„O misiune exaltată” – Meditație pentru Duminica a XI-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XI-A DE PESTE AN

14 IUNIE 2026 

O NOUĂ CULTURĂ A MUNCII

de Jose Antonio Pagola

Redresarea economică nu va elimina șomajul. Dimpotrivă, automatizarea proceselor de producție și noile tehnologii vor duce la o serie de reajustări care vor lăsa fără loc de muncă un număr mare de persoane.

Încetul cu încetul, vom deveni cu toții conștienți de ceva ce încă nu vrem să vedem: nu va exista un loc de muncă cu normă întreagă pentru toți cetățenii. „Sistemul” actual este incapabil să creeze și să garanteze locuri de muncă universale.

Aceasta înseamnă că vom asista la o situație care nu este încă cunoscută. Cererile de creare de locuri de muncă și politicile de ocupare integrală a forței de muncă vor deveni învechite.

Treptat, va deveni din ce în ce mai clar că este nevoie de o nouă cultură a muncii în care oamenii nu vor mai fi obligați să își organizeze viața pe baza unui loc de muncă plătit. Este firesc ca experții să încerce acum să conceapă diverse forme de organizare socială și chiar proiecte sociale globale.

Se vorbește despre dezvoltarea unei politici care să garanteze „activitate deplină” pentru toți cetățenii.

Deși nu toată lumea poate avea un loc de muncă în sensul clasic al cuvântului, munca productivă și ocupațiile utile din punct de vedere social pot fi promovate astfel încât nimeni să nu fie exclus de la exercitarea vreunei activități.

De asemenea, se fac propuneri (uneori prea simpliste) pentru a reduce munca fiecărei persoane, astfel încât mai multe persoane să poată lucra.

Se propun modalități de a acorda fiecărui cetățean dreptul la o alocație de bază universală pe viață. Aceasta nu ar fi o nouă măsură de tip asistențial, ci o nouă organizare socio-economică în care venitul personal nu ar depinde exclusiv, ca în prezent, de orele lucrate.

Multe dintre aceste formule nu pot fi puse în aplicare pe termen scurt, nu pentru că sunt imposibile din punct de vedere tehnic, ci pentru că criteriile economice și voința politică, comercială și fiscală servesc alte interese.

Pe de altă parte, câți cetățeni sunt pregătiți să suporte costurile inevitabile ale unei organizări mai echitabile a muncii? Cine este pregătit să își reducă munca dacă aceasta este însoțită de o anumită reducere a salariilor sau să continue să lucreze pentru ca societatea să poată oferi fiecărui cetățean un salariu de bază?

O nouă cultură a muncii va fi posibilă numai dacă oamenii își vor schimba atitudinea.

Mesajul lui Isus ne îndreaptă în direcția cea bună: „Dați gratis”. Fericiți sunt cei care știu să lucreze și să acționeze pentru alții în mod gratuit, fără a aștepta întotdeauna o compensație pentru slujirea lor.

PRIMA LECTURĂ  Ex 19,2-6a

Prima lectură ne vorbește despre alegere: Dumnezeu își alege un popor dintre toate popoarele și îl stabilește într-o relație specială cu El, făcându-l aliatul Său. S-a aplecat, ca un vultur, pentru a purta poporul pe aripile Sale, spre libertate. Să distingem bine introducerea narativă de cuvintele solemne pe care Domnul i le adresează lui Moise. Alegerea este însoțită de cerința unui anumit angajament și din partea poporului, care trebuie să răspundă printr-un legământ de respectat.

A DOUA LECTURĂ  Rom 5,6-11 

Alegerea poporului Israel anticipează alegerea noului popor al lui Dumnezeu. Această alegere nu se datorează meritelor noastre, ci doar iubirii Sale pentru noi, pe care El ne-a arătat-o când eram încă fără putere. În prima și în a doua parte se repetă același schemă de opoziție între înainte și după, noi și Dumnezeu. Dumnezeu iubește oamenii chiar și atunci când aceștia îl resping.

EVANGHELIA  Mt 9,36–10,8

Evanghelia ne învață că Isus nu îi alege pe cei mai buni: i-a chemat prin har să participe la această misiune de a vesti o Împărăție nouă și definitivă. Să avem grijă să distingem începutul și sfârșitul în care ia cuvântul Isus, de lista din centrul pasajului, care trebuie citită cu un anumit ritm și pronunțând bine fiecare nume. Noi, creștinii, fiecare în parte, suntem aliați ai lui Dumnezeu în favoarea aproapelui, pentru a face ca mântuirea să ajungă la toți.

COMENTARIU LA LECTURI

 EVANGHELIA

După „Discursul de pe munte”, care se concentrează pe tema uceniciei, al doilea mare discurs din Evanghelia după Matei se referă la misiunea încredințată ucenicilor, numiți aici „apostoli” (10,2). Liturghia din această duminică ne propune introducerea narativă și începutul acestui discurs.

 Milostivirea lui Cristos

Discursul de pe munte (Mt 5–7) conține esența învățăturii lui Isus Cristos; secțiunea următoare a Evangheliei (Mt 8–9) cuprinde relatarea a zece minuni care îl arată pe Isus Cristos în grija sa față de cei care suferă. A învăța și a vindeca: aceste două acțiuni revelează care este atitudinea lui Mesia în trecerea sa printre oameni (cf. 9,35). Este vorba de acțiuni de apropiere: în persoana lui Mesia, Dumnezeu are grijă de poporul său, ocupându-se de binele integral al persoanelor (fizic, psihic, spiritual).

Secțiunea următoare a Evangheliei este constituită din așa-numitul „discurs misionar” (10,5b-42), introdus cu o scurtă narațiune (9,35–10,5a) și încheiat în 11,1. Introducerea narativă reia și dezvoltă tema îngrijirii, atât de prezentă în secțiunea anterioară.

Totul începe cu „privirea” lui Isus (9,36): persoana sa era atrăgătoare și adesea se aduna în jurul său o mulțime numeroasă; dar Învățătorul și făcătorul de minuni nu tratează toți acei oameni ca pe un grup indistinct și confuz. El îi vede și acest lucru nu este de la sine înțeles, având în vedere că era vorba de persoane aflate la marginea societății, nevăzute și neconsiderate.

Isus îi vede, știe deci să înțeleagă rănile și nevoile lor. Aici, însă, evanghelistul subliniază nu rănile individuale, ci o nevoie de natură socială: „ca niște oi fără păstor” este o imagine biblică (cf. Num 27,17; Ez 34,4-6) pentru a indica lipsa unei conduceri care să fie cu adevărat interesată de binele poporului. Lipsește un punct de referință credibil și autoritar; lipsește o orientare comună care să țină societatea unită. Această situație provoacă oboseală și epuizare: mergând cu greutate, dezorganizat și fără coeziune, fiecare caută cu disperare propria siguranță și propria hrană într-un „toți împotriva tuturor” care consumă energiile. În fața acestei situații de abandon, pe care Isus știe să o vadă și să o înțeleagă, inima lui se cutremură: «a fost cuprins de compasiune». Verbul splanchnízomai conține rădăcina unui cuvânt care indică organele interne (măruntaiele, considerate sediul sentimentelor); compasiunea lui Isus este profundă, viscerală. Aceasta îi zguduie persoana și îl împinge să intervină într-un mod iubitor și activ pentru a alina suferința poporului.

În fața dezinteresului multor lideri politici și religioși criticați în Scriptură (cf. Ez 34), compasiunea este o trăsătură mesianică: în sfârșit, un călăuzitor care se preocupă de popor (cf. Mt 14,14; 15,32; 20,34)!

Isus este prezentat astfel ca trimisul escatologic în care se face prezentă milostivirea lui Dumnezeu; el – conform așteptării iudaice – ar fi adunat poporul lui Dumnezeu risipit (cf. Mih 4,6-8), tocmai ceea ce a început să se realizeze cu Isus (Mt 2,6).

Recolta și muncitorii

Tocmai compasiunea lui Isus Cristos este motorul care declanșează un proces nou: trimiterea ucenicilor (care în 10,2 vor fi numiți „apostoli”, adică „trimiși”); ei vor fi, așadar, prelungirea compasiunii lui Cristos.

Înainte de a povesti trimiterea propriu-zisă, Matei relatează o zicere a lui Isus care îi dă interpretarea, recurgând la imaginea secerișului și a lucrătorilor (9,37-38). Comentatorii subliniază de obicei că imaginea secerișului are o nuanță escatologică și evocă timpul judecății finale (chiar și în aceeași Evanghelie a lui Matei: 3,12; 13,30.39). Lucrurile povestite aici se încadrează, așadar, deja în perspectiva împlinirii planului mântuitor al lui Dumnezeu. Procesul este demarat: așa cum cuvintele și gesturile Mesiei fac parte din el, tot așa vor face parte din el și cuvintele și gesturile celor trimiși de El.

Dar gândul cititorului, contemplând imaginea grâului copt („recolta este abundentă”), nu trebuie să fugă imediat spre viitor; naratorul tocmai a remarcat că, în acest moment, oile sunt încă obosite și epuizate, iar din cuvintele lui Isus înțelegem că este încă nevoie să se recruteze lucrători. Perspectiva plinătății este însoțită, așadar, de imagini ale parțialității. Împărăția s-a apropiat (4,17), aparține deja celor săraci cu duhul și celor persecutați (5,3.10), discipolii lui Isus fac parte din ea (5,19.20), dar procesul de creștere și de extindere a Împărăției este încă în desfășurare.

Iată că atunci metafora secerișului poate fi aplicată prezentului mulțimilor care îl urmează pe Isus: potențial, toți vor deveni grâu copt, gata să fie strâns în hambarele lui Dumnezeu, dar sezonul secerișului încă nu a sosit. Este nevoie de cineva care să se pună acum pe treabă (imaginea lucrătorilor implică muncă și efort) pentru a însoți și a favoriza această maturare. Angajarea lucrătorilor este apoi atribuită libertății suverane a lui Dumnezeu: întrucât El este „stăpânul secerișului”, numai El poate trimite acești lucrători; iată că rugăciunea pentru trimiterea lucrătorilor este prima sarcină a ucenicului. Iar rugăciunea ucenicului – în realitate – are folos și pentru a-și pregăti propria inimă să primească invitația de a merge.

Putere asupra duhurilor necurate

Mesia, în numele lui Dumnezeu (cf. 10,40), realizează trimiterea prin care ucenicii devin apostoli; de altfel, nu ar putea fi altfel, având în vedere că realitatea Împărăției este contagioasă și cine intră în ea nu se poate abține să o răspândească.

Evanghelistul se oprește asupra „puterii” conferite celor trimiși (10,1). Cuvântul exusía indică nu atât o facultate sau o capacitate (cum ar fi puterea unui magician sau a unui om puternic), cât mai degrabă o autoritate sau o putere care – prin faptul că este deținută – împuternicește să îndeplinească anumite acțiuni. Învățătura lui Isus se face cu exusía (7,29) și chiar și acțiunea sa în numele lui Dumnezeu este desemnată în acest fel (9,6: «Fiul omului are exusía pe pământ să ierte păcatele»). Gesturile lui Isus derivă, de fapt, din autoritatea sa: cea care i-a fost conferită de Dumnezeu și care emană din persoana sa; nu sunt gesturi care se sfârșesc în ele însele, ci gesturi care îl revelează pe Mesia și atrag spre el.

Matei, subliniind acest aspect al „puterii mesianice” și pentru cei Doisprezece, plasează în strânsă simetrie și continuitate acțiunea lui Isus și cea a apostolilor. Și acțiunile enumerate sunt aceleași: alungarea spiritelor necurate, vindecarea bolilor și a infirmităților (v. 1), vestirea Împărăției (v. 7), învierea morților și curățirea leproșilor (v. 8). Cititorul Evangheliei după Matei le-a putut vedea deja pe toate în opera lui Isus. Acestea sunt acțiunile prin care Mesia își revelează identitatea, conform tradiției profetice (Is 61,1), acelea prin care se revelează și Isus (cf. Mt 11,4-6). Acțiunea autoritară a ucenicilor trimiși are scopul de a servi drept rezonanță pentru însăși acțiunea lui Isus; ea trebuie să conducă la persoana sa.

Acțiunile enumerate în versetele 1, 7 și 8 iau în considerare diferite aspecte ale fragilității (fizice, psihice, spirituale, sociale), dimensiuni care – odinioară chiar mai mult decât astăzi – se confunda și se suprapuneau în situațiile de suferință. Adesea, cauza unei boli era atribuită unui demon, astfel încât și percepția moralității persoanei rămânea condiționată de aceasta; leproșii erau izolați de societate; posibilitatea de a participa la viața religioasă a poporului era compromisă de situația de boală sau de handicap. Lucrurile s-au schimbat astăzi, dar rămâne adevărat faptul că este ușor ca o situație de suferință să atragă persoana în situații compromise din diferite puncte de vedere. Puterea lui Mesia era la lucru în a dărui o mântuire integrală, în a favoriza procesul de umanizare a persoanelor la toate nivelurile. La fel ca El, apostolii nu trebuie să se teamă să intre în contact cu suferința (aproape întotdeauna tocmai apropierea este cea care declanșează procesele de vindecare); făcând astfel, ei vor putea fi o reflectare a lui Cristos.

Gratuitatea

Matei concepe o misiune în două etape: capitolul 10 pare să o restrângă „la oile pierdute ale casei lui Israel” (v. 6), dar deschiderea universală (care se întrezărește deja în 24,14 și 26,13) va fi stabilită cu hotărâre la sfârșitul Evangheliei în trimiterea din partea Celui Înviat (28,19: «Mergeți! Faceți ucenici din toate popoarele»). Există momente, există o progresie în desfășurare.

Dar stilul misiunii este întotdeauna același: „pe gratis ați primit, pe gratis dați” (10,8). Opera celui care vestește Împărăția este, de fapt, caracterizată de gratuitate și de libertate. Nu poate transmite frumusețea darului lui Dumnezeu cel care nu știe să-i contemple efectele asupra propriei vieți, cel care își petrece timpul plângându-se și lamentându-se, cel care se simte prea bun sau prea ascetic pentru a-și da seama că mântuirea este întotdeauna primită ca dar și niciodată câștigată sau smulsă.

Pe de altă parte, Împărăția lui Dumnezeu este comunicată cu eficacitate dacă libertatea marchează atitudinile apostolilor: libertate față de anxietatea de a trebui să-și protejeze propria viață sau de a trebui să păstreze ceva pentru sine, libertate de a iubi fără teama de a nu fi iubiți înapoi, libertate față de acele preocupări (mâncarea, îmbrăcămintea…) incompatibile cu căutarea prioritară a Împărăției lui Dumnezeu și a dreptății Sale (cf. 6,25-33).  De aceea, cel care ia în serios invitația de a merge, o face fără bani, sandale sau toiag (vv. 9-10).

PRIMA LECTURĂ

Domnul a mântuit deja poporul din sclavia Egiptului în mod cu totul gratuit; odată intrat în țară, poporul va trebui să învețe să folosească bine libertatea. Între Egipt și țara promisă, în deșert, i se cere să-și accepte liber vocația și să devină partenerul lui Dumnezeu într-unpact de alianță.

Cuvintele lui Dumnezeu pe care le ascultăm astăzi sunt preludiul alianței pe care El urmează să o încheie cu poporul Său. Ele cuprind trecutul, prezentul și viitorul lui Israel. Privirea îndreptată spre trecut (v. 4) nu este alcătuită din fantezii, ci din experiențe de care israeliții au fost martori („voi înșivă ați văzut”). Dumnezeu a mântuit poporul ridicându-l „pe aripile vulturilor”. Aripile sunt simbol al intimității și al protecției (Ps 36,8); zborul vulturului, regina păsărilor, exprimă și insesizabilitatea și misterul (Prov 30,19). Nu se spune: „v-am adus aici”, ci „v-am adus la mine”; scopul călătoriei este o relație personală: adevărata țară promisă este intimitatea cu Dumnezeu.

Versetul 5a se referă la prezent, considerând comportamentul poporului ca o condiție („dacă veți asculta… și veți păzi”) pentru împlinirea promisiunilor: Dumnezeu nu impune, ci propune legământul.

Acum că poporul nu mai este sclav, el poate alege, de aceea este interpelat ca un subiect liber și adult, pe deplin responsabil de viitorul său.

Perspectiva oferită poporului (v. 5b-6) este apoi definită în funcție de trei calități. „Proprietate particulară” este o imagine care distinge, în cadrul unei turme întregi încredințate unui păstor, acea parte care îi aparține ca posesiune personală. Totul aparține lui Dumnezeu, dar poporul său este ceea ce îi aparține într-un mod special.

Definiția „împărăție de preoți” se referă la rolul special al preoților în lumea biblică; aceștia serveau ca mijlocitori între Dumnezeu și popor, ocupându-se de aspectele cultice ale templului. Această definiție aplicată întregului Israel indică faptul că toți membrii săi sunt invitați să trăiască familiaritatea cu Dumnezeu, cu misiunea care decurge din aceasta: aceea de intermediari. Poporul lui Dumnezeu va prelua asupra sa cerințele lui Dumnezeu în fața celorlalte popoare și cerințele umanității în fața lui Dumnezeu.

A treia calificare, „națiune sfântă”, se referă la o specificitate proprie națiunii israelite.

„Sfânt” înseamnă „rezervat lui Dumnezeu”; dacă sfințenia divină este unicitatea sa incomparabilă, Israel va trebui să fie „chipul și asemănarea” acesteia (cf. Lev 19,2); va trebui să evite ceea ce contrazice stilul lui Dumnezeu și să-și găsească propriul centru de vitalitate în voința Sa.

A DOUA LECTURĂ

În Epistola către Romani, Paul insistă asupra gratuității totale a darului lui Dumnezeu. În capitolele 1–4 s-a concentrat asupra aspectului antropologic: în fața darului lui Dumnezeu, omul nu trebuie să invoce merite sau prerogative personale, ci doar să primească și să accepte. Acum, în cap. 5, se explică mai bine în ce constă darul lui Dumnezeu.

Evenimentul morții lui Isus este inima darului lui Dumnezeu pentru omenire. Elementul fundamental pe care Paul îl scoate în evidență este caracterul scandalos al acestui eveniment: acesta s-a petrecut, de fapt, „când eram încă slabi/păcătoși” (cap. 6, 8) și tocmai în favoarea noastră, a păcătoșilor („a murit pentru cei nelegiuiți”: v. 6). Moartea lui Isus nu a cerut nicio predispoziție morală din partea celor pentru care a avut loc: un gest măreț pentru care Isus nu a vrut nimic în schimb! Nicio condiție prealabilă, nicio promisiune sau garanție de dat: a fost un gest total gratuit.

A înțelege acest lucru în mod existențial (adică a face din această conștientizare farul propriului mod de a citi existența) înseamnă a intra în dinamica mântuirii. Am fost „îndreptățiți în sângele său”, adică readmiși la o relație dreaptă cu Dumnezeu de care păcatul ne-a îndepărtat. Metafora împăcării („am fost împăcați cu Dumnezeu”) ne face să ne gândim la o ceartă între prieteni care este depășită; dar aici acest lucru se întâmplă doar în virtutea iubirii sale (nu a noastre) și a angajamentului său pentru noi în Cristos. Amintindu-ne acest lucru, viața noastră devine înălțată de conștiința că suntem cu adevărat iubiți, că avem valoare pentru ceea ce suntem și nu pentru ceea ce facem. Demnitatea mea depinde de faptul că Dumnezeu „și-a dat viața pentru mine” (Gal 2,20); acest lucru ne oferă și o privire plină de speranță asupra viitorului („vom fi mântuiți prin viața Lui”: Rom 5,10).

PENTRU APROFUNDARE

› Ce valoare are astăzi gratuitatea? Adesea, valoarea lucrurilor este făcută să depindă de efortul de a le obține, de cost, de investiție. Ce înseamnă, atunci, în lumea de astăzi recunoașterea gratuității, origine și stil al vocației creștine?

› Este gratuitatea într-adevăr stilul prezenței noastre în societate și în lume? Chiar și la nivelul nostru modest: parohia noastră, grupurile noastre, credincioșii care se adună în orice duminică în jurul altarului Domnului, știu să fie transparenți în gratuitate? În alegerile pe care le facem, în propuneri, în prioritățile pe care le identificăm, se pot zări gesturile lui Isus, prezența Lui, compasiunea Lui?

› O listă de nume poate spune puțin sau nimic. De fapt, ea indică faptul că vocația la misiune ne privește în mod individual, pe fiecare în funcție de propriile capacități și posibilități. Fiecare este chemat pe numele său. A fi comunitate și a vesti Evanghelia nu este o acțiune de masă, ci o întâlnire personală, în care fiecare este chemat să se dăruiască și să se implice.

› De câte ori a avea o sarcină înseamnă a te simți copleșit de responsabilități și de obținerea de rezultate? Prima lectură ne amintește că Dumnezeu precede orice acțiune a noastră. Fiecare chemare este, de fapt, deja un răspuns la o iubire care ne călăuzește, ne însoțește, ne poartă „pe aripi” și ne permite să ducem la îndeplinire orice proiect al nostru.

VOCAȚIE ȘI GRATUITATE

de Letizia Molesti

«Am ajuns la paradoxul că, dacă ceva este oferit gratuit, nu are valoare» (A. Casati). Logica gratuității este greu de înțeles în contextul actual, guvernat de posesiune și de monetizarea experiențelor.

În Evanghelia acestei duminici, ceea ce este dăruit gratuit nu are ca scop primar un efect asupra celui care primește, în sensul de a deveni recunoscător, și cu atât mai puțin de a restitui Dăruitorului ceea ce a fost dăruit.

„Gratuit ați primit, gratuit să dați!”. Darul primit, îmbogățit de sine și de propria alegere, să fie transmis altora! Aceasta este vocația: nu o închidere intimistă, conform propriului statut de viață, între mine și Dumnezeu, între soț și soție, între preot și comunitate; ci exod, zbor, vastitate, respirație, dar.

Și în alte pasaje din Evanghelia după Ioan, Isus afirmă încă: «Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi… Așa cum eu v-am iubit, așa iubiți-vă și voi unii pe alții» (15,9; 13,34). Isus ne eliberează de datoria recunoștinței, extinde dinamica iubirii către „aproapele pe care îl vezi”, pecetluind astfel autenticitatea iubirii tale față de „Dumnezeu pe care nu-l vezi”.

Se creează o dinamică mai amplă, deschisă, orientată spre exterior. Și atunci încolțesc lauda, recunoștința, pocăința, uimirea, mulțumirea (euharistia), până la dorința arzătoare de a răspunde „da” lui Dumnezeu în vocația personală înrădăcinată în botez.

Viața ca dar

Pe calea răspunsului vocațional, gratuitatea nu este o condiție prealabilă, ci se maturizează pe parcurs. Prima mare experiență de gratuitate este aceea de a percepe propria viață ca un dar, o chemare a lui Dumnezeu care ne-a preferat în locul neexistenței.

Mi s-a întâmplat să aud într-o omilie că respirația noastră este sărutul lui Dumnezeu. Datorită acestui fel de „respirație gură la gură” constantă, Dumnezeu ne menține în viață și noi pur și simplu trăim. Dacă Dumnezeu ne-ar lua respirația, sărutul, am înceta să mai existăm, așa cum spune Psalmul 104,29.

Întreaga noastră viață este un dialog, la orice respirație, la orice pas, cu Dumnezeu care ne cheamă. Până la ultima suflare care ne deschide către Etern. Vocația este această dimensiune originară a ființei umane care nu-și poate da viața singură, în ciuda tehnicilor sofisticate disponibile astăzi.

Darul botezului

Gratuitatea, apoi, se înțelege având conștiința propriului botez. Cu cât este mai matură conștiința botezului, adică conștientizarea darului filial primit din iubire, a unei mântuiri fără merit, cu atât devine mai posibilă gratuitatea ca stil de viață și impuls de a răspunde „da” lui Dumnezeu.

Numai dacă experimentezi mântuirea primită în Paștele lui Cristos, devine posibilă gratuitatea în răspuns; altfel, totul, într-un fel, rămâne datorat și supus logicii schimbului, a achiziției.

Experiența iubirii este experiența mântuirii: acesta este un criteriu de discernământ spiritual și vocațional. Animatorul vocațional va căuta tocmai să creeze condițiile pentru ca mântuirea primită gratuit în botez să poată fi eliberată și valorificată în viața fiecărei persoane, așa cum orice discernământ vocațional autentic va căuta să verifice această experiență.

Adesea, parcursul formativ (în special cel în vederea preoției ministeriale, dar nu numai) este încă încărcat de un factor cultural care leagă vocația de consacrare specială de promovarea socială, împiedicând nu puțin maturizarea persoanei în gratuitate.

A învăța arta gratuității

Ce căi se deschid pentru a crește, împreună ca Biserică, în gratuitate? Tinerului care îl urmărește, Isus îi indică concret un stil de răspuns fără echivoc: «Du-te, vinde ceea ce ai, dă-le săracilor și vei avea o comoară în ceruri» (Mt 19,21). Să ne gândim, împreună cu tinerii, la medii de formare și locuri de viață comună care să fie „casă”, într-un stil simplu de familie, pentru că în familie se vede cum se comportă cu adevărat și se înțelege dacă un tânăr sau o tânără în discernământ sau în formare știe să „vândă ce are”, adică să cedeze, să împărtășească, să facă lucrurile fără a aștepta ceva în schimb, fără să fie rândul său sau fără a fi văzut.

A face „casă”, în definitiv, «înseamnă a face familie; înseamnă a învăța să ne simțim uniți cu ceilalți dincolo de legături utilitare sau funcționale, uniți astfel încât să simțim viața puțin mai umană. A crea o casă înseamnă a permite profeției să prindă contur și să facă orele și zilele noastre mai puțin inospitaliere, mai puțin indiferente și anonime. Înseamnă a crea legături care se construiesc prin gesturi simple, cotidiene, pe care le putem face cu toții. O casă, știm cu toții foarte bine, are nevoie de colaborarea tuturor. Nimeni nu poate fi indiferent sau străin, pentru că orice piatră este necesară pentru construirea ei. Acest lucru implică a-I cere Domnului să ne dea harul de a învăța să avem răbdare, de a învăța să ne iertăm; de a învăța în fiecare zi să o luăm de la capăt. […] Crearea unor relații puternice necesită încredere, care se hrănește în orice zi cu răbdare și iertare. Și astfel se realizează miracolul de a experimenta că aici ne naștem din nou; aici toți ne naștem din nou pentru că simțim mângâierea eficientă a lui Dumnezeu, care ne face posibil să visăm la o lume mai umană și, prin urmare, mai divină (Christus vivit 217).

Să creăm prilejuri pentru toți tinerii, atât în parohii, cât și în formarea religioasă și în seminarii, de a se experimenta în munca manuală, unde se depune efort pentru a se întreține și pentru a învăța valoarea lucrurilor.

Să ne implicăm ca educatori ai credinței și să ne lăsăm priviți de tineri fără a fugi de întrebările și criticile lor, pentru că nu este sigur că noi, adulții, părinții, laicii, consacrații, preoții…, trăim efectiv un stil de gratuitate, care se învață de-a lungul unei vieți.

Să întărim dimensiunea kerigmatică a anunțului vocațional, a mărturiei vieții creștine, așa cum afirma Papa Francisc în Evangelii gaudium, nr. 164:

Pe buzele catehetului [animator vocațional] răsună mereu primul anunț: „Isus Cristos te iubește, și-a dat viața pentru a te mîntui, iar acum este viu alături de tine în fiecare zi, pentru a te lumina, pentru a te întări, pentru a te elibera”. Când spunem că această vestire este „prima”, aceasta nu înseamnă că se află la început și că apoi este uitată sau înlocuită cu alte conținuturi care o depășesc. Este primul în simțământul calitativ, pentru că este vestirea principală, cea la care trebuie să ne întoarcem mereu pentru a o asculta în moduri diferite și pe care trebuie să o vestim mereu […] într-o formă sau alta […]. De aceea, și «preotul, ca și Biserica, trebuie să crească în conștiința nevoii sale permanente de a fi evanghelizat.

 Conștienți că nu există rețete gata făcute care să asigure succesul, pornim împreună la drum pentru a învăța arta gratuitului.

O MISIUNE EXALTANTĂ

de Roberto Laurita

Câmpul de acțiune este nesfârșit și secerișul este abundent. Și apoi El, Isus, nu vrea să facă totul singur. Aceasta este imaginea pe care ne-o oferă Evanghelia de astăzi.

Există un plan de iubire care vine de la Dumnezeu. Este vorba de a-l vesti în termeni clari. Nu este timpul să ne amintim promisiunile, să ținem aprinsă flacăra așteptării. Dumnezeu este aici, este la lucru. Cuvintele și faptele lui Isus o fac evidentă. Istoria oamenilor, cu povara ei de lacrimi și sânge, nu este la mila celui puternic de rând, ci în mâinile lui Dumnezeu care astăzi, prin Fiul său, revelează iubirea pe care o simte pentru umanitate. În fața mulțimilor „obosite și epuizate”, Isus simte compasiune, este literalmente tulburat la vederea atâtor dureri, a atâtor suferințe. Și este cuprins de o emoție profundă.

Vede pe cei care nu mai pot merge mai departe pentru că o dizabilitate, o boală îi împiedică să fie autonomi, să-și câștige traiul. Și nu poate face altceva decât să întindă mâna, să ceară milă. Îi vede pe cei agitați de o profundă luptă interioară, care le răpește bucuria de a trăi. O suferință acută pentru care nu există nici măcar un diagnostic precis (agitați de „duhuri necurate” sau de forțe misterioase, „demoni”). El vede pe cei care au murit pentru că trupul lor a fost distrus, dar și pe cei care poartă în suflet o povară care îi zdrobește puțin câte puțin și îi împiedică să facă față greutăților de zi cu zi. El vede pe cei care au fost izolați, îndepărtați de comunitatea civilă și religioasă, pe cei care au fost loviți de calomnie, care le-a distrus reputația în ochii celorlalți, dar și în ochii lor înșiși.

De aceea, Isus alege să nu facă totul singur: misiunea sa are nevoie de „lucrători”, iar apostolii nu sunt decât primii dintre aceștia. Numele lor ne amintesc că sunt persoane în carne și oase, cu tot ce implică acest lucru: au frați (Petru și Andrei), au familie („fiul lui Zebedeu”, „al lui Alfeu”), au o origine („cananeul”), au un trecut nu tocmai onorabil („Matei vameșul”) și unul dintre ei îl va trăda chiar pe Isus („Iuda Iscarioteanul”).

Particularitățile lor, neajunsurile lor, „scheletele din dulap” nu sunt ascunse. Isus nu i-a ales pentru că erau pregătiți, capabili sau curajoși, hotărâți, eroici. Ei își poartă cu ei, ca toți, mizeriile lor. Dar au încredere în El, așa cum El își pune încrederea în ei. Atât de mult încât le transmite nu doar un cuvânt de vestit, un mesaj de dus tuturor, ci și propria Sa putere de a vindeca, de a readuce la viață, de a elibera de forțele întunecate ale răului.

Ceea ce oferă au primit de la Isus, nu și-au meritat-o sau câștigat-o. De aceea nu le rămâne decât să o dăruiască gratuit. Nu trebuie să o păstreze pentru ei înșiși, ci să o pună în circulație pentru ca speranța, fraternitatea, împărtășirea, bucuria să crească, pentru ca o existență nouă să devină posibilă. Misiunea, după două mii de ani, nu s-a schimbat.  Sunt prea mulți bărbați și femei care așteptă să cunoască iubirea lui Dumnezeu, iar orice ucenic al lui Isus este chemat personal, pe nume, să facă ceva.

Este de ajuns ca el însuși, în primul rând, să creadă în darul extraordinar care i-a fost încredințat. Este de ajuns să nu se considere un navigator solitar, ci să conștientizeze că are frați și surori care se angajează în același proiect.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 4/mai-iulie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Cristos trimite discipolii doi câte doi 

Hits: 29