dreptului suveran al lui Dumnezeu, el pune și bazele libertății la nivel istoric și politic. Reducerea autorității politice la dimensiunea sa seculară este singura condiție nu numai pentru întemeierea libertății religioase, ci și a libertății politice, în conformitate cu formele istorice decise de grupurile umane și de entitățile naționale și istorice. Împărățiile lumii și slava lor sunt atribuite de Satana celor care i se închină (Mt 4,8-10). Isus a respins de la început această tentație a unui mesianism politic. El a anunțat și a făcut prezentă prin gesturile sale de eliberare împărăția lui Dumnezeu prin desființarea domniei lui Satana (Mt 12,25-28). Prin urmare, Dumnezeu și regalitatea sa nu concurează cu puterea Cezarului, pentru că se află pe un alt nivel. De aceea, discipolii lui Isus sunt invitați să facă propria lor alegere; ei nu pot sluji la doi stăpâni (Mt 6,24). Evanghelia lui Matei le propune creștinilor săi această dezbatere, care a abordat un subiect fierbinte în rândul mișcărilor și grupurilor integraționiste sau colaboraționiste din timpul ocupației romane în Palestina, pentru că problema relațiilor mișcării creștine cu comunitatea iudaică, care, după anul 70, trebuia să recunoască supunerea sa față de Imperiu cu o taxă specială, este încă vie și dezbătută.

 Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 549/septembrie-octombrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Tizian, Tributul adus Cezarului

Hits: 70