Scurtă biografie a Papei Benedict al XVl-lea
articol de Francisca Kobielski
Joseph Alois Ratzinger, Benedict al XVI-lea, s-a născut pe data de 16 aprilie 1927, în Ziua Sâmbetei Mari, la Marktl am Inn, pe teritoriul Diecezei de Passau – Germania, fiind ultimul dintre cei trei copii, doi băieți și o fată, ai lui Joseph și Maria Ratzinger. În ziua următoare a primit Sacramentul Botezului în cadrul Sfintei Liturghii a Învierii Domnului. În Bavaria, a fi botezat primul cu noua apă sfințită din noaptea Paștelui era considerat un important semn în viața botezatului.
Astfel, încă de la început, viața lui a fost cufundată în Taina Sfintelor Paști: „nu era Duminica Paștilor, ci Sâmbăta Sfântă. Și totuși, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare a fi o trăsătură a existenței omenești ce încă așteaptă Paștile, nu este încă în lumină deplină, ci merge cu încredere spre ea”[1].Tatăl său fiind comisar de jandarmerie, trebuia să se mute frecvent, împreună cu familia, în diferite localități ale Bavariei de Jos. În 1937, după pensionarea tatălui său, familia se stabilește la periferia orașului Traunstein, nu departe de vechiul și venerabilul Sanctuar al Maicii Domnului de la Altötting care, încă din Evul Mediu, este locul marilor pelerinaje pentru toată Bavaria și Austria occidentală. În același an, se înscrie la gimnaziul umanistic din localitate unde învață temeinic limba latină. Doi ani mai târziu, în 1939, tot de sărbătoarea Sfintelor Paști, urmând exemplul și sfatul fratelui său mai mare, Georg, se decide să intre la seminar. În 1943, an tulbure pentru Germania și pentru întreaga lume, este chemat, împreună cu toți ceilalți seminariști, să presteze serviciul militar la bateria antiaeriană din localitate, iar un an mai târziu să se înroleze în armată.
După încheierea războiului, în 1945, plin de dorința de renaștere a Bisericii și a lumii, se transferă la Seminarul din Freising: „se năștea voința puternică de a recupera timpul pierdut și de a-L sluji pe Cristos și Biserica Sa într-un timp nou și mai bun. Nimeni nu se îndoia de faptul că Biserica era locul speranțelor noastre. În ciuda slăbiciunilor omenești, ea a fost nucleul opoziției față de ideologia distructivă a dictaturii naziste. Ea a rămas neclintită în iadul care i-a înghițit pe cei puternici, grație puterii sale izvorâte din veșnicie”[2].
După terminarea celor doi ani de filosofie prevăzuți în programa de studii din acea vreme, se înscrie la Facultatea de Teologie din München. Aici are prilejul să colaboreze cu mari personalități, precum: Michael Schmaus, profesor de Teologie Dogmatică; Gottlieb Söhngen, profesor de Teologie Fundamentală; Friederich Wilhelm Maier, profesor de Exegeza Noului Testament.
În vara anului 1950, după terminarea studiilor teologice, scrie lucrarea „Poporul și casa lui Dumnezeu în învățătura Sfântului Augustin despre Biserică”, premiată de corpul profesoral de la München, fapt ce-i permite începerea lucrului la teza de doctorat.
În anul 1951, de Sărbătoarea Sfinților Petru și Paul, este sfințit preot în Domul din Freising prin punerea mâinilor Cardinalului Faulhaber: „Era o splendidă zi de vară, ce rămâne de neuitat ca momentul cel mai important din viața mea. Nu trebuie să fim superstițioși, dar în clipa în care bătrânul Arhiepiscop își puse mâinile peste mine, o pasăre s-a înălțat de pe altarul central al catedralei întonând un mic cântec vesel. Pentru mine a fost ca o voce din înalt care îmi spunea: e bine așa, ești pe drumul cel bun”[3].
Câteva săptămâni mai târziu începe activitatea pastorală ca vicar în Parohia Preascumpul Sânge al Mântuitorului din München. În perioada petrecută în parohie, a fost edificator pentru el exemplul bunului paroh Blumschein „ce nu se limita numai să spună că un preot trebuie «să ardă», ci era el însuși un om ce ardea. Până la ultima suflare și-a dus slujirea preoțească cu toate fibrele existenței sale. A murit în timp ce ducea Sfânta Împărtășanie la un bolnav”[4].
După ce începe o vastă muncă pastorală în parohia München, – 16 ore de religie la 5 clase diferite, în fiecare dimineață; de la 6 la 7 în confesional; sâmbăta stătea în confesional 4 ore; 2 celebrări și 2 predici duminicale; cununii și înmormântări) –, este chemat profesor la Seminarul din Freising, la 1 octombrie 1952. În luna iulie din anul următor obține titlul de Doctor în Teologie cu o lucrare în care dezvoltă tema premiată trei ani mai înainte: „Poporul și casa lui Dumnezeu în învățătura Sfântului Augustin despre Biserică” ( „Volk und Haus Gottes in Augustinus Lehre von der Kirche”).
Sub îndrumarea profesorului Gottlieb Söhngen, susține în 11 februarie 1957 lucrarea de habilitare[5] ca profesor la Facultatea de Teologie din München în care analizează conceptul de Revelație la Sfântul Bonaventura, „Teologia istoriei a Sfântului Bonaventura” (Die Geschichtstheologie des heiligen Bonaventura). În vara anului 1958 primește invitația de a prelua catedra de Teologie Fundamentală din cadrul Universității din Bonn, iar la 15 aprilie 1959 începe efectiv predarea cursului.
În urma unei conferințe despre teologia conciliului ținută la Academia Catolică din Bensberg, audiată și de Cardinalul de Köln, Joseph Frings, între profesorul Joseph Ratzinger și Cardinal se naște o colaborare și o prietenie sinceră și cordială.
Între timp Papa Ioan al XXIII-lea a convocat Conciliul Ecumenic Vatican II, iar din Comisia Centrală, însărcinată cu pregătirea Conciliului, făcea parte și Cardinalul Frings. La începerea efectivă a lucrărilor conciliare, Cardinalul a luat ca însoțitori la Roma pe secretarul său personal Luthe și pe profesorul Ratzinger ca expert teologic. La Conciliu este membru al Comisiei Doctrinale din Conferința Episcopală Germană și al Comisiei Teologice Pontificale Internaționale la Roma. Participarea la Conciliu a fost interpretată de viitorul Papă ca o confirmare a propriei vocații pe care îi place să o numească „teologică”.
În timpul perioadelor petrecute la Roma, teologul Joseph Ratzinger întâlnește pe marii teologi catolici contemporani: Henri de Lubac, Jean Danièlou, Yves Congar, Gerard Philips, Karl Rahner. Împreună cu Rahner lucrează la schema care va constitui punctul de plecare al viitoarei Constituții despre Revelație Dei Verbum.
În 1963, în plină desfășurare a lucrărilor Conciliului, acceptă catedra de Teologie Dogmatică la Facultatea de Teologie a Universității din Münster. Trei ani mai târziu, în vara anului 1966, se transferă la Universitatea din Tübingen, unde în scurt timp este ales Decan al Facultății de Teologie Catolică. Aici colaborează cu profesorul Hans Küng și cu teologul protestant Jürgen Moltmann, care publicase de curând Teologia speranței. În această perioadă, profesorul Ratzinger scrie opera care s-a bucurat poate de cel mai mare succes, Introducere în creștinism. Meditații la Crezul Apostolic.
În anul 1967 Joseph Ratzinger alege să revină în pământul natal, la Regensburg. Primii ani de profesorat la Regensburg s-au concluzionat cu invitația de a face parte din Comisia Teologică Internațională instituită de Papa Paul al VI-lea. La întâlnirile Comisiei reîntâlnește marii teologi ce au participat la Conciliul Vatican II dar și pe Hans Urs von Balthasar: „întâlnirea cu von Balthasar a fost pentru mine începutul unei prietenii ce a durat toată viața, prietenie de care eu nu pot fi decât recunoscător”[6]. Împreună cu von Balthasar și cu alți teologi catolici va publica Revista Internațională Communio. La Regensburg, împreună cu profesorul Auer, va publica o sinteză în mai multe volume a Dogmaticii Catolice.
În 1976, la 24 iulie află despre moartea Arhiepiscopului de München, Cardinalul Julius Döpfner. Câteva luni mai târziu primește vizita Nunțiului Apostolic în Germania, Del Mestri, care-i înmânează scrisoarea prin care i se comunica intenția Sfântului Părinte Papa Paul al VI-lea de a-l numi Arhiepiscop de München și Freising: „A fost pentru mine, o hotărâre foarte dificilă. Mi s-a acordat permisiunea de a-mi consulta confesorul. Am vorbit cu profesorul Auer, ce cunoștea bine limitele mele teologice și umane. Mă așteptam ca el să mă sfătuiască să refuz. Dar, spre marea mea surprindere, mi-a spus, fără să se gândească prea mult: «Trebuie să accepți!». Astfel, după ce am mai expus odată Nunțiului rezervele mele, sub ochii lui, în camera hotelului la care era cazat, am scris declarația prin care acceptam numirea”[7].
Consacrarea episcopală a lui Ratzinger a avut loc pe 28 mai 1977 de Sărbătoarea Rusaliilor, în Catedrala din capitala bavareză. Ca motto episcopal și-a ales expresia „Cooperatores Veritatis” („Împreună lucrători pentru adevăr”), din a treia Epistolă a Sfântului Ioan. În același an, în Consistoriul din 27 iunie, Papa Paul al VI-lea îl numește Cardinal.
După patru ani de păstorire la München, în 1981, Papa Ioan Paul al II-lea îl numește pe Cardinalul Joseph Ratzinger, Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței. În mod obișnuit, numirea într-o astfel de funcție este pentru cinci ani. Papa Ioan Paul al II-lea l-a reconfirmat de cinci ori, chiar și după ce Cardinalul a împlinit 75 de ani și ar fi dorit să se retragă. În penultima sa carte, „Alzatevi, andiamo!” („Ridicați-vă să mergem!”), Papa Wojtyla îl numește pe Cardinalul Joseph Ratzinger, „prietenul meu de încredere”.
La 30 noiembrie 2002, Ioan Paul al II-lea a aprobat alegerea lui ca Decan al Colegiului Cardinalilor. A fost președintele Comisiei pentru Redactarea Catehismului Bisericii Catolice, și după șase ani de muncă (1986-1992), i-a prezentat Sfântului Părinte noul Catehism al Bisericii Catolice.
În această funcție îl va surprinde alegerea ca al 265-lea succesor al Sfântului Petru, în 19 aprilie 2005, la al patrulea scrutin, după doar 24 de ore de la rostirea sintagmei latine extra omnes (toți afară), care a marcat închiderea ușilor Capelei Sixtine și începerea Conclavului. Anunțul alegerii noului Papă a fost făcut, în mod solemn, la ora 18:43, de către Jorge Arturo Medina Estévez, Cardinalul Camerleng, care a spus în latină: „Annuntio vobis gaudium magnum: Habemus Papam” („Vă anunț bucurie mare: avem Papă”. A rostit apoi numele celui ales: Cardinalul Joseph Ratzinger), care a ales să se numească Benedict al XVI-lea.
Noul Pontif ia numele de Benedict, cu referință la Sfântul Benedict de Norcia, întemeietorul Ordinului Benedictin, un sfânt al echilibrului dintre rugăciune și muncă, exprimat atât de clar în mottoul „Ora et labora” – „Roagă-te și muncește”, care a fost în egală măsură un sfânt al rugăciunii și al studiului. Totodată, se inspiră și de la ultimul Pontif cu numele de Benedict (al XV-lea), care grație inițiativelor sale în favoarea păcii în timpul Primului Război Mondial, a fost numit „Papa păcii”.
Benedict al XVI-lea este primul Papă din perioada modernă care, în stemă, renunță la tiară, simbol al puterii temporale a Bisericii, înlocuind-o cu o mitră mai sobră. Dar va fi și primul care introduce în stema pontificală palliumul (purtat și de mitropoliți, ca expresie de deschidere și referință la perioada antecedentă schismei din 1054, când Biserica din Orient și Biserica din Occident erau încă unite sub succesorul lui Petru)[8].
După anunțul Cardinalului Camerleng, noul Papă Benedict al XVI-lea, a adresat mulțimii adunată în Piața Sfântul Petru din Roma următoarele cuvinte: „După marele Papă Ioan Paul al II-lea, Părinții Cardinali m-au ales pe mine, umil lucrător în via Domnului, să conduc Biserica lui Dumnezeu aici pe pământ… Surprinzând orice previziune a mea, Providența Divină, prin votul venerabililor Părinți Cardinali, m-a chemat să-i succed acestui mare Papă. Mă gândesc din nou în aceste ceasuri la ceea ce s-a întâmplat în regiunea Cezareei lui Filip, acum două mii de ani. Parcă aud cuvintele lui Petru: Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu și afirmația solemnă a Domnului: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea… Ție îți voi da cheile împărăției Cerurilor (Mt 16,15-19). Tu ești Cristos! Tu ești Petru! Parcă retrăind aceeași scenă evanghelică; eu, Succesorul lui Petru, repet cu teamă cuvintele înfricoșătoare ale pescarului din Galileea și ascult din nou cu emoție interioară făgăduința încurajatoare a învățătorului divin. Dacă este enormă povara responsabilității care se revarsă pe sărmanii mei umeri, este cu siguranță nemăsurată puterea divină pe care pot conta: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea (Mt 16,18). Alegându-mă ca Episcop al Romei, Domnul m-a vrut Vicar al său, m-a vrut ca „piatră” pe care toți să se poată sprijini cu siguranță. Îi cer Lui să suplinească sărmanele mele puteri, ca să fiu Păstor curajos și fidel al turmei sale, mereu docil inspirațiilor Duhului Sfânt. Mă pregătesc să întreprind acest minister deosebit, ministerul petrin în slujba Bisericii Universale, abandonându-mă cu umilință în mâinile Providenței lui Dumnezeu. În primul rând reînnoiesc față de Cristos adeziunea mea totală și plină de încredere: In Te, Domine, speravi; non confundar in aeternum![9]”
[1] J. RATZINGER, La mia vita. Autobiografia, Milano 1997, 6.
[2] J. RATZINGER, La mia vita, 42.
[3] Idem, 65.
[4] J. RATZINGER, La mia vita, 66.
[5] Habilitation – lucrare pentru obținerea gradului științific de profesor universitar.
[6]J. RATZINGER, La mia vita, 119.
[7] J. RATZINGER, 120.
[8] Cf. BENEDICT al XVI-lea, Lumina Lumii. Papa, Biserica și semnele timpurilor. O convorbire cu Peter Seewald, Iași 2012, 204-205.
[9] Omilia PP. BENEDICT al XVI-lea la Liturghia prezidată în Capela Sixtină și celebrată alături de Colegiul Cardinalilor, miercuri, 20 aprilie 2005, text preluat din J. RATZINGER, Biserica. Chemare spre comunitate, Blaj 2005, 149-150.
Hits: 1291
