„Mesajul decisiv încredințat profetului” – Meditație pentru Duminica a II-a din Advent

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Adventului și a Crăciunului. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A II-A DIN ADVENT

7 DECEMBRIE 2025

Astăzi vom fi conduși de Evanghelia după Matei pe malul Iordanului pentru a auzi glasul profetului Ioan Botezătorul: „Pregătiți căile Domnului, îndreptați-i cărările!” Mesia nu mai este doar o promisiune: el este deja în mijlocul nostru. Să ne întrebăm dacă, întâmpinându-l, suntem dispuși să ne orientăm întreaga existență către el. Profetul Isaia este dezamăgit de regii din Ierusalim. Dar din dezamăgirea sa izvorăște un mesaj de speranță care este unul dintre cele mai frumoase anunțuri ale venirii lui Mesia. Paul subliniază fidelitatea lui Dumnezeu față de promisiunile sale: în Cristos, Fiul său, el ne primește în mod gratuit în Împărăție. Și acesta este modul în care trebuie să ne primim unii pe alții.

MESAJUL DECISIV ÎNCREDINȚAT PROFETULUI

de Roberto Laurita

Anunțul pus în mâna sa nu este un mesaj oarecare. Viața, succesul existenței omenirii, este în joc. Dacă Dumnezeu acționează prin Isus, pentru a schimba istoria, fiecare este chemat personal.

De aceea, Ioan nu transmite doar o știre, ci este profund implicat, cu propria sa persoană, conturată de operațiuni legate de hrană și îmbrăcăminte: hrana simplă a locuitorilor deșertului, o îmbrăcăminte aspră care o amintește pe cea a profeților. Astfel, el declară că nu acordă nimic luxului și ostentației, a ceea ce este efemer și frivol. Ioan se concentrează cu totul asupra misiunii pe care a primit-o și nu acordă nimic din ceea ce depășește minimul necesar pentru satisfacerea nevoilor de bază.

În plus, Ioan este foarte conștient de sarcina care i-a fost încredințată, dar și de limitele misiunii sale. Și de distanța care îl separă de Isus. Și spune asta cu voce tare: “Cel care vine după mine este mai puternic decât mine. Eu nu sunt vrednic să-i port sandalele’. El recunoaște că doar Mesia va „boteza în Duh Sfânt și foc”.

Prin urmare, în a doua etapă a acestui Advent, orice ucenic este invitat să ia în serios cuvintele Botezătorului. Convertirea nu este o restaurare cosmetică, nici nu este doar o adăugare la devoțiunile noastre. Ca și lumea nouă, împărăția lui Dumnezeu nu este un duplicat al acestei lumi, revizuit și corectat.

Când Dumnezeu intră în acțiune, El face lucruri cu adevărat noi. A-L îmbrățișa înseamnă a face loc pentru inedit, pentru un aranjament total diferit de cel actual. Înseamnă să renunțăm la atât de multe imagini pe care le purtăm în noi și care riscă să fie contrazise în mod flagrant de Dumnezeu.

La urma urmei, Isus ne-a arătat acest lucru. Dorința unui regat al lui Israel la fel de puternic și de respectat ca pe vremea lui David, visul unui Templu însuflețit de liturghii din ce în ce mai bogate și mai solemne, așteptarea unei curți care să-i doboare și să-i distrugă pe cei răi și să-i răsplătească pe cei slabi nu și-au găsit împlinirea.

Iar Dumnezeu, tocmai în Isus, a arătat că se bazează pe iubire, nu pe etalarea forței; că instaurează Împărăția pe cruce; că schimbă istoria prin intermediul unui folositor, nu al unui stăpân, și transformă lumea prin ofranda pe care Fiul a făcut-o din sine, din propria sa viață.

Dacă vrem să colaborăm la proiectul lui Dumnezeu, suntem invitați să mergem pe aceeași cale ca Isus: o cale în care învinșii și înfrânții se vor dovedi a fi adevărații câștigători.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

POVESTEA CONVERTIRII

de Greta Mussoni

M-am născut acum patruzeci și cinci de ani în Rimini, un oraș cunoscut din Romagna. Părinții mei erau amândoi profesori de literatură; eu, ultima din trei copii, nu am fost botezată, la fel ca fratele și sora mea înaintea mea.

În tinerețe, am început să mă întâlnesc cu creștinismul, în special în contactul meu cu profesorii de religie de la liceul clasic pe care îl frecventam și în prietenia mea cu Elvis, colegul meu de liceu care, mulți ani mai târziu, mi-a devenit soț.

O inimă frântă

Ca fată, mare era dorința de iubire, dar puțină conștiință de mine; în studiile mele ca și în emoțiile mele și, în consecință, în relațiile mele, nu știam pentru ce sunt pe lume și ce îmi doresc cu adevărat. Sau, mai degrabă, avusesem o licărire, o bănuială, o idee în anii intensi de liceu; dar acum întorceam spatele acelui indiciu de adevăr, acelei flăcări mereu aprinse timid, deși adesea ignorate. Mi-am întrerupt studiile universitare și am reluat, după o pauză, conservatorul.

Am absolvit și, în incertitudinea și ceața existențială a acelei perioade, am decis să-mi aprofundez studiile muzicale, la Perugia, printr-un curs de specializare de doi ani în violoncel.

M-am îmbolnăvit de anorexie în timp ce eram într-o relație cu o persoană care nu era interesată de mine, ci se hrănea din propriile mele răni. Am trăit această stare de lucruri timp de doi ani buni, concentrându-mă și refugiindu-mă în calculul continuu al caloriilor și în renunțarea la mâncare, în autopedepsire și într-o perpetuă foame de mâncare și de iubire.

Până când, într-o noapte, am simțit cum inima mi se rupe literalmente și fizic. A fost o experiență clară și ciudată pe care nu am mai trăit-o niciodată; sentimentul că am atins fundul sacului și teroarea că nu voi mai putea să mă întorc niciodată, că ceva prețios și important s-a rupt pentru totdeauna. Nu a fost momentul în care am reușit să-mi iau viața înapoi în mâini, dar încă mi-l amintesc ca pe o piatră de hotar semnificativă; reapariția unei conștiințe, a unui atașament față de existență.

Întoarcerea iubirii

Atunci s-a întors Elvis în viața mea. Nu că ar fi dispărut pentru totdeauna, dimpotrivă, îi sunt încă recunoscătoare pentru că m-a căutat mereu și a păstrat un interes pentru mine. Odată ce am reușit să pun capăt unei perioade în care inima mea era aproape fizic frântă și fără nicio certitudine că va mai fi vreodată reparată, am făcut un pas spre vechiul meu prieten, mi-am arătat din nou interesul pentru el și am început să-l caut cu adevărat, poate pentru prima dată.

Ada a fost primul fruct în carne și oase al iubirii noastre, o iubire adevărată și menită să se împlinească, dar încă pe drum, crescând, stabilindu-se. În primii ani din viața ei m-am concentrat asupra ei, o creatură mică care avea nevoie de atât de multe.

În vara anului 2019 am decis să o las cu bunicii ei și să mă alătur lui Elvis pentru o săptămână de exerciții spirituale la mănăstirea Fonte Avellana. Erau ultimele zile de exerciții; am intrat în camera în care ne întâlneam, m-am așezat cu un caiet și un pix în mână, am ascultat și am simțit, am vibrat, am rezonat. Am vorbit despre religii și elementele fundamentale pe care le aveau în comun, iar eu am participat, am intervenit, m-am simțit în largul meu. Când am ieșit de la prima întâlnire, i-am povestit lui Elvis despre confortul și interesul pe care le simțeam, iar el mi-a confirmat că mă simțeam vie și în armonie cu mediul și cu subiectele discutate. Am mers, uimiți și încântați, la librăria mănăstirii și acolo Elvis mi-a dăruit o carte despre spiritualitate. Acesta a fost doar începutul; au urmat alte texte, videoclipuri, articole religioase aprofundate, hrănindu-mi inima care era în sfârșit deschisă și dornică să primească.

Nașterea unei dorințe

Am participat la o a doua săptămână de exerciții în anul următor, dar într-un moment par-ticular din viața mea. Tatăl meu a fost grav bolnav de cancer și la scurt timp după aceea a decedat. În dimineața zilei de 1 septembrie 2023 am fost la morga spitalului pentru a-mi lua rămas bun de la el, înainte ca el să fie închis în sicriu și dus la biserica unde urma să aibă loc înmormântarea. Mama și frații mei au rămas atât timp cât a fost necesar pentru un ultim rămas bun, dar eu nu m-am putut despărți de el. Mătușa și unchiul meu mi-au ținut companie în timp ce eu îi mângâiam mâinile reci și plângeam. Un diacon s-a apropiat de mine și, privindu-mă în ochi, mi-a vorbit despre miracolul vieții, despre renaștere, despre omul care nu este menit să locuiască în abis, ci să se ridice. I-am zâmbit și am dat din cap, recunoscătoare și ușurată să fiu însoțită de cuvinte de credință într-un moment atât de dureros ca acela, și am simțit trupul tatălui meu Cel Înălțat. Atunci am simțit dorința de a fi botezat pentru prima dată.

Don Davide, colegul meu de liceu și redescoperit cu bucurie, câțiva ani mai târziu, ca preot paroh al bisericii colegiale din Santarcangelo, la câțiva pași de casa noastră, a celebrat înmormântarea în acea zi și, ceva mai târziu, a venit la cină cu noi. Am vorbit despre nevoia mea de a învăța să mă rog, de a dezvolta o relație continuă și personală cu Tatăl și, cu timpul, am început să fac acest lucru, în tăcere și zilnic, citind Cuvântul lui Isus și al celor care, cunoscându-l mai bine decât mine, îmi povesteau despre el. „Frecventându-l”, viața mea s-a schimbat și acest lucru mi-a apărut ca un miracol, la fel ca cele citite în parabole! Ochii mei au început să vadă, urechile mele să audă, inima mea să simtă. „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape!”, a spus Ioan Botezătorul. Iată, asta se întâmpla în mine: o transformare a minții și a perspectivei asupra existenței. Începeam să trăiesc ca o fiică, pentru că „Dumnezeu poate ridica copii ai lui Abraham din aceste pietre”.

Învăluită în lumină

În urmă cu un an, însuși părintele Davide, împreună cu o doamnă generoasă și bine informată pe nume Anita, mi-a permis mie, altor trei tinere și lui Michele, o prietenă care va fi confirmată în curând, să începem o călătorie de însoțire către botez. Ne-am întâlnit de două ori pe lună pentru a vorbi despre evanghelia de duminică, a ne cunoaște, a ne deschide, a reflecta și a trăi ritualul într-o atmosferă caldă și primitoare, pentru a ne întâlni periodic și a merge mână în mână, amplificându-ne sentimentul pentru că împreună. Am fost introduși în comunitatea credincioșilor, ne-am ales un naș sau o nașă care să mărturisească și să trăiască împreună cu noi acest dar; de-a lungul celor cinci duminici ale Postului Mare, am experimentat ca protagoniști slujbele la care am participat cu inima deschisă, simțind alături de noi prezența nu doar a celor dragi, ci a întregii comunități.

Toate acestea ne-au condus, pe 19 aprilie anul acesta, în timpul Vigilei pascale din catedrala din Rimini, să primim sacramentele botezului, împărtășaniei și confirmării de la episcop, împreună cu alți optsprezece catehumeni! Întunericul cu care a început privegherea m-a dus cu gândul la anii petrecuți în Perugia, unde boala, dependența, izolarea și depresia mă duceau la moarte, fizic și spiritual. Apoi a fost lumină în toată catedrala și m-am gândit cu recunoștință la oamenii dragi pe care i-am întâlnit în „noua” mea viață.

Am vrut să-mi spun povestea pentru că eu cred că convertirea mea, născută atunci când am experimentat pe propria piele beneficiile pe care mi le-a adus faptul de a fi în Cuvânt, capătă un sens mai profund și mai adevărat în lumina întregii mele existențe, alcătuită atât din umbre, cât și din mântuire; și, de asemenea, pentru că, dacă este adevărat că „nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”, mă simt puțin recunoscătoare pentru bolile mele care m-au condus la întâlnirea cu Isus!

 COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Is 11,1-10

Textul este împărțit în două părți: prima parte se referă direct la Mesia, lăstarul care se va naște din urmașii lui Iesei; a doua parte descrie lumea nouă care va lua naștere din această naștere. Este de o importanță capitală să proclamăm primulverset cu o voce puternică și încrezătoare, deoarece conține proclamarea fundamentală de care depinde întregul pasaj. Între prima și a doua parte a textului, este apoi indicat să se lase o mică pauză, pentru a permite ascultătorului să simtă că va exista o schimbare de ritm. În cele din urmă, aspectul grafic al Lecționarului lasă să transpară progresia poetică a textului, sugerând o proclamație care lasă o pauză la sfârșitul fiecărui rând.

A doua lectură: Rom 15,4-9

Caracterul exhortativ se evidențiază în proclamarea bine ritmată a invitației conținute în fiecare dintre cele trei perioade ale pericopei: păstrați vie speranța, aveți aceleași sentimente unii față de alții, întâmpinați-vă reciproc. Din punctul de vedere al structurii literare a textului, referirea la exemplul lui Cristos este conținută în expresii sau propoziții secundare; prin urmare, acestea pot fi proclamate pe un ton de voce puțin mai scăzut și cu o viteză mai mare.

Evanghelia: Mt 3,1-12

Prima parte a pasajului este un rezumat al activității Botezătorului, oferit în stil narativ. În centru se află citatul din profetul Isaia: este indicat să-l declamăm diferențiind tonul vocii, de exemplu într-un mod ușor emfatic pentru a semnala trimiterea la Scriptură, asigurându-ne că ascultătorul înțelege când începe și când se termină citatul direct.

A doua parte a pasajului se concentrează pe un episod punctual. Pentru a marca trecerea la această a doua parte, este bine să lăsăm o scurtă pauză. Caracterul sincer al cuvintelor baptistului trebuie, pe de o parte, redat cu fermitate, astfel încât tonul vocii să se potrivească cu conținutul, iar pe de altă parte tonul nu trebuie să fie supraîncărcat pentru a nu cădea în ridicol.

PRIMA LECTURĂ

Pasajul deschide o parte a textului (11.1-12.6), care vorbește despre profeția păcii eshatologice, care se împlinește odată cu venirea lui Mesia. Este apogeul întregii secțiuni a viziunii lui Isaia (2-12).

Liturghia propune ascultarea oracolului în care este anunțată venirea „lăstarului lui Isai”, purtător al păcii eshatologice pentru întreaga creație. Seria de verbe care prefigurează lucrarea sa descrie în primul rând o acțiune de judecată, deoarece pacea va fi adusă în primul rând prin restabilirea dreptății între oameni (vv. 3-5).

Dar a cărei dreptate? Mugurele lui Isai nu acționează singur și din proprie inițiativă: acțiunea sa este acțiunea lui Dumnezeu, deoarece asupra lui „se va odihni duhul Domnului” (v. 2). Imaginea acestui spirit eliberator este apoi explicată la începutul v. 3: în formularea sa ebraică, se spune că spiritul „îl va face să respire frica de Domnul”, în timp ce versiunile greacă și latină afirmă că „spiritul îl va umple de frica de Domnul”. Pe scurt, prin spiritul Domnului, ieromolitul prezis va aduce acea dreptate milostivă și mântuitoare care este însăși voința lui Dumnezeu(cf. v. 4).

Prin urmare, odată cu restaurarea acestei dreptăți, se va împlini voința lui Dumnezeu, care este descrisă iconic în ultima parte a lecturii cu scenariul reconciliat al întregii creații, dorința tuturor națiunilor. Domeniul de aplicare, de fapt, este universal și nu contemplă nicio excludere a creaturii, a persoanei sau a poporului.

A DOUA LECTURĂ

Scriptura și speranța creștină sunt legate printr-o legătură strânsă, care trece prin însăși istoria lui Cristos: de fapt, el s-a inserat în promisiunea părinților, pentru ca de acolo să treacă manifestarea credincioșiei lui Dumnezeu și acceptarea tuturor.

Acest pasaj din Epistola către Romani face parte dintr-o argumentare mai amplă, centrată pe exemplul acceptării reciproce al lui Cristos. Modelul său este reluat în lumina unui citat scripturistic(Ps 69:10), care servește astfel drept mijloc de conformare la Isus însuși. Paul vorbește despre o legătură strânsă între speranța creștină și Scriptură. Din aceasta din urmă, de fapt, se pot extrage perseverența și consolarea necesare pentru a o hrăni pe prima. Ce dinamism face posibilă această legătură? Formularea greacă subliniază faptul că Isus Cristos „s-a făcut rob al circumciziei pentruadevărul lui Dumnezeu”, până la împlinirea promisiunii părinților (v. 8): Scriptura, așadar, hrănește speranța creștină, în măsura în care Isus Cristos însuși și-a asumat-o ca modalitate de manifestare a credincioșiei lui Dumnezeu.

EVANGHELIA

Contextul

În relatarea evanghelică, figura Botezătorului este o punte între narațiunea copilăriei lui Isus și începutul activității sale, după cum indică și adverbul grecesc de la începutul v. 13 (tóte). Aceasta este și sarcina lui Ioan în cadrul povestirii: să încurajeze recunoașterea unei treceri, ajutând la traversarea ei.

Un alt indiciu al pasajului este repetarea aceleiași fraze la începutul și la sfârșitul secțiunii (3.1-4.22): „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (3.2; 4.17). Dacă în prima apariție este Botezătorul cel care pronunță acest apel, în cea de-a doua este Isus însuși: unul în contextul deșertului Iudeii, celălalt în satele Galileii. În ciuda diferenței dintre cele două figuri, se trasează totuși o linie de continuitate între profet și Mesia, care anunță o apropiere și cheamă la convertire: două note dominante în toată această secțiune.

Pasajul din Matei 3,1-13 este compus din două părți: în prima (vv. 1-6), este introdusă figura lui Ioan, prezentând mai întâi elementele fundamentale ale profeției sale (venirea, vestirea și Scriptura) și reacția oamenilor din regiune și din zonele învecinate; în a doua parte (vv. 7-12), este propusă ascultarea directă a vocii Botezătorului, cu o sinteză a predicii sale, care insistă pe temele apei și focului, precum și pe chemarea la convertire.

„A venit Ioan…”

Tema venirii și aapropierii este predominantă în acest pasaj și, așa cum am menționat deja, constituie unul dintre aspectele particulare ale pasajului narat aici. Cu ea, de fapt, este introdusă figura Botezătorului: „În ziua aceea a venit Ioan Botezătorul…” (v. 1). O prezentare dinamică. Va veni timpul când omenirii i se va cere să meargă și să urmeze; mai întâi, însă, altcineva face primul pas pentru a veni. În textul evangheliei, verbul paraginomai descrie atât venirea profetului, cât și pe cea a lui Isus la începutul slujirii sale: „Atunci Isus din Galileea a venit la Ioan la Iordan…” (v. 13). Modul în care Ioan „se apropie”, acesta ar fi simțământul literal grecesc, este în funcție de venirea lui Isus, ba chiar este deja o expresie a venirii sale. Prin urmare, chiar înainte de cuvinte, Ioan este un profet prin propria sa abordare: pasul inițial este al lui Dumnezeu, iar profetul îl trăiește înainte chiar de a-l predica.

Câteva versete mai târziu, Ioan Botezătorul este descris prin felul său de a se îmbrăca și de a se hrăni (v. 4), ceea ce face trimitere la figura din Vechiul Testament a profetului Ilie(2 Regi 1:8). În Matei, juxtapunerea acestor două figuri profetice este strategică pentru o mai bună înțelegere a funcției lui Ioan: în alte două ocazii în narațiunea evanghelică, Isus vorbește despre el ca despre Ilie „care trebuie să vină” (11:14) sau care „a venit deja” (17:12). Din toate recurențele se înțelege că se face aluzie aici la profeția lui Maleahi, în care este anunțată revenirea lui Ilie, înainte de venirea lui Mesia(Ml 3:23). Prin urmare, trimiterea exprimă în primul rând o iminență acum stringentă: dacă Ilie a venit, atunci vine și Mesia! Dar o altă nuanță poate fi surprinsă în această aluzie: în contextul mateian, juxtapunerile dintre cei doi profeți ating și subiectul întâmpinării mesianice: Ilie vine, dar cine este în măsură să îl recunoască? A nu-i recunoaște venirea implică, de asemenea, a nu-l primi pe Mesia care vine. De aceea, descrierea îmbrăcămintei și a alimentației sale sunt indicii prețioase plasate la începutul povestirii, în beneficiul celor care se înghesuie la el, dar mai ales pentru cititor: în sosirea Botezătorului, este necesar să recunoaștem iminența venirii lui Mesia. Prin urmare, este o invitație de a se pregăti pentru a-l primi: un alt mod de a anunța „pregătirea drumului” și „îndreptarea cărărilor” exprimate în citatul din Isaia.

Proclamația

Proclamația este compusă dintr-un îndemn și o afirmație (v. 2). Chemarea la convertire este mai mult decât un îndemn sincer la schimbarea propriului mod de viață. Etimologic, verbul grecesc folosit (metanoéō) descrie dispoziția de a merge dincolo (meta-) de propriul mod de gândire și înțelegere (noéō), până la punctul de a-și schimba cu siguranță și comportamentul. Este efortul pe care Isus, în alte pasaje, îl va cere concret ascultătorilor săi, atunci când îi întreabă: „Nu înțelegeți (noéō)…?” (15:17; 16:9). Există o continuă și urgentă chemare la revizuirea propriului mod de a considera realitatea pornind de la sine, pentru a prelua punctul de vedere al lui Isus însuși: o adevărată schimbare nu este posibilă, dacă nu începe cu această „trecere dincolo” de propria perspectivă de înțelegere, întâmpinând-o pe cea a fiului omului. Convertirea, așadar, necesită în primul rând muncă și grijă a minții și a inimii, până la o schimbare chiar și a propriilor acțiuni. În acest sens, îndemnul Botezătorului este radical, total și profund, pentru că merge direct la dinamica cea mai intimă și mai stabilită a ființei umane și de acolo începe călătoria.

Afirmația care urmează părții exortative este dinamică: „Împărăția cerurilor este aproape (enghízō)” (v. 2). Verbul grecesc subliniază o proximitate mai ales spațială, a cuiva sau a ceva care este acum prezent; care, însă, comunică și un sentiment de iminență temporală: dacă este acum aici, atunci timpul este scurt și se referă deja la acum!

Expresia „împărăția cerurilor” corespunde, în esență, sinopticii mai ample „împărăția lui Dumnezeu”; cel mult, ea exprimă o sensibilitate mai mare a lui Matei față de limbajul iudaic. Există persoane care sugerează traducerea „regalitatea” sau „regalitatea” cerurilor, pentru a evita o reducere statică și spațială a semnificației acestei expresii: cu siguranță, indiferent de modul în care o redăm, este important să nu o limităm la o locație geografică delimitată. Așadar, ce este „împărăția cerurilor”? Evanghelia oferă o descriere caleidoscopică a acestei expresii, care cu siguranță își găsește o expresivitate deosebită în cele trei parabole din Matei 13 (vv. 24-33): trei scene din viața de zi cu zi, în cadrul cărora, însă, se desprinde o viziune înțeleaptă asupra vieții, plină de speranță și generativă. Împărăția cerurilor înseamnă să îngrijești grâul bun pentru ca acesta să crească bine și din belșug, fără să te frămânți pentru buruienile care, la momentul potrivit, vor fi supuse caducității, perseverând în amestecul misterios de bine și rău provocat de un dușman anonim și nocturn (vv. 24-30). Împărăția cerurilor înseamnă să experimentezi chiar și în cele mai simple gesturi relația dintre sămânța mică și copacul capabil să adăpostească cuiburi (vv. 31-32) sau chiar pe cea dintre fermentarea unei mari cantități de făină și drojdia ascunsă în ea (v. 33). Toate acestea sunt acum aproape, pentru că fiul omului a venit.

Deșertul 

Coordonatele geografice sunt semnificative: evanghelistul precizează că Ioan lucrează în zona deșertică a Iudeii, deci în teritoriul din jurul Ierusalimului, adică în regiunea care, în capitolul precedent, se arătase incapabilă să primească anunțul nașterii „păstorului poporului” indicat de stea(Mt 2:3).

Citatul din Isaia 40,3 oferă o indicație suplimentară, care clarifică și mai mult sensul misiunii lui Ioan, oferind o cheie de interpretare a acesteia: pasajul din Isaia, de fapt, aparține unui text mai amplu de consolare, în care profetul este trimis să vorbească „inimii Ierusalimului” (v. 2), deoarece timpul necazurilor a trecut și slava lui Dumnezeu este pe cale să se reveleze (v. 5). Strigătul livrat vocii lui Isaia este tocmai anunțul bucuros al unei sosiri: “Iată Dumnezeul vostru! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere…” (vv. 9-10).

Mesajul acestei veniri este comparat cu pregătirea unei căi în deșert, care dă un simțământ de orientare și permite să se meargă fără a se rătăci. Strigătul profetic este însărcinat cu vestea veselă a unei veniri care se apropie: în această imagine își fac ecou încercările repetate ale lui Dumnezeu de a-și recupera relația cu Israel, când vorbește despre sine ca despre cel care se apropie de iubita sa în pustiu, pentru a o seduce și a reaprinde o pasiune care se stinge (Os 2:16).

Revenind la pasajul evanghelic, deșertul devine un loc aglomerat odată cu venirea lui Ioan: există o mare afluență din toată regiunea, semn că cuvântul profetic este eficient în ciuda rezistenței unora. Literal, verbul tradus prin „a se aduna” înseamnă „a ieși”, evocând o părăsire continuă a orașului și a satelor (imperfectul pare să descrie astfel scena). Deșertul devine, astfel, un punct de convergență a multor alegeri și căi diferite, unite prin alegerea de a fi botezat și de a-și mărturisi păcatele (v. 6).

Predica

În a doua parte a pasajului, evanghelistul propune ascultarea directă a vocii Botezătorului. El însuși este cel care explică sensul a ceea ce face și cum se leagă de venirea lui Mesia, adresându-se fariseilor și saducheilor, cei cărora le va fi cel mai greu să-l accepte mai târziu.

Avertismentul cu care începe Botezătorul reia într-o manieră viguroasă ceea ce exprimase deja în apelul anterior la convertire. El îi scutură pe interlocutorii săi pentru ca aceștia să nu se complacă în propriile gânduri liniștitoare („Îl avem ca tată pe Abraham!”, v. 9), ci să se străduiască să meargă mai departe prin convertire. Discursul este urgent, pentru că există o iminență care nu mai poate fi amânată: „Deja securea este pusă la rădăcina copacilor” (v. 10). Cuvintele profetului completează vestirea apropierii, care a fost deja exprimată figurat prin prezența sa: limbajul escatologic („mânie”, „foc”) exprimă eficacitatea venirii Mes-siei în istorie. Ea nu este indiferentă și nu lasă indiferenți.

Vorbind despre această venire, Ioan asociază propriul său botez cu apă și convertire, distingându-l de botezul mesianic „în Duhul Sfânt și foc” (v. 11) și subliniind disproporția acestuia („este mai puternic decât mine”, „nu sunt vrednic…”). Juxtapunerea celor două botezuri ne permite, așadar, să înțelegem însăși relația dintre Botezător și Mesia. Venirea acestuia din urmă este prezentată ca o curățire a recoltei, în care tot ceea ce nu are consistență se duce literalmente în fum și este epuizat, în timp ce partea hrănitoare este păstrată (v. 12). Ioan, la rândul său, are sarcina de a anunța apropierea acestei veniri, stimulându-i pe toți să își depășească propriile opinii și să se dispună să o întâmpine.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 553/decembrie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 111