„Mărturia luminii” – Meditație pentru Duminica a III-a din Advent

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A III-A DIN ADVENT

17 DECEMBRIE 2023

MĂRTURIA LUMINII

Tema bucuriei este anunțată în prima lectură prin cuvintele mesianice ale lui Isaia. Profetul devine vocea cuvântului și a acțiunii lui Dumnezeu, care se adresează cu predilecție celor năpăstuiți din popor. Este un Dumnezeu care se revelează ca cel care eliberează, iar această experiență este fundamentul bucuriei credinciosului. Sunt îndemnuri care exprimă caracteristicile vieții de credință: bucurie, rugăciune, mulțumire, docilitate față de Duhul Sfânt… Toate acestea sunt posibile dacă se bazează pe certitudinea că Dumnezeu este fidel promisiunii sale mântuitoare (a doua lectură). În cea de-a patra Evanghelie, Ioan Botezătorul este prezentat ca martor al luminii, în cadrul dinamicii de întrupare descrise în prolog. Misiunea sa este o mărturie, un semn care indică evenimentul următor și definitiv al mântuirii în manifestarea lui Cristos.

IOAN, MĂRTURISITORUL

de Roberto Laurita

Rolul său este acela de martor. El nu trebuie să se limiteze la a anunța, la a lansa un mesaj care este un fel de strigăt. Acesta a fost rolul tuturor profeților.

El, Ioan Botezătorul, este ultimul dintre profeții Vechiului Testament și rolul său este cu totul special. El pregătește calea pentru cel care va veni, amintindu-ne că Dumnezeu este aproape, că este pe cale să se apuce de treabă și că, prin urmare, trebuie să fim pregătiți atunci când va veni. Ioan trebuie să dea mărturie despre Cel așteptat atunci când va veni.

El este un martor al luminii, al adevăratei lumini care vine în lume pentru a lumina pe orice om, pentru a lumina cărările celor care rătăcesc în întuneric. El nu este lumina, el nu se poate intitula ca fiind lumina. El, profetul și martorul, în fața luminii este chemat să se facă mic. Nu este o coincidență faptul că liturgia a plasat nașterea lui Isus pe 25 decembrie, când cantitatea de lumină dintr-o zi, după solstițiul de iarnă, tinde să crească, iar nașterea lui Ioan Botezătorul pe 24 iunie, când cantitatea de lumină dintr-o zi, după solstițiul de vară, tinde să scadă.

El este un martor care, inevitabil, trebuie să ia poziție în fața lui însuși, în fața identității sale și în fața celui pe care îl vestește. De aceea, răspunsurile sale către preoți și leviți sunt o serie de „nu”: el nu este Ilie, nu este profetul… este doar o voce care strigă în pustiu și îi invită să îndrepte calea Domnului. de aceea subliniază clar distanța care îl desparte de Cristos, o distanță abisală care nu se pretează la nicio confuzie. Și totuși, Ioan nu percepe toate acestea ca pe un impediment. dimpotrivă, când vine momentul, el se bucură să iasă și să îl arate pe Isus ca fiind Mielul lui Dumnezeu, venit să ia păcatul lumii.

Cum ar trebui să trăim aceste zile care ne despart de Crăciun? Cu același spirit ca și Ioan: gata să dăm mărturie despre Isus, Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat; dispuși să-i recunoaștem măreția și tocmai de aceea să ne schimbăm viața, să ne întoarcem privirea și inima spre el.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

IOAN BOTEZĂTORUL

de Roberto Laurita

Ioan Botezătorul, profetul, recunoaște acest lucru în termeni foarte clari. Misiunea lui este foarte precisă: el trebuie să pregătească calea pentru Mesia, pentru cel care vine în numele lui Dumnezeu. De aceea, întreaga sa viață se concentrează pe acest strigăt pe care îl rostește către toți cei pe care îi întâlnește. Este același strigăt al profetului Isaia, dar astăzi capătă o nouă semnificație, pentru că Cel așteptat este pe cale să vină.

De aceea, el recunoaște cu onestitate diferența dintre acțiunea sa și acțiunea trimisului lui Dumnezeu, dintre apa care invită la penitență și Duhul și focul care schimbă vieți. El nu vrea să joace rolul protagonistului, Ioan, nu vrea să fure spectacolul. Sarcina lui este de a face loc în inimi pentru Isus.

Ioan este martorul luminii care vine în lume să lumineze pe fiecare om. Contemplarea lui Ioan Botezătorul ne va ajuta să ne găsim drumul în Advent.

▶ „Un om trimis de Dumnezeu”, un profet. Ioan s-a stabilit în deșert ca o santinelă, în modul profeților din vechime, într-o perioadă în care profeții tăceau. El este îmbrăcat asemenea profeților: dezbrăcat de hainele sale preoțești, se acoperă în același mod ca și profetul Ilie. Dintre profeți, el practică ascetismul: renunțând la partea pe care profeții o iau din jertfe, el se hrănește cu ceea ce se găsește în deșert. La fel ca profeții, după ce a încheiat timpul de pregătire și de creștere, el este cuprins de Cuvântul care îl împinge să anunțe venirea Celui așteptat. În tăcerea vegherii, ascultarea sa de Duhul Sfânt se ascute și Ioan poate să-l recunoască pe cel pe care nu-l cunoștea și să pătrundă în inima misterului.

În cele din urmă, însă, fiecare dintre noi este „trimis de Dumnezeu”. Fiecare a primit Cuvântul său pentru a-l transmite fraților și surorilor sale, mai ales cu propria existență.

▶ „O voce”, nu Cuvântul. Profetul dă glas tăcerii lui Dumnezeu. O forță interioară, irezistibilă, îl îndeamnă să strige. Dar profetul știe bine că rolul său are o limită precisă: el trebuie să se limiteze la a sluji Cuvântul și la a-l transmite cu fidelitate, fără a omite sau a adăuga nimic. În calitate de căutător de Absolut, pentru el Dumnezeu este pe primul loc. De aceea, el respinge orice „idoli” care se interpun între om și adevăratul Dumnezeu. Din acest motiv, Botezătorul își declară limitele rolului său, fără nicio teamă.

Existența noastră nu presupune acceptarea propriilor noastre limite și renunțarea la idolii care ne amăgesc să obținem în mod magic o putere nemărginită. Recunoașterea darurilor pe care le primim înseamnă să trăim cu un spirit de săraci, renunțând să fim stăpâni pentru a alege să fim slujitori.

▶ „Martori ai luminii”, nu lumina. Evanghelia afirmă clar acest lucru, astfel încât să nu existe nici o umbră de neînțelegere. Botezătorul nu vrea să atragă atenția asupra sa, ci să o îndrepte spre Isus, care acum este aproape, ba chiar este „în mijlocul vostru”. Ioan se bucură, ca și ‘prietenul mirelui’, și este gata să se dea la o parte pentru că el nu este mirele, cel căruia îi aparține mireasa.

Aceasta este frumusețea și puterea vocației noastre. Discipoli ai lui Isus, noi dăm mărturie despre el pentru ca bărbații și femeile să îl poată întâlni. În același timp, renunțăm la rolul nostru de protagoniști, pentru ca el să fie cel care își găsește loc în viața oamenilor, cel care îi face să experimenteze iubirea sa.

▶ „Cine ești tu?” Autoritățile religioase, preoții și leviții, pun întrebarea în mod direct. Ei trebuie să înțeleagă pe cine au în fața lor. Mulțimea care merge la Botezător i-a alertat cumva și poate că se tem că ceea ce se întâmplă va scăpa de sub control, de sub controlul lor. Și iată, așadar, cele trei întrebări, cele trei posibilități pe care i le oferă, succesiv, lui Ioan. Trei „identități” foarte puternice, pentru ca măcar în una dintre ele să se recunoască și să-și clarifice astfel misiunea. Dar ceea ce primesc sunt tot atâtea negații: Botezătorul nu vrea ca numele său să fie scris în niciuna dintre cele trei căsuțe.

El nu este Mesia, cel care vine cu puterea lui Dumnezeu pentru a schimba istoria.

El nu este Ilie, pe care unii îl considerau încă în viață și care se va întoarce înainte de sosirea lui Mesia.

El nu este nici figura misterioasă care se va dezvălui ca un nou Moise.

Singura afirmație este, de fapt, o aplicare la el însuși a pasajului din Isaia: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: îndreptați calea Domnului”.

Ioan, paznicul, are sarcina de a-și trezi contemporanii, de a-i alerta. Cel care veghează este și cel care trezește, vestitorul noilor vremuri de har.

▶ „De ce botezi?”. Gestul pe care îl propune Ioan nu este un ritual oarecare de purificare. El marchează o ruptură cu viața anterioară, exprimă o decizie și un angajament de a porni cu hotărâre pe căile lui Dumnezeu, de a nu pune niciun obstacol în calea acțiunii sale.

Scufundarea în apa Iordanului „era în vederea iminentei revelații mesianice”, un gest care pregătea intervenția lui Dumnezeu. De aici și întrebarea. Răspunsul este în deplină armonie cu ceea ce precedă.

Ioan Botezătorul este din nou preocupat doar să-și întoarcă privirea spre Mesia, și o face măsurând distanța care îl desparte de el. El folosește două imagini: ritul pe care îl propune este un semn al voinței umane („în apă”), cel pe care îl va îndeplini Isus exprimă puterea lui Dumnezeu („în Duh”). În comparație cu Cel care urmează să vină, el se simte ca un slujitor, care nu este vrednic nici măcar să „dezlege cureaua sandalei sale”.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Trimisul lui Dumnezeu își definește misiunea. El vine cu puterea Duhului Sfânt pentru a anunța anul de har și a transforma viețile săracilor și ale celor oprimați.

Psalmul responsorial: Dumnezeu și-a împlinit toate promisiunile. Să cântăm bucuria prin cuvintele Mariei!

A doua lectură: Cum ne pregătim pentru Crăciun? Cum așteptăm ziua Domnului? Nu cu neliniște sau cu îngrijorare, ci cu un spirit bucuros, umil și harnic.

Evanghelia: Ioan Botezătorul recunoaște că nu este Mesia. Sarcina sa constă doar în a-l anunța și în a-l arăta astăzi.

PRIMA LECTURĂ

Sentimentul uman al bucuriei este fundamentul întregului mesaj al acestei duminici, numită în mod tradițional Gaudete, cu o liturgie a Cuvântului care ajută la aprofundarea și consolidarea sentimentului de bucurie ca dimensiune esențială a vieții credinciosului. Lectura din Isaia propune cuvintele memorabile ale capitolului 61, în special versetul de deschidere (v. 1-2) și cel de încheiere (v. 10-11), incluzând de fapt întregul mesaj al unui text fundamental pentru perspectiva mesianică creștină. Textul este plasat în partea a treia a cărții (cc. 56-66), într-un context caracterizat în mod decisiv de perspectiva mântuirii poporului, determinată de intervenția iminentă a Domnului în istorie.

 Profetul Mesia. Cel care anunță această mântuire este în mod semnificativ „consacrat prin ungere”, specificație care îi conferă autoritate regală și sacerdotală. Ungerea (v. 1, mašaḥ) este cuvântul care explicitează sensul mesianic al textului și care, în acest caz, este precizat de semnificațiile sale ca semn al darului Duhului Domnului (v. 1, rûaḥ Yhwh) care îl călăuzește pe profetul Mesia. Anunțul din Is 61 împlinește așteptarea anterioară și inaugurează timpul judecății, adică timpul împlinirii, prin acțiunea concretă a Duhului lui Dumnezeu în cuvintele și faptele profetului-Mesia.

 Pentru cei săraci. De fapt, el nu este trimis doar pentru a anunța vestea bună a mântuirii, ci în același timp o realizează în acțiunile sale adresate celor săraci, celor cu inima zdrobită și celor captivi. Anunțul evidențiază imediat cine sunt destinatarii mântuirii: în primul rând, cei săraci, care, în ciuda slăbiciunii și fragilității lor, se află în condiția privilegiată de a experimenta puterea mântuirii divine. Ce sărac (v. 1, ‘anaw) nu este imediat cel care este lipsit de bunuri materiale; mai degrabă, cuvântul ebraic indică, în sens mai larg, imposibilitatea de a susține viața în mod independent și, în consecință, o relație de dependență necesară. Experiența tragică a exilului face ca această condiție de mizerie să devină o desemnare colectivă a poporului lui Israel, așa cum reiese în mod explicit în mai multe pasaje din Isaia (cf. Is 29,19; 41,17; 49,13; 51,21; 61,1). Poporul, de fapt, se recunoaște ca fiind profund rănit: este o comunitate de „frânți la inimă” (v. 1, nišberei lebh) care, abandonând orice mândrie pământească, experimentează grija iubitoare a Domnului. Prin urmare, vestirea bucuriei adresată poporului nu este determinată doar de o cotitură în vicisitudinile istorice, ci de posibilitatea unei experiențe spirituale profunde în cunoașterea faptului că Dumnezeu își pune privirea de har asupra celor cu „inima zdrobită”, în conformitate cu ceea ce exprimă cuvintele din Ps 51, în care revine aceeași expresie (v. 19, lebh nišbār).

 Eliberare și bucurie deplină. Acțiunea salvatoare se realizează istoric într-o experiență de eliberare din robie și captivitate. Experiența autentică a credinciosului față de Dumnezeu este aceea a unei relații de eliberare din robia care sfâșie inima. Starea de mizerie este astfel transformată într-o experiență de bucurie deplină: „mă bucur deplin în Domnul” și un suflet care tresaltă de viață: „sufletul meu tresaltă în Dumnezeu” (v. 10). Lauda este noua condiție a celui care primește vestea cea bună și faptele de bucurie ale trimisului lui Dumnezeu (v. 3); el experimentează de a fi îmbrăcat cu mântuire, înfășurat în „mantia dreptății” (v. 10). a cărui acoperire nu mai este singura apărare a săracului (cf. Ex 22,26-27), deoarece dreptatea divină îl protejează acum. Textul se încheie cu comparația naturii care produce lăstari pentru a descrie noutatea și universalitatea acțiunii mântuitoare a lui Dumnezeu. Cuvântul „lăstar” (v. 11, ṣemaḥ), repetat de trei ori, amintește promisiunile mesianice (cf. Is 11,1; Ier 23,5; Zah 6,12) și descrie împlinirea lor în acțiune.

A DOUA LECTURĂ

Cuvintele din prima Scrisoare a Sf. Apostol Paul către Tesaloniceni elogiază spiritul de bucurie și preamărire al duminicii Gaudete, care își ia numele latin de la expresia paulină din Filipeni 4,4-5:

„Gaudete in Domino semper” și care se repetă în alte pasaje din scrisori (cf. 1Tes 5,16). Această invitație exprimă astfel unul dintre principalele roade ale vieții creștine: bucuria care vine din credința în Domnul prin darul Duhului Sfânt.

 Imperativele bucuriei. Textul lecturii este preluat din ultima parte a scrisorii și prezintă o serie de imperative care se succed și care caracterizează viața credinciosului. Este important să subliniem că bucuria la care îndeamnă Paul nu este o chestiune privată, ci are o dimensiune comunitară, posibilă într-un context de relații evanghelice autentice (5,12-22).

„Bucurați-vă totdeauna” (cháirete, v. 16): cuvântul grecesc evocă dimensiunea divină a bucuriei, ca în anunțul îngerului către Maria (cf. Lc 1,28). Ea este rodul experienței acțiunii harului lui Dumnezeu asupra propriei vieți și timpul în care se trăiește știind că Dumnezeu este aproape.

„Rugați-vă neîncetat” (v. 17): îndemnul oferă contextul în care se desfășoară viața creștină, cel al rugăciunii constante care cuprinde fiecare aspect al vieții credinciosului.

„În toate mulțumiți” (v. 18): rugăciunea, ca dimensiune globală a vieții, se precizează în atitudinea fundamentală de recunoștință. Cuvântul eucharistéō face explicită relația cu Domnul ca rugăciune constantă de mulțumire, în celebrarea liturgică, dar și în însăși viața credinciosului, care recunoaște în toate acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu.

„Nu stingeți Duhul” (v. 19): darul Duhului caracterizează timpul mesianic în care trăiește comunitatea credincioasă. Numai prin dinamismul spiritual susținut de Duhul Domnului, timpul de așteptare rămâne rodnic și nu se pierde în deziluzii. Puterea Duhului face să se perceapă în multitudinea evenimentelor rețeaua acțiunii mântuitoare a Domnului.

„Nu disprețuiți profețiile” (v. 20): și viața profetică este un dar al Duhului. Ea constă cu siguranță în cele dragi, măsurate întotdeauna, potrivit perspectivei lui Paul, în funcție de utilitatea pentru comunitatea credincioșilor.

„Cerneți totul și păstrați ceea ce este bun […] Abțineți-vă de la rău” (v. 21-22): credința se realizează în darul discernământului. Pentru Paul, acesta este o carismă spirituală de o importanță fundamentală; este măsura acțiunii interioare a Duhului. Numai în discernământ credinciosul rămâne orientat în decursul timpului spre mântuire.

 Dumnezeu este credincios. Scrisoarea se încheie cu o viziune totală asupra persoanei, specificată în spirit, suflet și trup. Este vorba de o împărțire tripartită a ființei umane, percepută de Paul ca o totalitate a vieții în Duh. Acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu impregnează fiecare aspect al vieții și orientează totul spre parusie, manifestarea deplină a Domnului (v. 23). Afirmația finală este de mare anvergură și dă sens tuturor îndemnurilor anterioare: Dumnezeu este „credincios” (v. 24, pistós) și împlinește totul. Motivul ultim al bucuriei creștine este conștientizarea fidelității lui Dumnezeu față de promisiunea sa de mântuire.

 EVANGHELIA

Pentru două duminici consecutive, Cuvântul Evangheliei prezintă figura fundamentală a lui Ioan Botezătorul, în rolul său de lider al timpului de așteptare și pregătire pentru manifestarea lui Mesia. Apropierea celor două fragmente ale lui Marcu și Ioan face posibilă evidențierea asemănărilor și diferențelor și înțelegerea specificului prezentării din cea de-a patra Evanghelie. În timp ce în Marcu figura Botezătorului este introdusă ca punct final al unei istorii a mântuirii care pregătește poporul pentru convertire și acceptarea lui Isus ca Cristos, în Ioan prezentarea sa este plasată în Prolog, într-o descriere cosmică a împlinirii mântuirii, ca martor al luminii care vine în lume pentru a lumina pe orice om (In 1,6-9).

 Umanitatea. Referirea la Ioan Botezătorul apare în Prolog ca o paranteză (vv. 6-8.15) care întrerupe fluxul imnului despre întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Totuși, dincolo de istoria editorială a textului, această apropiere literară sugerează cum Ioan Botezătorul și Isus au fost două figuri marcate istoric de o legătură profundă, în același timp în continuitate și discontinuitate în predicație, așa cum reiese din întregul prim capitol al celei de-a patra Evanghelii și din alte pasaje din Sinoptici (cf. Mt 11,2-15; Lc 7,18-28). Nota despre Ioan Botezătorul din Prolog ne coboară din lumea divină în contextul pământesc și uman: „A venit un om” (v. 6), servind astfel la prezentarea dinamicii teologice a Întrupării pe care Ioan o pregătește deja și o introduce spre împlinire în omul Isus. Umanitatea lui Ioan pregătește primirea umanității lui Dumnezeu.

În această continuitate apare între cei doi și o diferență radicală care îl distinge pe Cristos, cel care era „de la început cu Dumnezeu” (cf. v. 1-5) și pe Ioan „trimis de Dumnezeu […] ca martor” (v. 6-7). Ioan nu este evenimentul care luminează istoria, ci este martorul ei.

 Martor al întrupării. Cuvântul „martor” (v. 7-8.15.19, martyría) îl caracterizează pe Ioan Botezătorul după Evanghelia după Ioan, în strânsă legătură cu tema luminii. El mărturisește în fața autorităților iudaice (1.19-28), în fața poporului lui Israel (1.31-34) și în fața propriilor discipoli (1.35-37), până la ultima mențiune: „Tot ce a spus despre Isus era adevărat” (10.41). Mărturia Botezătorului este prezentată pentru a afirma prin el plenitudinea evenimentului întrupării divine, printr-o mărturie „indicatoare”, ca ultimul profet în conformitate cu atestarea Scripturii: sensul și conținutul mandatului său divin constau în a-l indica pe cel care va veni, cel așteptat în istoria mântuirii, „pentru ca toți să creadă prin el” (v. 7).

 Cine ești tu? Mărturia întrupării este reiterată în 1,15 și în scena din 1,19-28 și 34, începutul propriu-zis al relatării evanghelice ioaneice a experienței istorice a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. Mai precis, pericopa liturgică relatează mărturia Botezătorului în fața autorităților iudaice care îi cer să le vorbească despre rolul său în raport cu așteptarea mesianică. De cinci ori, în câteva versete, este întrebat despre identitatea sa: „Cine ești tu?”; de trei ori spune cine nu este: nu este nici Cristos, nici Ilie, nici profetul (v. 19-22). La ultima solicitare, Botezătorul se exprimă în mod pozitiv, amintind textul profetului Isaia: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: îndreptați calea Domnului” (Is 40,3). Cu alte cuvinte, el nu se plasează pe sine în centrul așteptării, ci se identifică ca un instrument care anunță evenimentul care va veni. În acest sens, mărturia nu este determinată de inițiativa de a atrage atenția asupra sa, ci de a trezi atenția asupra a ceea ce urmează să se întâmple; martorul proclamă cu o trăire singulară, capabilă să stimuleze întrebări, că cursul timpului este îndreptat spre împlinirea în Mesia.

 Eu nu sunt. Așteptarea lui Mesia în timpul lui Ioan a luat diferite forme, iar propria sa misiune poate fi înțeleasă ca activitate mesianică. Ioan este conștient de el însuși și de rolul său în puternica așteptare mesianică a poporului: „Eu nu sunt Cristosul” (v. 21). Mai mult, el neagă de asemenea identificarea cu puternica figură a lui Ilie (v. 21), un profet din secolul al IX-lea î.Cr. dar încă foarte viu în spiritualitatea iudaică. Cea de-a treia negare a lui Ioan se referă la o figură generică de profet, care trebuie înțeleasă probabil cu referire la figura fundamentală a lui Moise:

„Domnul Dumnezeul tău va ridica pentru tine un profet dintre frații tăi” (Dt 18,15-18). Tradiția mozaică converge de asemenea spre figura Botezătorului și pune în discuție venirea lui Mesia ca un nou Moise care ar înnoi revelația lui Dumnezeu prin Lege (cf. In 1,17).

 Eu sunt vocea. În sens pozitiv, Botezătorul este prezentat cu un dublu rol: anunțarea și reiterarea gestului botezului. Spre deosebire de sinoptici, în acest pasaj nu se menționează descrierea fizică sau comportamentul Botezătorului, lipsește figura predicatorului amenințător, a Botezătorului care atrage mulțimile; Ioan rămâne ca „voce” (v. 23, phonḗ), care face să rezoneze profeția mântuirii și care actualizează promisiunea acesteia.

Spre deosebire de sinoptici, în cea de-a patra Evanghelie, Botezătorul este cel care aplică pasajul din Isaia la el însuși: Ioan Botezătorul este expresia unei credințe în slujba comunității; el dă o voce concretă cuvântului divin, încadrându-l în contextul și sensibilitatea oamenilor din vremea sa.

 Eu botez cu apă. Textul prezintă o nouă întrebare din partea trimișilor conducătorilor iudeilor, cu privire la practica botezului la Iordan: „Atunci de ce botezi, dacă nu ești nici Cristos, nici Ilie, nici profet?” (v. 25). De fapt, deși nu se prezintă ca o figură care să împlinească așteptarea escatologică, Botezătorul a realizat un gest care exprimă o valoare escatologică.

El subliniază modul în care botezul său are loc „în apă” (v. 26), distingând astfel gestul său de botezul „celui care vine după” (v. 27) și care „botează în Duhul Sfânt” (v. 33). Distincția dintre cele două tipuri de botez este probabil tipică credinței creștine care vede în botezul în Duhul Sfânt de către Isus inaugurarea finală și completă a timpului mesianic. Spre deosebire de Marcu, care plasează cele două botezuri într-o antiteză mai accentuată, Ioan subliniază mai mult o progresie spre plenitudinea gestului baptismal. Referința este însă destul de vagă, păstrând totuși un ton de așteptare a „celui pe care nu-l cunoașteți” și care „vine după mine”. În raport cu această figură care așteaptă, Botezătorul se definește în poziția sa minoritară prin expresia comună cu Marcu (1,7-8), Luca (3,16) și Faptele Apostolilor (13,25) referitoare la neputința sa de a „dezlega sandalele” (v. 27). Expresia poate fi înțeleasă ca o conștientizare din partea Botezătorului a poziției sale de slujire și de mărturie a ceea ce urma să se manifeste în curând.

 Dincolo de Iordan. Concluzia unei pericope cu o referință geografică este recurentă în Ioan. Betania, dincolo de Iordan, este menționată din nou în In 10,40, unde Isus se retrage după discuțiile cu iudeii privind identitatea sa (cf. 10,22-39), înainte de ultimul semn decisiv al învierii lui Lazăr (cf. 11). Locul este, așadar, evocator: el reunește tradiția împlinirii călătoriei exodului cu Moise de cealaltă parte a Iordanului (cf. Dt 34 – Ex 1), tradiția profetică cu referința la răpirea lui Ilie la cer (cf. 2Reg 2), vocea finală și decisivă a figurii escatologice a lui Ioan Botezătorul. Timpul și spațiul uman sunt acum pregătite pentru a primi pe deplin pe  Mesia, Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 553/decembrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 191