„A primi pâinea cea adevărată” – Meditație pentru Duminica a XIX-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XIX-A TPA B

11 AUGUST 2024

A PRIMI PÂINEA CEA ADEVĂRATĂ

Ilie și-a atras mânia Izabelei, soția regelui Ahab, și fuge speriat. Deplângând starea în care se află, se încredințează lui Dumnezeu; Domnul își trimite îngerul și îl salvează prin darul hranei divine (prima lectură). Psalmul 33 răspunde primei lecturi oferind antidotul disperării: lauda constantă, care îi implică și pe frați. Psalmistul știe că punctul de cotitură în viață poate fi atins doar prin credință. În a doua lectură, Paul afirmă că creștinii au primit pecetea Duhului, dar riscă să o „întristeze” prin asprime, mânie și calomnie care îi îndepărtează de Dumnezeu și de aproapele. În cele din urmă, în Evanghelie, Isus dialoghează cu evreii, dar oprește murmurul lor; le arată că pentru a „veni la el”, crezând în Cuvântul său, este nevoie de fapt de un har: să fie atrași de Tatăl.

PRIMA LECTURĂ

Prima lectură este preluată din ciclul lui Ilie și relatează un fragment pe care îl găsim după capitolul 18. Luptând împotriva zeului cananean Baal, Ilie și-a atras mânia Izabelei, soția lui Ahab, care a luat astfel decizia de a-l persecuta pe profet (regele Ahab pare să fie mai degrabă supus soției sale), dându-i de înțeles lui Ilie că destinul său este acum pecetluit (1Reg 19,1-3). Lectura începe tocmai prin a descrie reacția lui Ilie la această amenințare: fuge de frică și merge în deșert; pentru a nu fi capturat, merge într-un loc care este un simbol al morții și acolo rămâne singur. În această încercare, Ilie se plânge: „Ajunge, Doamne! Ia-mi viața, căci nu sunt mai bun decât părinții mei!” (v. 4). În plânsul său, însă, el nu se limitează la a murmura; convins de propria slăbiciune, el se adresează lui Dumnezeu și, într-un fel, indirect, îi cere ajutorul (deși prin cuvintele sale își asumă rolul de victimă). Când totul pare pierdut, Dumnezeu intervine trimițându-și îngerul și pronunță un ordin imperativ: „Scoală-te și mănâncă!” (v. 5).

Cu puterea cuvântului, Dumnezeu îl scoate pe Ilie din abisul în care a căzut, iar când se trezește, descoperă că Domnul a avut grijă de el: vede o pâine coaptă pe pietre fierbinți. Profetul mănâncă, este sătul, dar se culcă din nou, fără să se ridice și fără să asculte; suferința și dorința de a scăpa sunt atât de mari încât nici măcar acest prim semn nu este suficient pentru a depăși criza. În ciuda acestei dificultăți, Dumnezeu își trimite îngerul pentru a doua oară, repetă aceeași poruncă (“„Scoală-te și mănâncă!” – v. 7), dar îl însoțește cu alte cuvinte: „pentru că drumul este prea lung pentru tine”. De data aceasta profetul se ridică, mănâncă și textul precizează că, cu forța dobândită de la hrana divină, este capabil să meargă timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Cuvântul se integrează bine în contextul celebrativ: asemenea lui Ilie, creștinii care participă la liturghie, slăbiți de încercare, nu pot găsi puterea de a se ridica din nou decât datorită cuvântului lui Dumnezeu și pâinii euharistice.

A DOUA LECTURĂ

În Noul Testament, Duhul Sfânt este legat în mod repetat de bucurie (Lc 10:,1; Fap 13,52; Rom 14,17; 15,13). Din acest motiv, acțiunile contrare Duhului îl „întristează”: „Să nu întristați pe Duhul Sfânt” (Ef 4,30); de fapt, creștinii au primit pecetea lui (termenul grecesc din spatele „ați fost însemnați” din v. 30 este tocmai sfraghízō, „a însemna”), au fost marcați cu un semn care definește apartenența lor la Dumnezeu (verbul este folosit în In 6,27 pentru relația dintre Tatăl și Fiul), ca fii ai săi. Creștinii riscă să-l „întristeze” pe Duhul cu atitudini foarte specifice (v. 31): tristețea care îi „otrăvește” cu amărăciunea ei (cf. și Fap 8,23; Evr 12,15); indignarea și mânia, adică dispoziția interioară și furia care se declanșează atunci când izbucnește mânia (cf. (Rom 2,8; Col 3,8); strigătul este rezultatul exterior al mâniei, tumultul umplut de mânie; termenul „calomnie” traduce grecescul blasfemie, blasfemie împotriva lui Dumnezeu și insultă împotriva oamenilor (Mc 3,28; Fap 13,45). Prin urmare, scrisoarea îi invită pe creștini să păstreze darul Duhului Sfânt pentru a se comporta într-o manieră diametral opusă (Ef 4,32): vocația credinciosului este de a fi „binevoitor”, cu intenția de a promova binele celuilalt, chiar și al dușmanului (cf. Lc 6:35) și de a fi „bun” și „milostiv” (se folosește adjectivul eusplanchnós, „tandru”, legat în 1Pt 3,18 de iubirea față de frați); aceste atitudini sunt rezumate de ultima afirmație, care poate fi tradusă literal prin „dați-vă har unii altora așa cum Dumnezeu v-a dat har vouă” (v. 32).

Verbul charizóō se poate referi și la iertare (2Cor 2,10; Col 2,13), dar mai general indică actul gratuit al celui care face un dar fără a spera să primească ceva în schimb (1Cor 2,12). Prin urmare, primele două versete din capitolul 5 îi invită pe creștini să fie „imitatori” ai lui Dumnezeu și mai ales ai lui Isus Cristos, care, prin întrupare, și-a dat întreaga viață pentru noi, până la martiriu și cruce.

EVANGHELIA

 Pâinea care s-a coborât din cer. Evanghelia reia din nou marele discurs din Ioan 6 după înmulțirea pâinilor, dar pasajul începe într-o notă negativă: evreii murmură pentru că Isus a spus: „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer”. Referirea la murmur nu poate să nu evoce din nou relatarea din Ex 16 și tema manei. Isus a făcut o afirmație foarte puternică, precedată de formularea importantă „Eu sunt”, care evocă numele divin revelat în Ex 3,14-15 și implicit face aluzie la natura divină. Pustiul pentru popor era o încercare, fiecare evreu nu putea acumula mană pentru a doua zi și trebuia să procedeze încrezându-se în providența lui Dumnezeu (Ex 16,15-20). În același mod, numindu-se „pâine”, Isus pretinde să stabilească o relație similară cu ascultătorii săi, iar aceștia nu o acceptă. Prin cuvintele lor, evreii își dezvăluie incapacitatea de a înțelege miza; de fapt, ei nu relatează discursul lui Isus în mod literal („Eu sunt pâinea vieții; cine vine la mine nu va flămânzi și cine crede în mine nu va înseta niciodată!” În lumina acestei considerații, critica lor devine mai inteligibilă: Isus este fiul lui Iosif, cum poate pretinde că a coborât din cer (v. 42)?

 Nu mai murmurați, Tatăl vă va atrage. Isus nu intră în dialog cu evreii și nu încearcă să se explice, ci întrerupe firul discursului lor într-o manieră energică: „Nu mai murmurați între voi” (v. 43). Apoi stabilește câteva principii fundamentale: credința în Isus „pâinea vieții” necesită o nouă orientare („veniți la mine” – v. 44), dar această atitudine nu este la îndemâna oamenilor („nimeni nu poate”), este un dar al harului din partea Tatălui care „atrage” arătând frumusețea Fiului și a vieții în Dumnezeu (verbul helkýo, „a atrage”, poate fi folosit pentru a indica iubirea dintre persoane, cf. Ct 1,4, versiunea greacă). Acest principiu este fundamentat și într-un pasaj din Scriptură – „Toți vor fi instruiți de Dumnezeu” (cf. Is 54,13) – care se referă la momentul în care instruirea nu va mai fi doar exterioară (de exemplu, prin activitatea martorilor și a învățătorilor), ci va fi primită direct de la Dumnezeu, ca un dar interior.

Acest dar poate fi realizat pentru evrei deja în momentul în care aud cuvântul lui Isus: „Cine l-a auzit pe Tatăl și a învățat de la el, vine la mine”. Două consecințe pot fi trase din aceste versete dense: cuvântul lui Isus din Evanghelii are adesea puterea de a crea o rezonanță interioară, ca și cum o voce din inimă ar spune: „Acesta este adevărul”; această confirmare vine de la Dumnezeu și este un dar al Duhului, astfel încât, în virtutea acestui har, creștinul poate fi atras de Tatăl prin puterea cuvintelor divine. Pe de altă parte, referirea la învățătură și ascultare („oricine l-a ascultat pe Tatăl și a învățat de la el”) creează o asociere foarte interesantă între simbolul pâinii și Cuvânt, adevărata hrană în care se găsește puterea (ca Ilie) și răcorirea. Discursul lui Isus continuă cu câteva clarificări. Nimeni nu l-a văzut pe Tatăl, doar Fiul îl cunoaște și are o relație specială de intimitate cu el (v. 46). În v. 47, deci, el introduce elementul esențial printr-o formulă solemnă: „Adevăr, adevăr vă spun”. Creștinii nu îl pot vedea pe Tatăl, așa cum este cazul Fiului; totuși, prin credință, ei pot avea acces la „viața veșnică”, la o existență deplină și fericită pentru că sunt uniți cu Dumnezeu.

 Eu sunt pâinea vieții. În ultimele versete (vv. 48-51), Isus reia criticile evreilor și încearcă din nou să explice sensul cuvintelor sale denaturate. El precizează din nou că este „pâinea vieții” (v. 48) și nu doar „pâinea care a coborât din cer” (v. 41), că singurul său scop este să dea viață și să acționeze pentru binele omenirii. „Viața” este un dar extrem de prețios, tocmai pentru că existența umană este condiționată și marcată de moarte; nici măcar mana nu a făcut posibilă depășirea problemei reale a fiecărui om: „părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit” (v. 49). Prin urmare, este adevărat că pâinea lui Isus „coboară din cer”, dar nu o face pentru a umili ființele umane, ci pentru a da o viață pe care numai Dumnezeu o poate da, viața veșnică, mai puternică decât moartea: „aceasta este pâinea care coboară din cer, pentru ca oricine o mănâncă să nu moară” (v. 50). Această viață divină poate fi experimentată chiar înainte de moarte: ea vine din credință (In 3, 36), din ascultarea Cuvântului (In 5,24); viața veșnică se împlinește în cunoașterea lui Dumnezeu (In 17, 3) și are ca efect unirea fraților (In 17, 21).

 Pâinea este carnea. Discursul lui Isus se încheie cu un verset considerat de liturghie o cheie importantă pentru înțelegerea lecturilor (este folosit în aclamarea Evangheliei): „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer; dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi veșnic; iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viața lumii” (v. 51).

În acest fel, Isus face un pas mai departe: El este pâinea coborâtă din cer nu numai prin cuvântul și învățătura sa, ci și prin propria sa persoană, prin trupul său. Fiul întrupat a intrat în relație cu ființele umane (In 1,14), pentru a-i aduce la viață pe cei care, născuți din carne (In 3,6), sunt supuși morții și pentru a le dărui astfel Duhul dătător de viață (In 6,63).

• – ACTUALIZAREA MESAJULUI –

TRECEREA DINCOLO DE TRANSCENDENȚĂ.

UMANITATEA LUI ISUS NE DESCHIDE SPRE VIAȚA VEȘNICĂ

de Luigi Alici

Diferențele sunt într-adevăr cel mai fragil și prețios patrimoniu al umanității noastre, pe care Pascal o aseamănă cu condiția unui rege detronat, în care măreția și mizeria anunță o duplicitate paradoxală. Duplicitate, nu dualism: creatura umană nu este un agregat extrinsec de suflet luminos și corp întunecat; este o persoană care recunoaște diferențele, deoarece în sine este locuită de diferența infinită. Aceasta este ambivalența prin care se ciocnesc păcatul și harul: pe de o parte, suntem constituiți de o deschidere infinită care ne proiectează spre orizonturi care nu pot fi saturate de finit; pe de altă parte, însă, privirea noastră opacă de rege deposedat deplasează dorința și destabilizează viața, perturbând ordinea creației și împingându-ne în brațele celor mai improbabili și toxici idoli.

Fragilitatea antropologică corespunde astfel unei ambivalențe fundamentale a diferențelor, care pot fi poduri sau ziduri. Chiar și Kant distingea între deschiderea limitei (Grenze), înțeleasă ca un prag care ne de-limitează către un orizont de depărtare, și închiderea barierei (Schranke), care trebuie înțeleasă în schimb ca un obstacol insurmontabil. Frontierele care devin bariere în fața tragediei migrațiilor exemplifică marea provocare a diferențelor în termeni de spațiu. Există frontiere care sunt produse „artificial” pentru a sancționa suveranitatea statelor naționale și, astfel, distanța dintre cei care se bucură de drepturile cetățenești și cei care (imigrantul, apatridul, străinul…) sunt obligați să se oprească în fața unei uși închise, chiar cu prețul vieții. Dincolo de frontierele geopolitice există nenumărate diferențe artificiale, rezultate din prejudecăți și intoleranță, care au declanșat războaie religioase și diverse forme de rasism.

Există, însă, și alte frontiere care reflectă diferențe originale, care nu depind de voința celui mai puternic: diferența dintre om și animal, dintre bărbat și femeie, dintre tată/mamă și fiu/fiică, deci dintre uman și inuman, dintre just și nedrept, dintre libertate și alienare… Într-un univers profund diferențiat, chiar și persoana umană, de la biologic la spiritual, este „făcută” din diferențe, fără de care nu ar exista nici dinamismul fiziologic al organismelor, nici deschiderea universală a inteligenței, nici minunea întâlnirii, nici îmbrățișarea iubirii. Adevăratele diferențe nu întemnițează, ci deschid spre mai departe. Măsura cea mai autentică a umanului trebuie căutată dincolo de fundamentalism și relativism: ea nu poate fi găsită nici în înrădăcinarea idolatră în frontierele „identitare”, produse de un amestec otrăvit de frică și intoleranță, nici în anihilarea tuturor frontierelor, într-un univers nediferențiat, care ar autoriza astfel orice abuz.

Dumnezeul creștin este cel care deplasează rătăcirea umană în labirintul diferențelor, între frontiere reale și false, anunțând trecerea fără precedent a diferenței originare: transcendența infinită a Creatorului marchează, printr-un act absolut, originea creației, în care excelează o creatură specială, cu care Dumnezeu încheie o alianță în numele iubirii necondiționate. Ruperea unilaterală a alianței de către creatura umană nu anulează alianța, ci chiar o deschide spre o iubire milostivă, adică infinit de exagerată, care se manifestă prin intrarea lui Cristos în istorie.

Întruparea este traversarea diferenței infinite dintre eternitate și timp. Este un act de mântuire amețitor care ar trebui să ne facă să cădem în genunchi, să ne oprim în uimire și să exultăm în recunoștință la simpla sa menționare. Cu toate acestea, chiar și creștinul riscă să consacre frontierele greșite atunci când banalizează transcendența ca pe o evidență, reducând reacția în lanț irepresibilă a harului la o pastilă doctrinară inofensivă; o mică frază inofensivă pe care o rostim fără să tresărim, fără să ne aplecăm peste abis.

Nu este adevărat că veșnicia este dușmanul istoriei; nu este adevărat că divinul este dușmanul umanului; nu este adevărat că proiecția escatologică spre ceruri noi și un pământ nou ne distrage atenția de la rănile vieții cotidiene, făcându-ne pasivi și resemnați în fața lor. Nu este adevărat nici din punct de vedere teologic, nici istoric: cele mai grave eșecuri ale creștinilor în fața urgențelor istorice nu au fost produse de un exces escatologic, ci de o aplatizare la prezent, de o mondializare a vieții, de o miopie a credinței.

Veșnicia nu este dușmanul istoriei, pentru că nu este bârlogul pulsiunilor, ci vocația și speranța copiilor în drum spre slava Treimii și, din acest motiv, capabilă să exercite presiune asupra istoriei.

Misterul Întrupării nu tolerează spiritualismul evaziv; spre deosebire de mană, pâinea vie care s-a coborât din cer atestă că cerul și pământul sunt împreună. Carnalitatea stânjenitoare a mâncării, care este baza vieții, este acceptată până în măduva oaselor și transfigurată în întâlnirea totală cu Cristos. Frontiera imposibilă a morții nu mai este o barieră. În deschiderea ultimei uși, umanitatea este împinsă să treacă granițele finitudinii, redescoperind și promovând ordinea creatoare a diferențelor și desființând toate celelalte bariere false cu care insistăm să ne sigilăm egoismul. Un rai fără rai corespunde aproape întotdeauna unui pământ cu prea mult iad.

EU SUNT PÂINEA CEA VIE

de Roberto Laurita

Prea adesea reducem religia la o tranzacție pentru a obține beneficii în această viață. În acest caz, Dumnezeu devine cel care, în schimbul serviciilor rituale, oferă protecție împotriva relelor și pericolelor care ne marchează existența. Acest „sistem” se strică în mod natural atunci când chiar și cel care se consideră credincios experimentează oboseală, boală, eșec, nenorocire. Apare atunci un fel de dezgust față de Dumnezeu. Ne simțim aproape trădați. Ce rost a avut devotamentul meu? Care au fost consecințele rugăciunilor mele? Cum este răsplătită onestitatea, generozitatea, angajamentul meu?

În alte cazuri, Dumnezeu devine un manechin căruia i se atașează orice mască se dorește. Este Dumnezeu cel care lasă să se întâmple când cineva vrea să-și trăiască viața. Este Dumnezeul care ar trebui să intervină atunci când cineva este în pericol. El este Dumnezeul care ar trebui să îmbrățișeze cauza noastră și să ne ia partea. Dar Dumnezeu nu corespunde totalității nevoilor noastre. Dumnezeu nu este ceea ce vrem noi să fie. Aceasta se numește un „idol”, o reprezentare umană, care corespunde dorințelor noastre și creează iluzia că suntem cumva protejați.

De ce am evocat aceste două „ispite” care aparțin în fond patologiei vieții religioase? Pentru că Evanghelia de astăzi pare menită să ne cheme înapoi la adevăr, la o relație autentică cu Dumnezeul adevărat și viu, Dumnezeul lui Isus Cristos. „Eu sunt pâinea cea vie, coborâtă din cer”.

Pâinile înmulțite pentru mulțimea înfometată erau un semn, menit să atragă atenția asupra unei realități mult mai importante. Dacă pâinea putea satisface foamea de o zi, „pâinea vie” care este Isus ne permite să trăim veșnic. Prin credință descoperim această „pâine vie” care ni se oferă, iar acesta este bunul prețios care valorează mai mult decât orice altceva.

Pentru cei care au credință, nu există sacrificiu prea mare când vine vorba de a primi această pâine. Pentru cei care au credință, el, Isus, contează mai mult decât orice altă persoană și apropierea sa valorează mai mult decât orice alt mijloc uman. De aceea, pentru a-i rămâne credincioși, cineva este dispus să plătească un preț mare.

Aceasta este povestea atâtor creștini de azi și de ieri care, hrăniți cu Pâinea vieții, și-au trăit speranța, uneori până la sânge.

Prima lectură: Ilie, profet de acțiune se hrănește cu o hrană dată de Dumnezeu, capabilă să-l întărească pentru o călătorie de patruzeci de zile, în căutarea acelei lumini și forțe, care este Dumnezeu însuși, capabilă să-l susțină în toate luptele sale pentru adevăr și fidelitate.

Psalmul responsorial: Psalmul responsorial este una dintre binecuvântările emoționante pe care credinciosul le înalță lui Dumnezeu, neobosindu-se niciodată să îl laude, încercând să implice întregul popor al lui Dumnezeu în această laudă corală.

Lectura a doua: Apostolul Paul le oferă credincioșilor din Efes o serie de indicații valoroase pentru viața creștină, astfel încât credincioșii să nu „întristeze niciodată pe Duhul Sfânt”.

Evanghelia: Pericopa evanghelică dezvoltă în cercuri concentrice din ce în ce mai largi și mai adânci discursul lui Isus despre sine ca pâine a vieții care învinge moartea.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 558/iulie-august 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 150