Pr. Antonio Prestipino: Ziua Vieții Consacrate, fascinația unei chemări

De 25 de ani, pe 2 februarie celebrăm Ziua Mondială a Vieții Consacrate. Liturgia amintește momentul în care Isus a fost prezentat la templu. Ca fiecare întâi-născut evreu, Isus a fost dus la Ierusalim și răscumpărat precum prescria legea, fiindcă întâiul-născut îi aparținea lui Dumnezeu. În locul copilului era oferit un miel pentru ca acesta – copilul –  să poată trăi o viață independentă. Însă în Evanghelie nu este scris că Iosif și Maria au oferit un miel în schimbul lui Isus. Evanghelia tace. Vorbește în schimb de cei doi porumbei oferiți, dar acestea erau animalele aduse ca jertfă pentru purificarea unei femei după naștere. De ce nu se vorbește de răscumpărarea lui Isus? Pentru a sublinia că acest Copil nu dorea să-și trăiască viața pentru Sine, ci pentru Tatăl Său. „Jertfă şi ofrandă tu nu doreşti, […]. Atunci, am zis: «Iată, vin ca să fac voinţa ta»”
(Ps 40,7-9) scrie psalmistul. În moartea lui Isus vedem împlinită această voință.

De la începuturile Bisericii, și în continuare până la noi, observăm că în comunitățile creștine Duhul Sfânt nu a încetat niciodată să-i cheme pe aceia pe care El îi dorește, pentru a continua exemplul vieții lui Isus, de a trăi la dispoziția lui Dumnezeu. Această alegere e înăuntrul experienței vieții creștine: mereu Duhul face să fie prezentă această încredințare completă lui Dumnezeu, fără nici o mediere. Este și logica iubirii: „să-L iubești pe Domnul Dumnezeu tău din toată inima…” (Dt 6,5) și nu ne putem imagina un om care să nu-L poată iubi pe Cristos din toată inima, din tot sufletul și cu tot trupul. Ca pe un mire.

Pentru că, de fapt, asta și este.

Biserica recunoaște că acest dar al Duhului Sfânt îi este dăruit în continuare pentru ca ea să fie mai frumoasă, mai vie, mai adecvată misiunii și nevoilor timpului, pentru ca ea să arate frumosul chip a lui Isus.

În Arhidieceza noastră a fost mereu prezentă viața consacrată, cu excepția perioadei comunismului. Atenție: doar oficial nu a fost prezentă, pentru că regimul o desființase. Totuși, bărbații și femeile consacrate au trăit în ascuns, singuri, în parohii, pe-aici, pe-acolo, la muncă. În acea perioadă, femeile au fost mai multe și mai îndrăznețe și mai inventive în a păstra, în clandestinitate, acest dar.

Acum, în Arhidieceză sunt prezente 11 congregații masculine cu 38 de frați. Surorile sunt circa 180 din 24 de congregații. Avem și o mănăstire de clauzură, la Câmpina, și diferite persoane – singure, sau în comunități – care trăiesc forme  noi  de consacrare: după fantezia Duhului Sfânt și diferitele necesități ale Bisericii!

Desigur, fiecare dintre noi cunoaște acum câte un frate sau câte o soră, o comunitate sau alta, o mănăstire sau o casă și își dă seamă despre cum trăiesc și muncesc  aceste persoane și despre cum sunt prezente în parohiile noastre. Ele au, poate, grijă de copii, la diferite grădinițe sau școli, sau în oratorii, sau la cateheză, cu tineri defavorizați, cu fete în dificultate, cu săracii pe drumuri. Mulți dintre noi colaborează cu ei sau cu ele, mulți – diferiți – participă uneori la viața lor de rugăciune.

În aceste vremuri, asistăm și la o anumită dificultate: vocațiile sunt mai rare. Cauzele sunt multe și n-avem aici spațiul pentru a le enumera.

Totuși, putem oare spune că Duhul Sfânt nu mai vorbește, nu mai cheamă la dăruire de sine sau la iubire totală? Sau că Biserica nu mai are nevoi, sau că nevoiașii au dispărut?

Desigur că nu.

Poate că cei consacrați au datoria de a arăta mai mult fascinația acestei chemări și de a propune cu mai mult curaj aceasta vocație. Credem noi oare, că are mai multa atracție conformismul decât binele?

Pr. Antonio Prestipino ocd

Vicar episcopal pentru viață consacrată

Hits: 278