„A dat naștere Fiului ei” – Meditație în Nașterea Domnului

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

NAȘTEREA DOMNULUI

25 DECEMBRIE 2023

 A DAT NAȘTERE FIULUI EI

Cuvintele lui Isaia (prima lectură) celebrează lumina și bucuria care sunt oferite poporului prin nașterea unui copil. Așteptarea ajunge la plinătatea ei; poporul care spera, primește un nume nou: „răscumpărat de Domnul”. E o vestire care trece de la un mesager la altul: lucrarea lui Dumnezeu eliberează umanitatea și îi aduce pacea. Mântuirea care apare în Isus, împlinirea revelației, inaugurează timpul comuniunii cu gloria lui Dumnezeu. El ne dă posibilitatea de a fi renăscuți de Duhul, de a trăi în lume într-un mod reînnoit, potrivit darului pe care Cristos ni l-a făcut (a doua lectură). Nașterea lui Isus este darul lui Dumnezeu pentru umanitate; păstorii, umili și nobili, devin martori și vestitori ai acestui fapt în fața Mariei, care păzește misterul (evanghelie). Întruparea lui Dumnezeu este o lumină strălucitoare care îl revelează pe deplin pe Dumnezeu și umanitatea autentică.

UN EVENIMENT PARADOXAL

de Roberto Laurita

Luca pare să facă acest lucru intenționat. Evanghelia pornește din inima imperiului, de la Roma, unde Octavian, care este Cezar (conducător) și Augustus (divinul), își exercită autoritatea.

În inscripția din anul 9 d.Cr, găsită la Priene, în Asia Mică, se spune că ziua nașterii sale, 23 septembrie, „a fost pentru lume începutul veștilor bune (literal: evanghelii) primite prin el”. Recensământul „întregului pământ” este, după toate indiciile, un act de autoritate, o demonstrație de putere: cel care comandă își numără supușii și o face dintr-un motiv concret, pentru a determina impozitele pe care le poate percepe de la cei care îi sunt supuși.

Iată de ce înfruntă greutățile călătoriei, cu atât mai mari cu cât acolo, la Betleem, Maria îl naște pe primul ei fiu născut, Isus, cel mai probabil în grajdul de lângă o casă. De aceea, leagănul nou-născutului este o iesle.

Este posibil să ne imaginăm o distanță mai mare între palatele puterii și locul nașterii? Și totuși, pare să ne avertizeze Luca, nu trebuie să ne oprim la aparențe. În momentul în care scrie evanghelia, lucrurile par deja destul de diferite. Familia lui Octavian, dinastia Iulia, nu mai este în fruntea Imperiului. A sfârșit lamentabil și mulți dintre membrii săi au avut parte de o moarte tragică.

Cu toate acestea, în mod ciudat, există un număr tot mai mare de persoane care cred că tocmai acest copil este Mântuitorul, Cristosul, Domnul. Și că adevărata Evanghelie, Vestea cea Bună destinată tuturor, este nașterea lui în acea zi la Betleem. Două mii de ani mai târziu, împăratul este introdus în cărțile de istorie, în timp ce Isus continuă să fie considerat de mulți ca fiind singurul care poate smulge de sub puterea răului și a morții, singurul căruia i se poate încredința viața, pentru a o realiza în plinătate, pentru veșnicie.

Crăciunul este aici: este acest paradox care continuă să atragă atenția oamenilor, pentru că răspunde așteptărilor lor cele mai profunde, speranțelor lor. Dumnezeu care ne vizitează și ne împărtășește fragilitatea noastră umană. Dumnezeu care vine în întâmpinarea noastră, dar în sărăcie. Dumnezeu care vine să ne dăruiască iubirea sa: gratuită, dezinteresată, fără motive ascunse.

Apropiați-vă: în inima sa este loc pentru toți.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

NAȘTEREA DOMNULUI

de Roberto Laurita

Lecturile din ziua de Crăciun se dovedesc a fi destul de provocatoare și, de fapt, Evanghelia nu ne pune în fața ochilor scena obișnuită a ieslei. Cu toate acestea, tocmai pentru că anul acesta nu avem a doua duminică după Crăciun, care repropune prologul ioaneic, am dori să invităm enoriașii să facă un gest oarecum îndrăzneț, propunând liturghia din ziua de Crăciun.

Buna Vestire a nașterii lui Isus este prezentată astăzi în expresii diferite, mai dense și mai greu de transmis. Ele ne conduc însă la o înțelegere mai profundă a misterului Întrupării, a misterului lui Isus. Evenimentul nașterii este un mister care ne depășește mereu, dar care ne cere și să creștem într-o înțelegere mai solidă a credinței. Scrisoarea către Evrei și Evanghelia lui Ioan, în densitatea lor, ne pun câteva întrebări. Cine este Isus pentru noi? Am folosit toate instrumentele necesare pentru a-l cunoaște mai bine și a-l urma cu mai multă credință?

Să evităm să ne obișnuim cu Crăciunul! Nașterea lui Isus trebuie să continue să ne surprindă, așa cum i-a surprins pe Maria și pe Iosif.

Dumnezeu a luat inițiativa de a se revela în fragilitatea unui copil și, dăruindu-se umanității, îi oferă un dar extraordinar. Dumnezeu devine cerșetor de iubire și așteaptă de la noi disponibilitatea de a intra în această minunată alianță între Creator și creaturile sale, între invizibil și vizibil, între nemuritor și muritor, între Dumnezeu și om. Vocația și misiunea noastră sunt astfel reamintite la fiecare Crăciun: să devenim discipoli, martori și mesageri ai lui Dumnezeu întrupat pentru a ne deschide împreună la tinerețea veșnică a iubirii sale.

▶ Cuvântul s-a făcut om. Da, însuși Cuvântul lui Dumnezeu, acel Cuvânt care a dat viață lumii, care i-a călăuzit pe patriarhi, care i-a inspirat pe profeți, în plinătatea timpului a devenit om. Perfecțiunea lui Dumnezeu, măreția Sa extraordinară, iubirea Sa fără margini, a luat trup omenesc. Ne-am fi putut imagina ceva atât de șocant, atât de inedit, atât de imprevizibil? Și totuși s-a întâmplat: o surpriză care continuă să ne umple inimile de bucurie. Căci Dumnezeu a devenit unul dintre noi. El nu a venit să facă un marș triumfal, ci să împărtășească toate lucrurile – cu excepția păcatului – cu noi. Acesta este misterul Întrupării. Și tocmai aceasta este ceea ce sărbătorim de Crăciun. Acest Dumnezeu care a devenit om, ca și noi, este Domnul nostru, motivul speranței noastre, sursa de lumină și pace.

▶ Triplul Crăciun al Domnului Isus. Se poate privi Crăciunul din unghiuri diferite, dar întotdeauna cu o privire de credință. De la începutul veacurilor, în Dumnezeu, în lumina teologiei; din plinătatea timpului, de partea oamenilor, în lumina istoriei; din prezentul existenței noastre, din adâncul inimii, în lumina contemplației, a spiritualității. Prima „naștere” este cea mai sublimă. Ea ni se manifestă prin ceea ce credința noastră creștină are îndrăzneala de a ne dezvălui (1Cor 2,9-10), și anume „nașterea” veșnică a Fiului în pântecele Tatălui (In 1,18). Ceea ce evocăm, contemplând această Naștere, este generația veșnică a Fiului unic. Un Dumnezeu care nu este izolat, solitar, ci o împărtășire de tandrețe și de dăruire reciprocă a vieții.

La plinătatea timpului (Gal 4,4), în care Cuvântul s-a făcut trup (In 1,14), suntem invitați mai întâi de toate să contemplăm acest splendid și infinit Mister de iubire, Misterul imens și minunat al nașterii divine a Fiului din Tatăl, în comuniunea Duhului care îi unește. Și aici ne aventurăm să descriem invizibilul, să traducem inefabilul, să experimentăm bucuria de dincolo.

A doua naștere este înscrisă în timp. După contemplarea misterului trinitar, aici suntem invitați să medităm asupra misterului Întrupării Cuvântului, adică asupra venirii printre noi a Cuvântului lui Dumnezeu în persoana lui Isus. Aici cerul coboară pe pământ, veșnicia invadează timpul. Trecutul și viitorul omului sunt reunite în ziua de astăzi a lui Dumnezeu care a venit o dată pentru totdeauna, pentru mântuirea tuturor oamenilor (Tit 2,11). Dumnezeu devine ceea ce suntem noi, pentru că noi devenim ceea ce este el.

El devine om, pentru că este Atotputernic (Lc 1,37), pentru ca noi să devenim Dumnezeu, pentru că el este toată iubirea (In 3,16). A treia naștere de Crăciun este înscrisă aici și astăzi în existența noastră. Pacea pe care Domnul a venit să o aducă pe pământ este oferită tuturor celor care sunt iubiți de Domnul (Lc 2,14).

În fiecare zi și pretutindeni, în fiecare clipă și în fiecare inimă, Domnul se naște în adevăr, prin harul iubirii sale. Depinde de noi ca acest al treilea Crăciun să fie real în viața noastră. De fapt, Cristos poate să se nască de două mii de ori la Betleem, dar asta nu-mi folosește la nimic dacă nu se naște, dacă nu-și găsește o locuință în inima mea. Dumnezeu stârnește libertatea noastră, dar nu ne forțează iubirea, răspunsul nostru. Ne curățăm inima, ne curățăm sufletul. El ne cere un mic loc.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: În viziunea sa profetică, Isaia descrie toată măreția planului lui Dumnezeu. Bucuria lui este promisă întregului pământ.

Psalmul responsorial: Dumnezeu domnește, adică acționează în istorie și schimbă cursul evenimentelor. Acest lucru dă naștere unui cântec de laudă și de mulțumire.

A doua lectură: Fiul lui Dumnezeu, care există din veșnicie, s-a făcut om. Prin el putem intra în comuniune cu Tatăl.

Evanghelia: În câteva cuvinte, Ioan ne face să înțelegem misterul Întrupării: „Cuvântul s-a făcut trup”. Și ne arată ce schimbări produce acest eveniment în viața noastră.

 LITURGHIA DE NOAPTE

 PRIMA LECTURĂ

Liturghia nopții de Crăciun este afirmarea speranței creștine în contradicțiile istoriei, simbolizată prin experiența luminii (v. 1, ‘ôr). Atunci, ca și acum, treburile umane apar învăluite într-o atmosferă sumbră, resemnate în fața nedreptății, spulberate de violență și pietrificate de amenințarea morții. În acest întuneric, Crăciunul celebrează viața și puterea luminoasă a acțiunii lui Dumnezeu care se naște și ne ocrotește.

Astăzi, ca și atunci, cuvintele lui Isaia pot deveni cuvintele credinciosului care recunoaște în nașterea lui Isus împlinirea așteptării și răspunsul lui Dumnezeu la toate frământările istoriei umane: „Peste cei care locuiau în țara întunericului și a umbrelor a strălucit o lumină” (v. 1). O istorie care părea destinată asupririi și umilirii, datorită intervenției Domnului, se deschide spre o mântuire luminoasă.

 Bucuria după așteptare. Această lumină produce semnele bucuriei, pe care omul o trăiește după un timp de așteptare prelungit și obositor: ca la vremea recoltei, când agricultorul se poate bucura în sfârșit de roadele anotimpurilor; ca în momentul împărțirii unei prăzi de către vânător (v. 2). Mai mult chiar, explozia de bucurie provine din experiența eliberării din condiția de sclavie care asuprește viața, ca cea a unui jug greu sau a bastonului unui torționar (v. 3). Este o bucurie mult mai profundă, care nu provine doar din îmbunătățirea condiției exterioare a vieții, ci mai ales reflectă nevoia interioară de libertate pe care Domnul vine să o restabilească prin acțiunea sa mântuitoare. Astfel, violența și războiul, care deseori dau ritmul timpului uman, marcat de pasul soldaților, și îmbracă omenirea în haine îmbibate de sânge, vor face loc în cele din urmă unui timp de dreptate și pace (v. 4.6).

 Un copil ca răspuns. Textul este însă surprinzător pentru că toate aceste semne ale mântuirii se realizează „pentru că un copil s-a născut pentru noi” (v. 5). Contextul imediat din timpul profetului relatează nașterea unui nou descendent al dinastiei davidice: Ezechia, fiul lui Ahaz, destinatar al profeției de speranță a lui „Emanuel” din Is 7,14, împreună cu profeția de pace a „lăstarului lui Isai” (Is 11,1-9). Cu toate acestea, sfera de cuprindere a cuvântului profetic al lui Isaia depășește contingența istorică și deschide perspectiva unei mântuiri și mai ample și mai complete, realizată de Mesia al lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, credința creștină recunoaște în Isus timpul răscumpărării definitive; narațiunea nașterii sale este celebrarea plină de bucurie care contemplă în sfârșit împlinirea ei. Asemenea celor mai importanți regi ai marilor imperii, dar și mai mult ca marile personaje ale istoriei mântuirii din Scripturi, Mesia-copilul întruchipează în sine o înțelepciune uimitoare; o putere divină: „Dumnezeu puternic”; o paternitate eternă: „Tată veșnic”; o stăpânire care realizează pacea: „Prinț al păcii” (v. 5). Acestea sunt caracteristicile acțiunii lui Dumnezeu în istoria umană. Referința finală (v. 6) merge la speranța de mântuire legată de dinastia lui David: prin această naștere, ea este confirmată și consolidată în lege și dreptate și cu o perspectivă de veșnicie.

A DOUA LECTURĂ

Cuvintele lui Paul către ucenicul și colaboratorul său Tit invită comunitatea credincioșilor să primească lumina și bucuria plinătății timpului de har divin. Harul (v. 11, cháris) lui Dumnezeu este revelația voinței sale în Isus Cristos și poate fi trăit ca o mântuire practică în măsura în care este acceptat ca o lumină care luminează modul de viață în lume. Exigențele vieții creștine amintite în primele versete ale celui de-al doilea capitol al scrisorii (cf. Tit 2,1-10) nu pot fi înțelese ca o învățătură moralistă. Dimpotrivă, ele se întemeiază tocmai pe revelația harului divin care întărește speranța și manifestă gloria lui Dumnezeu (v. 13).

Acceptarea acestui har revelat în Isus Cristos face posibilă o viață înțeleaptă (sōphrónōs), dreaptă (dikáios) și evlavioasă (eusebṓs). Mântuirea divină care se trăiește în stilul de viață al comunității credincioase poartă numele concret al lui Isus. Mărturia sa de viață dezvăluie modul în care se realizează mântuirea: „El s-a dat pe sine pentru noi” (v. 14). Liturghia Crăciunului celebrează astfel misterul întrupării, întrucât Dumnezeu se face pe sine în umanitatea lui Isus. De fapt, lumina Crăciunului este deja o expresie a splendorii Paștelui, datorită ofertei lui Cristos în misterul morții și învierii sale.

EVANGHELIA

După ce a proclamat anunțul întrupării Fiului lui Dumnezeu, liturgia cuvântului de Crăciun își are inima în povestea nașterii lui Isus. În fiecare an, în Sfânta Liturghie de noapte, aceste cuvinte răsună, stârnind sentimente și emoții foarte intime, care se concretizează în reprezentările nașterii în iesle. Noaptea este luminată de atmosfera sărbătorii și, odată cu ea, lunga noapte a istoriei are șansa de a recunoaște, în sfârșit, sursa de lumină mult așteptată.

 Împlinirea. Pentru Maria, „s-au împlinit zilele” (v. 6) ale unei sarcini aparent imposibile, dacă nu ar fi fost așteptarea și speranța care au rămas vii în credința poporului și în inima Mariei. În contextul unui recensământ în timpul cezarului Octavian Augustus, tocmai pe teritoriul aflat sub jurisdicția guvernatorului Quirinius, Maria și Iosif, din Nazaretul Galileei, urcă pe cel mai important munte al lui Iuda, tocmai la locul de naștere al regelui David, pentru a fi numărați. Marea istorie imperială și mica istorie a Israelului se intersectează în evenimentul nașterii lui Isus, care va marca definitiv o nouă epocă istorică pentru întregul curs al istoriei umane.

 Nașterea. „A dat naștere fiului său” (v. 7). Această frază, chiar în esențialitatea ei, este motivul care susține întregul timp liturgic al Adventului-Crăciunului și adună în sine tot timpul de așteptare a nașterii unui fiu. Misterul lui Dumnezeu Mântuitorul, revelat progresiv în istoria lungă și contradictorie a poporului lui Israel, și misterul lui Dumnezeu Creatorul, se manifestă în mod splendid în nașterea la viața umană a lui Isus, cel așteptat. Cu Isus se împlinește întoarcerea umanității la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu s-a făcut om; în Isus, speranța celor care se încred în Domnul este adusă la cea mai deplină realizare istorică. „L-a înfășurat în scutece și l-a culcat într-o iesle” (v. 7.12): în Isus, Dumnezeu se dăruiește istoriei umane. Primele clipe ale vieții lui Isus fac referință la ultimele clipe ale vieții sale pământești: mișcărilor de iubire ale Mariei pentru trupul viu al lui Isus îi corespund gesturile de compasiune ale lui Iosif din Arimateea față de trupul mort al lui Cristos așezat în mormânt. În Isus Cristos, însăși viața veșnică este oferită în dar umanității.

 Noblețea păstorilor. Vestea evenimentului ajunge în primul rând la cei care păzesc turma în timpul nopții: păstorii. Aceștia reprezintă cu siguranță o clasă inferioară și la marginea societății civile, dar profesia lor poartă totuși în sine trăsăturile unor semnificații simbolice nobile, atât de mult încât titlul de „păstor” (cf. ebraică, ro’eh; greacă, poimḗn) a fost aplicat regilor, până la punctul de a fi folosit ca titlu teologic pentru a da un chip Dumnezeului lui Israel (cf. Ps 80: „Tu, păstor a lui Israel, ascultă”). Anunțul îngeresc este de fapt inteligibil și ca un anunț profetic, adresat celor care, în calitate de păstori, au vegheat de-a lungul secolelor asupra poporului care umblă în întuneric (cf. Is 9,1), pentru a-l păzi așa cum se face cu o turmă. Lor li se manifestă în sfârșit gloria Domnului (v. 9). Îngerul anunță acum momentul de mare bucurie (v.10, cháris): este vestea cea bună: „astăzi” (v.12, sḗmeron) a lui Dumnezeu; speranța mântuirii din vremea lui David este acum o realitate actuală: copilul născut este Mântuitorul, Cristosul așteptat și Domnul istoriei umane (v.11). Semnul este însuși darul vieții sale (v.12), care realizează gloria lui Dumnezeu pe pământ: pacea pentru umanitatea iubită (v.14).

LITURGHIA DIN TIMPUL ZILEI

PRIMA LECTURĂ

Liturghia zilei este o proclamare deplină a bucuriei. Lectura din Isaia dă tonul celebrării prin evocarea bucuriei pentru a descrie emoția puternică care se răspândește din interioritatea omului în lumea exterioară. Contextul lecturii este, de fapt, cel al „Cărții mângâierii” lui Isaia (cc. 40-55), care celebrează realizarea mântuirii lui Dumnezeu în istoria poporului său.

 Proclamarea Evangheliei. Bucuria se răspândește prin vestirea a cărei protagoniști sunt „mesagerii”, „santinelele”, „vocile” care răsună în jur și deschid posibilitatea de a vedea concret întoarcerea Domnului în Sion (v. 7-8). Cuvintele lui Isaia explicitează astfel dinamismul „evangheliei”, puterea unei vești bune care se naște ca experiență a noutății mântuitoare a lui Dumnezeu și care stârnește o bucurie entuziastă. Ea prinde contur în vocea care anunță și permite ascultătorului să sesizeze prezența divină în evenimentele existenței.

 De la tristețe la bucurie. În special, bucuria aparține celor care au experimentat tristețea, cum ar fi Ierusalimul devastat de cucerirea babiloniană, dar care au fost apoi întâmpinați de mângâierea (naḥam) și răscumpărarea (ga’al) din partea Domnului (v. 9). Astfel, spiritul autentic al Crăciunului este animat de o relație de credință cu Dumnezeu, care dăruiește eliberare celor care în viață au cunoscut momente de abandon, de pustietate și de fragilitate. Aproape paradoxal, slăbiciunea poporului deschide posibilitatea ca Domnul să-și reveleze puterea în istorie în fața tuturor popoarelor, astfel încât experiența mântuirii adusă de Dumnezeu să își găsească împlinirea într-o dimensiune de universalitate (v. 10).

Crăciunul capătă sensul său deplin dacă nu rămâne închis într-o celebrare aproape intimă a credinței, ci dacă se exprimă în forța și entuziasmul unei proclamări a bucuriei, ca un dar pentru întreaga umanitate.

A DOUA LECTURĂ

Dumnezeul istoriei lui Israel a vorbit de mai multe ori și în diferite moduri părinților prin profeți (v. 1). Profetul este prin excelență omul cuvântului, adică omul pe gura căruia Dumnezeu a pus cuvântul său, pentru ca el să-l transmită poporului său (cf. Dt 18,18; Ex 4,15). Cele două adverbe „de multe ori” (polymerôs) și „în moduri diferite” (polytrópōs) indică în mod sintetic varietatea și pluralitatea vocilor profetice care au alternat în timp. Timpul străvechi (pálai) al profeților este interpretat ca o lungă pregătire pentru ultimul timp (ep’eschátu), pentru zilele în care Dumnezeu „ne-a vorbit prin Fiul” (v. 2). Începutul Scrisorii către Evrei reia istoria în acest fel, ca o lungă experiență de comunicare între Dumnezeu și poporul său: el s-a făcut cunoscut într-un crescendo de revelație, până la revelarea deplină prin Fiul. Acesta nu este ca profeții din trecut, în sensul că este moștenitorul a tot ceea ce îl privește pe Dumnezeu și lumea creată. În Fiul se află plinătatea divinității și a umanității. În Fiul, caracteristicile divine de glorie (dóxa) și substanță (hypóstasis) sunt exprimate în așa fel încât să justifice rolul său în crearea și mântuirea umanității. În calitate de purtător al ultimului cuvânt al lui Dumnezeu, Fiul este revelat ca principiu al ordinii și coeziunii întregului univers, ceea ce, în contenciosul cultural iudaic, era atribuit realității „înțelepciunii”. Fiul nu este doar o expresie a divinității, ci în umanitatea sa realizează o misiune divino-umană, care lucrează „curățirea păcatelor” (v. 3), adică realizarea comuniunii depline între Dumnezeu și om.

EVANGHELIA

La fel ca în prologul Scrisorii către Evrei, și Evanghelia lui Ioan începe cu o prezentare solemnă și spirituală a evenimentului nașterii lui Isus, ca punct de sosire și de împlinire a unei lungi istorii de revelație a lui Dumnezeu, din dimensiunea eternității până la dimensiunea timpului uman.

 Ca lumină. Subiectul revelației este însuși Cuvântul (lógos) lui Dumnezeu, adică Dumnezeu însuși cunoscut în dinamica auto comunicării cu omul: din preexistența eternă, în unirea sa subzistentă în divinitate (v. 1-2), Logosul realizează activitatea creatoare (v. 3) și opera mântuitoare: toate acestea sunt „viață” (zoḗ) și „lumină” (phós) pentru oameni (v. 4). Manifestarea istorică a Logosului în existența umană prin întruparea sa este aprofundată prin metafora luminii care strălucește victorios asupra întunericului lumii (v. 5). Simbolismul luminii ghidează de fapt întregul imn, ca o traducere a profunzimii și pregnanței semnificației teologiei Logosului divin. Logosul întrupat este pentru oameni o experiență de lumină.

Astfel, prologul, care poate părea atât de elevat și greu de înțeles, prin simbolismul luminii capătă concretețe, iar sensurile transmise sunt de fapt cele care pot fi experimentate în existența umană.

 Dinamica istorică a întrupării. Într-adevăr, ceea ce a fost anunțat se manifestă în evenimentele istoriei mântuitoare, prin mărturia vieții și prin vestirea lui Ioan Botezătorul care a deschis inimile la credință, adică la acceptarea luminii (v. 5-8).

Referirile la Ioan Botezătorul sunt probabil rezultatul unei reinterpretări istorice a unui imn original, subliniind astfel modul în care comunitatea credincioșilor nu poate avea acces la adevărul Logosului divin decât prin mărturia și proclamarea care vine prin umanitatea unui trimis al lui Dumnezeu care devine vocea Cuvântului. Astfel, Crăciunul creștin nu este doar celebrarea unui eveniment extraordinar, ci implicarea credinciosului într-o dinamică a revelației, definită ca „întrupare” de cuvintele celei de-a patra Evanghelii. Întruparea, afirmată explicit în versetul 14: „Și Cuvântul s-a făcut trup”, este și împlinirea unei istorii contradictorii, a unei dialectici de acceptare și respingere a cuvântului revelat de către oameni (v. 9-13).

Întruparea divină a apărut ca un scandal, ca un adevăr greu de crezut, atunci la nașterea lui Isus, ca și astăzi în înțelegerea credinței creștine. Asocierea cuvântului „carne” (sárx) cu Logosul divin exprimă asumarea deplină a lui Dumnezeu a tangibilității istorice și a tranzitivității umane, în așa fel încât el nu mai este cunoscut doar ca fiind „altul” decât omul, ci cu adevărat cunoscut tocmai prin experiența umană concretă și limitată a lui Isus. Condiția umană devine locul teologic prin excelență al revelației lui Dumnezeu; limita umană este, în mod incredibil, locul unde Dumnezeu dorește să-și facă lăcaș.

 Exegeza lui Dumnezeu, exegeza omului. Omul Isus este pe deplin om care se îndreaptă spre Dumnezeu, el este experiența deplină a primirii și ascultării cuvântului divin. În această plinătate a umanității în comuniune cu Dumnezeu, Isus este exegeza (v.18, exeghésato), narațiunea istorică a lui Dumnezeu și în același timp exegeza, realizarea deplină a umanității create de Dumnezeu. Sărbătoarea nașterii introduce astfel povestirea vieții lui Isus ca vestea cea bună care aduce lumină și bucurie în lume pentru omenirea care cunoaște în sfârșit mântuirea lui Dumnezeu.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 553/decembrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 117