Conciliul Vatican II: memoria unui eveniment eclezial, evocată de ÎPS Aurel Percă
Conciliul Vatican II: memoria unui eveniment eclezial
La 8 decembrie 1965 se încheia Conciliul Vatican II, al XXI-lea Conciliu ecumenic al Bisericii Catolice. Au trecut 60 de ani de la acest mare eveniment eclezial; fără îndoială, Conciliul Vatican II a marcat istoria secolului XX şi va fi amintit ca evenimentul cel mai important în istoria Bisericii din secolului XX.
În intenţia Sfântului Papă Ioan XXIII, Conciliul anunţat la 25 ianuarie 1959, trebuia să fie un conciliu în măsură să vorbească despre Dumnezeu lumii contemporane, să pună în contact lumea modernă cu energiile însufleţitoare perene ale Evangheliei, să fie un program de aggiornare (aducere la zi), care să facă mai actuală proclamarea credinţei şi a expresiilor sale din partea Bisericii (cf. Ioan XXIII, Allocuzione, 25 ianuarie 1959)
Peste 2.800 de episcopi din întreaga lume s-au adunat în Vatican pentru patru sesiuni conciliare – fiecare de circa două luni, în toamna anilor 1962, 1963, 1964 şi 1965 – pentru a se ocupa de problemele unei Biserici care de-a lungul secolelor trăise o serie de experienţe extraordinare.
În Evul Mediu Biserica a fost o putere dominantă, în secolul XVI suferise o gravă ruptură cu Reforma. În secolele următoare, Biserica a fost pusă în dificultate de iluminism şi de Revoluţia franceză. În faţa acestor factori de criză, Biserica a răspuns prin Conciliul Tridentin (1545-1563) şi Conciliul Vatican I (1870). Reformele promovate de aceste două concilii au fost determinate mai curând de o atitudine de apărare şi de neîncredere faţă de schimbările epocale care au avut loc.
Papa Ioan al XXIII-lea rostind discursul de deschidere a Conciliului Vatican II
În timpul Conciliului Vatican I, Papa a trebuit să renunţe la puterea temporală, dar pentru Biserică pierderea a fost compensată de accentul pus de acum înainte pe propria misiune spirituală.
Şi secolele XIX şi XX au rezervat Bisericii şi lumii noi şi mari noutăţi: motorul cu vapori, motorul cu benzină, energia electrică, călătoriile uşurate în întreaga lume; fotografia, radioul, telefonul şi televiziunea care au permis comunicarea la nivel universal. Popoare şi naţiuni, culturi şi religii au intrat în contact între ele. Dar au avut loc noi războaie, nemaiîntâlnite până atunci pe o aşa scară. În războaiele din secolul XX şi din cauza totalitarismului nazist şi comunist, aproximativ o sută de milioane de oameni s-au ucis între ei. Cu bomba atomică, omenirea a ajuns în pragul autodistrugerii. A luat naştere atunci o altă stare de spirit ambivalentă: graţie tuturor invenţiilor şi cuceririlor tehnicii, omul şi-a mărit propria putere până la punctul că unii considerau că el se poate lipsi de Dumnezeu, de religie şi de Biserică, deşi percepea că a atins o limită şi de ar fi pierdut sensul vieţii. În faţa acestei situaţii create, distrugerea omenirii era oricând posibilă.
Aşa arăta lumea când Sfântul Papă Ioan XXIII, convocând Conciliul, i-a invitat pe toţi să reflecteze asupra a ceea ce însemna să te numeşti şi să fii creştin într-un timp ca acesta.
Asistaţi de teologi, de consultanţi şi de observatori din partea altor confesiuni creştine, Părinţii Conciliului au abordat probleme deja în precedenţă pregătite în Biserică de progresele teologiei, ale științelor biblice, liturgiei, mişcării ecumenice, misionare, sociale. Conciliul a aprobat patru ample constituții: asupra Liturgiei, asupra Bisericii, asupra Revelaţiei divine şi asupra Bisericii în lumea modernă; în afară de aceasta a elaborat documente importante asupra comunicaţiilor sociale, asupra ecumenismului, a Bisericilor orientale, a religiilor necreştine, asupra libertăţii religioase, asupra episcopilor, viaţa şi formarea preoţilor, apostolatul laicilor, educaţia creştină şi viaţa preoţească.
Aceste texte recitite la distanță de 60 de ani ne prezintă ceea ce Biserica Conciliului a trăit şi a crezut. După cum s-a exprimat Papa Ioan XXIII, Conciliul ar fi trebuit să fie „un curent de aer proaspăt” pentru Biserica Catolică, un adevărat eveniment al Rusaliilor pentru secolul XX, cu menirea de a trezi bucuria credinţei în oameni. Grație deciziilor Conciliului, mesajul evanghelic, care pentru două mii de ani a fost exprimat în categoriile filozofiei greceşti şi ale dreptului roman şi marcase în special popoarele europene, acum putea să se întrupeze şi să se exprime în modalităţi noi în toate popoarele şi culturile de pe faţa întregului pământ. În același timp, Conciliul Vatican II a ales un nou mod de a aborda modernitatea, deschizându-se la dialog cu lumea, provocând noi interogative faţă de o Biserică ce se arăta plină de prospețime şi de vitalitate.
Conciliul a fost un „nou început”, o schimbare crucială pentru viaţa Bisericii, reprezentând o adevărată primăvară a Bisericii, putând fi definit pe bună dreptate „o poartă larg deschisă spre viitor şi o reîmprospătare cu oxigen” (Papa Ioan XXIII, Allocuzione, 25 ianuarie 1959) nu numai prin experiența darului credinţei şi pentru reflecţia teologică, dar şi pentru influenţa asupra acţiunii pastorale; într-un cuvânt ,,a fost vorba de un eveniment profetic şi care continuă să fie încă actual…” (Sfântul Papă Ioan Paul II).
Papa Benedict XVI a exprimat următoarele gânduri la împlinirea a 50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II, gânduri care se potrivesc foarte bine şi pentru acest moment aniversar care marchează 60 de ani de la încheierea lucrărilor Conciliului şi publicarea tuturor celor 16 documente conciliare:
„Conciliul Vatican II a reprezentat un autentic semn al lui Dumnezeu pentru timpul nostru. Dacă am şti să-l citim în interiorul Tradiţiei Bisericii şi sub călăuzirea sigură a Magisteriului, el va deveni tot mai mult o mare forță pentru viitorul Bisericii. Doresc foarte mult ca acest aniversar să fie pentru voi şi pentru întreaga Biserică ocazia pentru o reînnoire spirituală şi pastorală. Într-adevăr, ne este dată ocazia să cunoaştem mai bine textele pe care Părinţii Conciliuluini le-au lăsat ca moştenire şi care nu au pierdut nimic din valoarea lor, cu scopul de a le asimila şi de a scoate roade pentru prezent…
A redescoperi bucuria de a crede şi entuziasmul de a comunica forţa şi frumuseţea credinţei este o provocare fundamentală a noii evanghelizări la care este chemată întreaga Biserică…” (Benedict XVI, Videomesaj pentru al 50-lea aniversar de la începutul Conciliului Vatican II, Lourdes, 24-25 martie 2015).
În perioada în care părinții conciliari prospectau reformele pastorale, Biserica Catolică din România se confrunta cu alte probleme. Prea puţini au ştiut că era în desfăşurare un conciliu la Vatican, prea puţini preoţi au putut intra în legătură cu documentele Conciliului şi practic nu a existat o receptare imediată a sa. Abia după câţiva ani de la terminarea Conciliului au început să apară câteva publicaţii, dar eram încă departe de o punere în practică a noilor orientări pastorale propuse. Cu mare întârziere s-a ajuns şi la reforma liturgică, dar aceasta nu însemna că s-a „aplicat întru totul Conciliul” în contextul nostru bisericesc. Mai era un drum lung de făcut până ce disciplinele teologice au început a fi elaborate şi propuse aspiranţilor la preoţie şi preoţilor „în spiritul directivelor Conciliului Vatican II”. S-a ajuns şi în Biserica noastră locală la o oarecare reînnoire conciliară, dar cu multă timiditate şi cu o oarecare „suferinţă” din partea multor preoţi; dar roadele pozitive sunt oricum mult mai mari şi mai relevante decât dificultăţile.
Schimbările social-politice din decembrie 1989 au adus libertate pentru Biserică şi pentru formele de exprimare ale credinţei. S-a putut trece la reorganizarea structurilor bisericeşti de pe poziţiile sugerate de diferite documente ale Conciliului şi astăzi avem motive să mulţumim Domnului pentru darul pe care ni l-a făcut prin Conciliul Vatican II. Chiar dacă fenomenul secularizării s-a accelerat după redobândirea libertăţii religioase, reînnoirea conciliară a ajutat, fără îndoială, să înţelegem rădăcinile acestor fenomene şi mai ales a stimulat un răspuns pastoral şi cultural în cheie de misiune şi de evanghelizare.
Moştenirea Conciliului, care ne-a învăţat „să citim în evenimente…adevăratele semne ale prezenţei planului lui Dumnezeu” (GS 11) şi pe de altă parte care ne-a avertizat că „dincolo de toate schimbările, există multe lucruri care nu se schimbă; ele îşi găsesc ultimul fundament în Cristos, care este totdeauna acelaşi: ieri, astăzi şi în veac” (cf Ev 13,8) (GS 10).
La 60 de ani distanţă după terminarea sa, Conciliul Vatican II rămâne un mare eveniment spiritual care continuă să marcheze viaţa comunităţii creştine şi a Bisericii noastre locale. Sfântul Papă Paul VI ne-a invitat să ne punem „în conul său de lumină” (expresie folosită de Papa în mai multe mesaje după terminarea Conciliului), iar Sfântul Papă Ioan Paul II ne-a vorbit despre Conciliu ca despre o „busolă” pentru Biserica intrată în mileniul al treilea (Ioan Paul II, Nuovo millennio ineunte 57); pentru Papa Benedict XVI, Conciliul „a fost şi rămâne un semn autentic al lui Dumnezeu pentru timpurile noastre” (Mesajul din 20 aprilie 2005).
Concluzie
La șaizeci de ani de la încheierea lucrărilor Conciliului Vatican II, Biserica este invitată nu doar să comemoreze un moment istoric, ci să redescopere forța unui eveniment care continuă să lumineze prezentul și să inspire viitorul. Conciliul rămâne un proces deschis, un reper care amintește că fidelitatea față de tradiție merge mână în mână cu deschiderea față de inovație, că Biserica este în același timp universală și apropiată, dogmatică și profund pastorală.
Spiritul său ne provoacă și astăzi să construim o „Biserică a apropierii” (Papa Francisc), angajată în viața oamenilor, dispusă la dialog, solidară cu cei vulnerabili și atentă la semnele timpurilor. În fața provocărilor lumii contemporane – de la migrații și urbanizare la fragmentare socială și tensiuni internaționale – Conciliul ne amintește că misiunea Bisericii nu se exercită prin putere, ci prin slujire; nu prin izolare, ci prin întâlnire; nu prin teamă, ci prin încrederea că Evanghelia rămâne lumina care poate transforma inimile și societatea.
Aniversarea acestui jubileu nu este deci un exercițiu de nostalgie, ci o chemare la reînnoire. Vatican II rămâne un dar permanent, o invitație la curaj, discernământ și speranță. În lumina lui, Biserica este chemată să fie „semn și instrument de mântuire” pentru omul de astăzi (LG 1), o prezență care însoțește, care ascultă, care slujește și care, cu smerenie și bucurie, continuă să mărturisească adevărul eliberator al Evangheliei.
+Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București
Hits: 227