Papa Francisc: Omilia din Miercurea Cenușii

cq5dam.thumbnail.cropped.750.422-2

Papa Francisc: Omilia din Miercurea Cenușii

Începem drumul Postului Mare. El se deschide cu cuvintele profetului Ioel, care indică direcţia de urmat. Este o invitaţie care se naşte din inima lui Dumnezeu, care cu braţele larg deschise şi ochii plini de nostalgie ne imploră: “Întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră” (Il 2,12). Întoarceţi-vă la mine. Postul Mare este o călătorie de întoarcere la Dumnezeu. De câte ori, ocupaţi cu treburi sau indiferenţi, i-am spus: “Doamne, voi veni la tine după aceea, aşteaptă… Astăzi nu pot, dar mâine voi începe să mă rog şi să fac ceva pentru ceilalţi”. Şi astfel o zi după alta. Acum Dumnezeu face apel la inima noastră. În viaţă vom avea mereu lucruri de făcut şi vom avea scuze de prezentat, însă, fraţi şi surori, astăzi este timpul de a ne întoarce la Dumnezeu.

Întoarceţi-vă la mine, spune, din toată inima. Postul Mare este o călătorie care implică toată viaţa noastră, pe noi înşine în întregime. Este timpul pentru a verifica drumurile pe care le parcurgem, pentru a regăsi calea care ne duce din nou acasă, pentru a redescoperi legătura fundamentală cu Dumnezeu, de care depinde totul. Postul Mare nu este o adunare de florilegii, înseamnă a discerne unde este orientată inima. Acesta este centrul Postului Mare: unde este orientată inima mea? Să încercăm să ne întrebăm: unde mă duce navigatorul vieţii mele, spre Dumnezeu sau spre eul meu? Trăiesc pentru a-i plăcea Domnului sau pentru a fi observat, lăudat, preferat, pe primul loc şi aşa mai departe? Am o inimă “balerină”, care face un pas înainte şi unul înapoi, îl iubeşte un pic pe Domnului şi un pic lumea, sau o inimă statornică în Dumnezeu? Mă simt bine cu ipocriziile mele sau lupt pentru a elibera inima de duplicităţile şi de falsităţile care o înlănţuie?

Călătoria din Postul Mare este un exod, este un exod din sclavie la libertate. Sunt patruzeci de zile care amintesc cei patruzeci de ani în care poporul lui Dumnezeu a călătorit în pustiu pentru a se întoarce în ţara de origine. Însă cât de dificil a fost să părăsească Egiptul! A fost mai dificil să părăsească Egiptul inimii poporului lui Dumnezeu, acel Egipt pe care-l purtau mereu în ei, decât să părăsească ţara Egiptului… Este foarte greu de părăsit Egiptul. Mereu, în timpul drumului, exista ispita de a regreta cepele (vezi Num 11,5), de a se întoarce înapoi, de a se lega de amintirile din trecut, de vreun idol. Şi pentru noi este aşa: călătoria de întoarcere la Dumnezeu este împiedicată de alipirile noastre nesănătoase, este reţinută de laţurile seducătoare ale viciilor, de siguranţele false ale banilor şi ale apariţiei, de plânsul de victimă care paralizează. Pentru a merge trebuie demascate aceste iluzii.

Dar ne întrebăm: cum să înaintăm atunci pe drumul spre Dumnezeu? Ne ajută călătoriile de întoarcere pe care ni le relatează cuvântul lui Dumnezeu.

Să privim la fiul risipitor şi înţelegem că şi pentru noi este timp de a ne întoarce la Tatăl. Ca acel fiu, şi noi am uitat parfumul din casă, am delapidat bunuri preţioase pentru lucruri de mică valoare şi am rămas cu mâinile goale şi inima nemulţumită. Am căzut: suntem fii care cad încontinuu, suntem ca pruncii mici care încearcă să meargă, dar cad la pământ şi au nevoie să fie ridicaţi de fiecare dată de tata. Iertarea Tatălui ne repune mereu în picioare: iertarea lui Dumnezeu, Spovada, este primul pas al călătoriei noastre de întoarcere. Am spus la Spovadă, vă rog, duhovnicilor: fiţi ca tatăl, nu cu biciul, cu îmbrăţişarea.

Apoi avem nevoie să ne întoarcem la Isus, să facem ca acel lepros vindecat care s-a întors ca să-i mulţumească. Zece au fost vindecaţi, însă numai el a fost şi mântuit, pentru că s-a întors la Isus (cf. Lc 17,12-19). Toţi, toţi avem boli spirituale, singuri nu le putem vindeca; toţi avem vicii înrădăcinate, singuri nu le putem extirpa; toţi avem frici care paralizează, singuri nu le putem înfrânge. Avem nevoie să-l imităm pe acel lepros, care s-a întors la Isus şi s-a aruncat la picioarele sale. Avem nevoie de vindecarea lui Isus, avem nevoie să-i punem în faţă rănile noastre şi să-i spunem: “Isuse, sunt aici în faţa ta, cu păcatul meu, cu mizeriile mele. Tu eşti medicul, tu mă poţi elibera. Vindecă inima mea, vindecă lepra mea”.

De asemenea: cuvântul lui Dumnezeu ne cere să ne întoarcem la Tatăl, ne cere să ne întoarcem la Isus şi suntem chemaţi să ne întoarcem la Duhul Sfânt. Cenuşa pe cap ne aminteşte că suntem pământ şi în pământ ne vom întoarce. Însă asupra acestui pământ Dumnezeu a suflat Duhul său de viaţă. Aşadar, nu putem trăi urmărind pământul, mergând în urma lucrurilor care astăzi sunt şi mâine dispar. Să ne întoarcem la Duhul, dătător de viaţă, să ne întoarcem la focul care face să învie cenuşa noastră, la acel foc care ne învaţă să iubim. Vom fi mereu pământ însă, aşa cum spune un imn liturgic, pământ îndrăgostit. Să ne întoarcem să-l rugăm pe Duhul Sfânt, să redescoperim focul laudei, care arde cenuşa plângerii şi a resemnării.

Fraţi şi surori, această călătorie de întoarcere a noastră la Dumnezeu este posibilă numai pentru că a existat călătoria sa de dus spre noi. Altminteri n-ar fi fost posibilă. Înainte ca noi să mergem la el, el a coborât spre noi. Ne-a precedat, ne-a venit în întâmpinare. Pentru noi a coborât mai jos decât ne puteam imagina: s-a făcut păcat, s-a făcut moarte. Este ceea ce ne-a amintit Sfântul Paul: “Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru” (2Cor 5,21). Pentru a nu ne lăsa singuri şi a ne însoţi pe drum, a coborât înlăuntrul păcatului nostru şi al morţii noastre, a atins păcatul, a atins moartea noastră. Aşadar, călătoria noastră înseamnă să ne lăsăm prinşi de mână. Tatăl care ne cheamă să ne întoarcem este cel care iese din casă pentru a veni să ne caute; Domnul care ne vindecă este cel care s-a lăsat rănit pe cruce; Duhul care ne face să ne schimbăm viaţa este cel care suflă cu putere şi delicateţe asupra pământului nostru.

Iată, aşadar, implorarea apostolului: “Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu” (v. 20). Lăsaţi-vă împăcaţi: drumul nu se bazează pe forţele noastre; nimeni nu se poate reconcilia cu Dumnezeu cu propriile forţe, nu poate. Convertirea inimii, cu gesturile şi practicile care o exprimă, este posibilă numai dacă porneşte de la primatul acţiunii lui Dumnezeu. Ceea ce ne face să ne întoarcem la el nu sunt capacităţile noastre şi meritele noastre de arătat, ci harul său de primit. Ne mântuieşte harul, mântuirea este pur şi simplu har, pur şi simplu gratuitate. Isus ne-a spus asta clar în evanghelie: ceea ce ne face drepţi nu este dreptatea pe care o practicăm în faţa oamenilor, ci relaţia sinceră cu Tatăl. Începutul întoarcerii la Dumnezeu este de a recunoaşte că avem nevoie de el, avem nevoie de milostivire, avem nevoie de harul său. Aceasta este calea corectă, calea umilinţei. Eu simt că am nevoie sau mă simt autosuficient?

Astăzi ne aplecăm capul pentru a primi cenuşa. După ce se termină Postul Mare ne vom apleca şi mai mult pentru a spăla picioarele fraţilor. Postul Mare este o coborâre umilă înăuntrul nostru şi către ceilalţi. Înseamnă a înţelege că mântuirea nu este un urcuş pentru glorie, ci o înjosire din iubire. Înseamnă a ne face mici. Pe acest drum, pentru a nu pierde direcţia, să ne punem în faţa crucii lui Isus: este catedra tăcută a lui Dumnezeu. Să privim în fiecare zi rănile sale, rănile pe care el le-a dus în cer şi le arată Tatălui, în toate zilele, în rugăciunea sa de mijlocire. Să privim în fiecare zi rănile sale. În acele găuri recunoaştem golul nostru, lipsurile noastre, rănile păcatului, loviturile care ne-au făcut rău. Şi totuşi chiar acolo vedem că Dumnezeu nu ne acuză, ci ne deschide larg mâinile. Rănile sale sunt deschise pentru noi şi de acele răni am fost vindecaţi (cf. 1Pt 2,25; Is 53,5). Să le sărutăm şi vom înţelege că tocmai acolo, în găurile cele mai dureroase ale vieţii, Dumnezeu ne aşteaptă cu milostivirea sa infinită. Pentru că acolo, unde suntem mai vulnerabili, unde ne ruşinăm mai mult, el ne-a venit în întâmpinare. Şi acum când ne-a venit în întâmpinare, ne invită să ne întoarcem la el, pentru a regăsi bucuria că suntem iubiţi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: ercis.ro

Foto: Vatican Media

Hits: 111

/ Știri

Share the Post