„Ascultându-l pe cel care dă viață” – Meditație pentru Duminica a IV-a a Paștelui (a Bunului Păstor)

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A IV-A A PAȘTELUI

(A BUNULUI PĂSTOR)

ZIUA MONDIALĂ DE RUGĂCIUNE

PENTRU VOCAȚII LA PREOȚIE ȘI LA VIAȚA CONSACRATĂ

21 APRILIE 2024

ASCULTÂNDU-L PE CEL CARE DĂ VIAȚĂ

În această duminică descoperim că creștinilor le este încredințată o nouă libertate: noi nu suntem oi rătăcite, ci păstorul nostru este special, frumos, pentru că are puterea de a-și da viața și puterea de a o lua înapoi (evanghelie). El nu se teme să se dăruiască pe sine în întregime și de aceea este capabil să-și adune oile acolo unde ele sunt împrăștiate. Puterea lui nu vine din violență, ci din iubire. În celelalte lecturi, creștinul descoperă că în numele lui Isus mântuirea este întotdeauna posibilă, pentru că acum știe că este Fiul lui Dumnezeu și că este cu adevărat (lectura a doua). Desigur, această mare libertate este un dar, dar ea devine autentică dacă se asumă acest stil de iubire: Isus este poarta, calea mântuirii; dar, așa cum spun sinopticii, poarta îngustă este și dificilă. De la bucuria primită, trebuie să se treacă la actul concret de a trăi din acest har: aceasta este dinamica psalmului.

CHEMAȚI

de Roberto Laurita

Nu este o coincidență faptul că Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocații cade întotdeauna în a patra duminică de Paște, în care se citește un pasaj din evanghelia Bunului Păstor. De fapt, în Evanghelii se regăsește esența oricărei vocații: o relație profundă și intimă cu Cristos, în care cel care îl urmează îl cunoaște și se simte cunoscut, iubit și este dispus să iubească cu toată ființa sa.

Cine îl cunoaște, intră într-o relație cu el. Se simte iubirea, mila și duioșia Lui. Se deschide inima și mintea la Cuvântul său, se distinge vocea sa, se simte dorința intensă de a-l întâlni, de a trăi după învățătura sa.

Nu este un contact episodic, ocazional. Există bucurie și pace, dar și o oboseală, o adevărată muncă de înfruntat, pentru că întâlnirea cu el cere o convertire, o schimbare.

Cineva se simte cunoscut, dar nu de un ochi care cercetează și judecă fără milă. Se percepe mai degrabă o privire binevoitoare și plină de compasiune, în fața căreia se poate apărea așa cum suntem. Slăbiciunea noastră, păcatul nostru nu constituie un obstacol: nimic nu poate opri iubirea sa. Fragilitatea nu devine o excludere și bogăția nu este un motiv de laudă.

În această experiență se simte o chemare, ca o aventură exaltantă, la care putem participa înfruntând orice risc. Isus va fi întotdeauna cu noi, chiar și atunci când a merge înainte înseamnă să pășim într-un deșert, fără a putea conta pe consimțământul celor din jur. Decisivă este speranța: să ne simțim parte a unui plan care ne depășește, în care putem fi instrumente ale unei iubiri fără limite. A te simți chemat înseamnă să treci de la stadiul de spectator la cel de protagonist, investind energiile proprii în slujirea bucuroasă și fidelă.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: După minunea din Templu și discursul lui Petru, autoritățile decid să-i aresteze pe Petru și pe Ioan și încearcă să-i intimideze.

Psalmul responsorial: Piatra aruncată de conducătorii lui Israel este Isus. Dumnezeu a făcut din el piatra de temelie a proiectului său.

A doua lectură: Apostolul Ioan ne dezvăluie câtă iubire Dumnezeu revarsă în inimile noastre și ce înseamnă să fim copiii săi.

Evanghelia: Isus este legat de noi printr-o relație extraordinară, precum cea care există între un păstor și turma sa.

PRIMA LECTURĂ

Petru și Ioan au săvârșit minunea relatată în capitolul 3 din Faptele Apostolilor, dar ei nu își atribuie fapta, ci, dimpotrivă, fac totul pentru ca oamenii să depășească acest gest și să vadă acțiunea lui Dumnezeu care este însemnată acolo. Este Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac și al lui Iacob, adică Dumnezeul patriarhilor: este cel care vrea să-l glorifice pe slujitorul său Isus (Fap 3,12-13) și, prin aceasta, să facă din numele lui Isus izvorul mântuirii pentru toți cei care îl invocă.

 Numele lui Dumnezeu în Biblie. Formula „Dumnezeul lui Abraham, Isaac și Iacob” ne interesează pentru că cartea Faptele Apostolilor vrea să preia aici frumoasa teologie a numelor lui Dumnezeu înrădăcinată mai ales în cartea Exodului. În ebraică, această carte se numește de fapt „numele”, deoarece în ea numele lui Dumnezeu apar în mai multe capitole.

În Ex 3, Dumnezeu se revelează spunând că numele său este „Eu sunt cel care sunt”; Ex 6 va prezenta tetragrama sacră YHWH și, în sfârșit, după episodul păgân al vițelului de aur, Dumnezeu se va manifesta ca „Dumnezeu milostiv și îndurător, încet la mânie și plin în iubire și fidelitate” (Ex 34,6). Însă primul nume folosit de Dumnezeu a fost tocmai numele Dumnezeului patriarhilor: formula este prezentă în Ex 3 ca și cum ar introduce numele misterios din Ex 3,14. Tema numelui, în Biblie, este mult mai densă decât modul în care poate fi înțeleasă astăzi. Pentru noi, cei moderni, numele este asemănător unei etichete, se aplică unui singur individ și fiecare are propriul său identificator. În Biblie, în schimb, numele este ceva mai radical, el vorbește de fapt despre esența persoanei. În cazul lui Dumnezeu, numele său este sfânt și eficace: de aceea porunca cere să nu luăm numele lui Dumnezeu în zadar!

 Mântuirea în numele lui Isus. În pasajul nostru vedem că numele lui Isus a dobândit o valoare, o putere, ca și cel al lui Dumnezeu. În numele lui avem mântuirea și numai în El o putem găsi cu adevărat! Deja profeții ne învață să ne încredințăm că pentru a avea mântuirea nu avem nevoie de oștiri sau de orice altceva: este suficient să cunoaștem numele Domnului. A avea încredere în Dumnezeu înseamnă să știm, chiar și numai numindu-l, el este capabil să ne salveze. De ce ar fi atât de valoroasă povestea lui Isus, rezumată la numele său? Pentru că în ea vedem că Dumnezeu poate răsturna istoria umană: ceea ce noi disprețuim, Dumnezeu poate alege în schimb ca piatră de temelie pentru a construi Împărăția sa: iată inserția din Ps 117! Dacă Dumnezeu poate transforma înfrângerile în victorii, atunci este într-adevăr invincibil și mântuirea nu poate eșua în el. În Evanghelia după Ioan, tema numelui va fi folosită de Isus pentru a desemna relația perfectă cu Tatăl: Fiul ar vrea să-i aducă pe discipolii săi în această comuniune cu Tatăl pentru ca ei să fie astfel feriți de Cel Rău (In 17,11-12). Isus, lăsându-se răstignit pentru omenire, a învățat să se încreadă pur și simplu în numele lui Dumnezeu: chiar și pe Cruce, deși disperat și îndoit de faptul că a fost abandonat, el se adresează totuși Tatălui folosind un psalm și spunând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu” (Ps 22,2). Invocarea numelui lui Isus înseamnă, așadar, a intra într-o relație cu Dumnezeu precum cea pe care Fiul o are cu Tatăl: și putem avea încredere că dintr-o astfel de iubire nimeni nu ne va putea smulge vreodată!

A DOUA LECTURĂ

Pasajul din prima Scrisoare a lui Ioan este menit să ne facă să reflectăm asupra filiației divine. Căci, din perspectiva ioaneică, noi suntem deja copii ai lui Dumnezeu. Acesta este rezultatul nu al propriilor noastre capacități, ci al marii Sale iubiri!

 A fi și a rămâne copii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este cu adevărat un tată care ne-a făcut deja copiii săi, dincolo de meritele noastre, pentru că ne-a iubit de la început, atât de mult încât și-a manifestat iubirea pentru noi în Fiul său. În El avem cu adevărat demonstrarea filiației noastre.

De aceea putem vorbi despre aceasta ca despre ceva sigur, ceva care s-a întâmplat deja. Pe de altă parte, trebuie să fim pregătiți să abordăm această invocație cu angajament, pentru că există încă unele zone de umbră.

În primul rând, există riscul ca această frumoasă teologie să fie înțeleasă greșit, așa cum am văzut duminica trecută, de către cei care se cred acum fără păcat. A deveni copii ai lui Dumnezeu nu înseamnă deci a fi intrat într-o etapă magică, care ne-a purificat pentru totdeauna: suntem puri dacă ne păstrăm în speranța de a deveni asemenea Lui, fapt care se va realiza însă pe deplin la manifestarea sa, așa cum spune concluzia lecturii noastre. Această dimensiune este bine reprezentată de lumea care nu l-a cunoscut pe Isus, nu l-a înțeles ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu. Și tocmai din acest motiv nu știe să iubească cu adevărat. De aceea, cunoașterea lui Isus nu este o atitudine intelectuală, ci se vede în practică: dacă cineva știe să iubească, atunci l-a cunoscut pe Fiul. Dacă nu știe să iubească, atunci nu a înțeles cine este Isus.

 Anomia și legea iubirii. Scrisoarea îi avertizează pe oameni astfel: după cum s-a văzut în citatul anterior, a comite un păcat în adevăr înseamnă a comite însăși nelegiuirea, a-nomia. Dacă citim însă acest cuvânt ca fiind împotriva Legii, trebuie să o înțelegem pe aceasta din urmă așa cum o vede autorul scrisorii, care vede în iubirea față de ceilalți împlinirea oricărei porunci. A comite anomie înseamnă deci a respinge iubirea, iar cel care comite un păcat a decis, în adevăr, să nege iubirea însăși: aceasta înseamnă că s-a exclus din sfera lui Dumnezeu, care este iubire, și a sfârșit prin a se lega de Dușmanul său. În limbajul dualist al primei Scrisori a lui Ioan, deci, cineva este fie copil al lui Dumnezeu, fie sclav al diavolului (1In 3,8). Nu trebuie să citim aceste texte ca pe o condamnare apriorică: după cum s-a văzut mai sus, condițiile de a fi copil al lui Dumnezeu (și, prin urmare, copil al diavolului) sunt încă în curs de realizare. Scopul este deci de a întări voința de a rămâne în iubire, care este singura certitudine care poate spune că îl cunoaștem cu adevărat pe Isus. Autorul nu vrea să ne condamne, ci ne învață să perseverăm pentru ca la venirea Domnului să nu descoperim că nu am iubit cu adevărat.

EVANGHELIA

  Contextul lui Ioan 10. Capitolul 10 din Ioan este oarecum misterios pentru unii. Este introdus în relatarea Evangheliei aproape brusc, iar legătura cu contextul anterior, episodul omului născut orb, nu este întotdeauna clară. În plus, și povestea nașterii textului este complexă: genul literar nu este chiar cel al parabolelor (în In 10,6 se vorbește de paroimía, de similitudine), comparațiile sunt multiple, pentru că Isus folosește nu una, ci două imagini („Eu sunt poarta”, „Eu sunt Păstorul cel Bun”), unele elemente rămân neexplicate (cum ar fi cea a paznicului care deschide gardul păstorului). Cu toate acestea, exegeza de astăzi caută nu atât să arate ciudățeniile evangheliei, să o fragmenteze, ci, dimpotrivă, să găsească elementele care leagă diferitele pasaje pentru a căuta o coerență internă. Capitolul 10 este mai unitar decât ar putea părea la prima vedere. De fapt, primele două versete prezintă cei doi termeni pe care Isus îi folosește imediat după aceea pentru a-și explica persoana: se spune că „oricine nu intră pe poartă […] este un hoț și un tâlhar. În schimb, cel care intră pe poartă este păstorul oilor.” Prin urmare, In 10 dezvoltă mai întâi imaginea porții și apoi pe cea a păstorului. Faptul că există două imagini este, după părerea noastră, de o importanță fundamentală și din acest motiv dorim să le prezentăm din nou în acest comentariu, chiar dacă liturghia duminicală prezintă doar versetele despre Păstorul cel Bun.

  Alegerea Păstorului. Dacă această imagine ne readuce mai mult pe tărâmul ascultării, al urmării păstorului fără să ne abatem de la drum, indicarea porții ne amintește mai degrabă de evangheliile sinoptice unde se vorbește de poarta cea largă și de poarta cea strâmtă. Cu siguranță, ucenicia este un act de ascultare și de urmare a Domnului, dar această atitudine necesită acțiunea deplină a credinciosului care trebuie să-și aleagă păstorul. Imaginea porții ne permite deci să-l recunoaștem pe Isus ca pe o cale de libertate de care avem nevoie, pentru că fără El cădem pradă altor ispite care nu ne conduc la viață, ci mai degrabă o distrug.

  Păstorul libertății. Tocmai această frază ne permite să aprofundăm cea de-a doua imagine folosită de Isus, cea a Bunului Păstor. Descoperim că acest personaj ne conduce la plinătatea vieții, deoarece el ne învață libertatea deplină, care este aceea de a iubi până la capăt, până la a-și da viața. Aceasta este acțiunea care ne permite să îl configurăm pe păstor ca fiind „frumos” (acesta ar fi mai exact adjectivul folosit pentru a-l califica pe păstor). Frumusețea lui constă în faptul că este cea mai liberă persoană din lume, pentru că, tocmai datorită capacității sale de a iubi, știe să dea totul și, tocmai de aceea, are și puterea de a primi din nou această viață. Această libertate este cea mai mare învățătură pe care Domnul vrea să ne-o dea, cea pe care ne-o dă pe cruce, unde ne învață să trecem prin poarta îngustă care este jertfa de sine, pentru că numai așa ajungem la iubirea autentică, liberă, dezinteresată. Iubirea salvează după chipul bobului de grâu care, dacă rămâne singur, putrezește, în timp ce dacă moare, dă mult rod. Trebuie să învățăm că pentru a salva viața cuiva nu putem decât să o dăruim. A-l alege pe Isus ca Păstorul cel Bun înseamnă a-l urma pe calea iubirii, pentru a face din noi discipolii săi, adică persoane capabile să dea totul în deplină libertate. Noi nu ne dăm viața pentru că cineva ne-o ia (cum spune Isus în In 10,18), ci o dăruim în mod liber. Ceilalți sunt ca niște oi, ființe fragile încredințate nouă, iar noi am învățat de la maestrul nostru să dăm totul pentru ei.

  Păstorul promis. Din punct de vedere biblic, imaginea păstorului este și cea a regelui (gândiți-vă doar la figura lui David) și întreaga narațiune a Vechiului Testament ar putea fi condensată cu abandonarea falșilor regi (cum ar fi idolii, cum ar fi Faraon) pentru a ne pune în slujba singurului rege adevărat care este YHWH, eliberatorul nostru.

Acest act nu se face o singură dată și pentru totdeauna: de multe ori profeții au trebuit să cheme poporul și pe diferiții conducători din Israel și Iuda să se supună adevăratului lor rege, și asta pentru că păstorii nu au fost adesea călăuze luminate.

Cu siguranță că cei care au scris In 10 au vrut să preia pasaje în care se vorbea despre păstori răi, cum ar fi Ier 23 sau anumite pasaje din Ezechiel. De exemplu, ceea ce a fost prezis de Ez 37, celebrul text în care oasele uscate revin la viață. Acest pasaj are, de asemenea, referiri clare la adunarea exilaților din toată țara înapoi în Israel (Ez 37:21-22). Din acest pasaj înțelegem, de asemenea, de unde a preluat Ioan tema unei singure turme și a unui singur păstor. Promisiunile antice puneau în mod evident accentul pe experiența exilului poporului lui Israel, dar cea de-a patra Evanghelie extinde aceste promisiuni în așa fel încât adunarea nu este doar cea a exilaților, ci este de fapt adunarea tuturor, inclusiv a păgânilor, atrași de iubirea lui Dumnezeu manifestată pe cruce. Crucea este poarta îngustă pe care Maestrul a știut să o treacă primul, dar dispersia care a urmat a fost doar o fază scurtă: în acel eveniment al morții, creștinii au putut vedea iubirea Păstorului pentru oile sale și, așa cum spune mai departe pasajul evanghelic, am învățat să recunoaștem cât de mult se cunosc și se iubesc Fiul și Tatăl.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 556 aprilie/mai 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 95