„Urmarea lui Isus” – Meditație pentru Duminica a XXII-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DE LA DUMINICA A 22-A PÂNĂ LA DUMINICA A 28-A DIN TIMPUL DE PESTE AN

• Liturgia Cuvântului din Timpul de peste an ne invită să ne oprim, pornind de la lumina Învierii, asupra unor teme și aspecte decisive ale vieții creștine. În special, temele uceniciei, relației cu aproapele și a modului nostru de a fi Biserică se află în centrul acestor duminici.
• Diferitele povestiri evanghelice au scopul de a ne ajuta să recunoaștem povestea lui Isus ca fiind fundamentul vieții noastre de credință, chemându-ne să acționăm în mod concret în conformitate cu acea iubire pe care Domnul a proclamat-o. Acesta este sensul uceniciei, care începe cu recunoașterea crucii ca fiind calea necesară pentru a fi adevărați ucenici.
• Credința creștină, de altfel, nu este un angajament care se izolează, se înstrăinează și se distanțează de ceilalți, într-un vag misticism separat de lume. Dimpotrivă, ea ne cheamă să devenim comunitate, să mărturisim prin prezența noastră mila Tatălui, să împărtășim acea iertare pe care noi înșine am primit-o deja și să dăm roade autentice de convertire, pentru a manifesta și astăzi frumusețea și sensul trăirii pentru Împărăția lui Dumnezeu.

▹ Duminica a 22-a din timpul de peste an: Urmându-l pe Isus. Viața credincioșilor creștini ne cheamă pe fiecare dintre noi să ne confruntăm cu misterul crucii lui Isus, un eveniment de mântuire în realitatea sa adesea de neînțeles și întotdeauna dureroasă. A alege crucea înseamnă a face propriul stil al lui Isus și a se simți împins să proclame cu propria viață pe acel Dumnezeu care este iubire.

▹ Duminica a 23-a din timpul de peste an: O comunitate de frați și surori. Credința creștină ne invită pe fiecare dintre noi să trăim în comuniune cu ceilalți, nu într-o izolare sterilă, ci într-un schimb rodnic de corecție și rugăciune. Fiecare este responsabil de celălalt și numai împreună, în mărturie și iubire fraternă, putem fi poporul credibil al lui Dumnezeu.

▹ Duminica a 24-a din timpul de peste an: Logica iertării. Milostivirea și respingerea mâniei se află în centrul învățăturii înțelepciunii, care își găsește continuitatea în prima comunitate creștină pornind de la un nou fundament: iubirea lui Isus Cristos. În parabolele sale despre iertare putem recunoaște chipul milostiv al lui Dumnezeu și invitația de a-l trăi în relațiile cu ceilalți.

▹ Duminica a 25-a din timpul de peste an: Bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu. Unicitatea lui Isus constă în imaginea surprinzătoare a lui Dumnezeu pe care ne-a dezvăluit-o, chipul Tatălui pe care numai Fiul îl poate comunica. Această alteritate a lui Dumnezeu și mila sa infinită este cea pe care o găsim mai întâi în profeți și apoi în parabolele lui Isus.

▹ Duminica a 26-a din timpul de peste an: Calea dreptății. Milostivirea lui Dumnezeu nu urmează o logică umană, ci dezvăluie o justiție mereu apăsătoare. Liturghia Cuvântului ne cheamă să ne deschidem față de această dreptate, să recunoaștem darul iubirii lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii, și astfel să ne convertim acțiunile noastre, pentru a da mărturie despre aceeași milă divină.

▹ Duminica a 27-a din timpul de peste an: Un popor roditor. Liturghia Cuvântului se concentrează pe imaginea viei, folosită deja de profeți pentru a vorbi despre poporul pe care îl iubește Dumnezeu. Cu Isus se împlinește împărăția lui Dumnezeu și aceasta devine “via” Domnului, încredințată nouă, poporul său, pentru a da rod, pentru a continua planul său de iubire.

▹ Duminica a 28-a din timpul de peste an: Chemați la banchet. Imaginea banchetului cuprinde, pe de o parte, chemarea lui Dumnezeu de a participa la bucuria sa, iar pe de altă parte, angajamentul cerut credinciosului pentru a fi pregătit și a trăi din această chemare.

DUMINICA A XXII-A DE PESTE AN

3 SEPTEMBRIE 2023 

URMAREA LUI ISUS

„Calea crucii” este o temă dragă teologiei spirituale și face parte din cateheza creștină. Liturghia Cuvântului din această duminică propune câteva texte care ajută la aprofundarea sensului „crucii” ca preț al fidelității. Tonul este dat de textul lui Matei (Evanghelia), unde sunt relatate cuvintele lui Isus despre destinul Fiului Omului și condițiile de urmare a discipolilor din toate timpurile. Creștinul poate deveni astfel o „jertfă” plăcută lui Dumnezeu, așa cum îndeamnă Paul în a doua lectură extrasă din Scrisoarea către Romani. Acest motiv este anticipat și pregătit de textul lui Ieremia (prima lectură), profetul care în tradiția iudaică a devenit prototipul drepților persecutați.

PIERDEREA PROPRIEI VIEȚI

de Roberto Laurita

Duminica trecută, strigătul său a venit din inimă: „Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu”. Iar răspunsul nu a întârziat să apară: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Astăzi, același Petru este cel care ia din nou cuvântul. Și o face, trebuie să recunoaștem, cu un anumit tact, după ce l-a luat pe Isus deoparte pentru a-l mustra, nu în fața tuturor. Maestrul tocmai a anunțat care va fi drumul său: va trebui să sufere mult pentru că va fi judecat și condamnat la o moarte crudă și infamă pe cruce.

Nu, Petru nu poate accepta așa ceva. Este împotriva viselor sale, a speranțelor sale, a reprezentării sale despre viitor. „Doamne ferește, Doamne, nu ți se va întâmpla niciodată așa ceva”. Din nou, Isus reacționează, prompt: „Treci în spatele meu, Satana!”.

Dar este posibil ca același om, într-un timp atât de scurt, să fie capabil de ce este mai bun și de ce este mai rău? Ca, acceptând inspirația lui Dumnezeu, să dea dovadă de o inteligență uimitoare a misterului lui Isus și ca, la scurt timp după aceea, cedând dorinței sale de prestigiu și de putere, să mărturisească o totală lipsă de înțelegere a itinerarului neobișnuit al lui Isus? Aceasta este o dovadă că coborârea Fiului lui Dumnezeu pe cruce rămâne un scandal inadmisibil pentru cei care se împotrivesc Duhului. Crucea este piatra de poticnire, stânca pe care se vor eșua toți cei care nu acceptă să-și „piardă viața pentru Cristos”. De fapt, comportamentul normal este acela de a-și apăra propria viață, propria liniște.

Cu toate puterile sale, ființa umană încearcă să se conserve, oferindu-și hrană, odihnă și toate îngrijirile necesare, apărându-se de orice agresiune care îi amenință siguranța. Isus avertizează împotriva unei căutări a mântuirii care, în cele din urmă, obține exact contrariul a ceea ce spera. Și totuși, trebuie să recunoaștem: trecerea prin cruce cifrează frica.

Ce poate fi mai normal? Ea evocă renunțarea și sacrificiul, ca și cum ar fi doar purtătoarea morții. Crucea este Evanghelia care devine realitate în existența noastră, este prețul solidarității noastre, este viața de zi cu zi trăită în toată profunzimea ei, cu iubire. Dimpotrivă, ea înlătură obstacolele pentru a deschide un pasaj în noi și a ne conduce spre țărmurile lui Dumnezeu. Oricât de paradoxal ar fi, lemnul Celui răstignit, scăldat în sudoare și sânge, devine pomul vieții, o viață mai puternică decât orice violență, orice abuz de putere, orice nedreptate, o viață care nu cedează și la care putem apela ca la o sursă inepuizabilă.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

ISUS „PIATRA DE POTICNIRE” (Rom 9, 32)

de Severino Dianich

Nu trebuie decât să deschidem Google, să tastăm „Isus” și să accesăm imaginile pentru a obține cea mai spectaculoasă demonstrație a modului în care iconografia devoțională a deformat figura lui Isus. Nimic nu poate fi mai fals decât chipurile dulci, cu ochi albaștri, ale acelui tânăr chipeș abia ieșit de la coafor, pe care ni le oferă ecranul. Devoțiunea modernă, dominată și ea de individualismul și subiectivismul modernității, a produs o imagistică colectivă, jucată pe o dulce relație intimă a sufletului cu Isus, înlocuind-o pe cea aspră și solicitantă a evangheliilor.

În ceea ce-i privește pe discipoli, de fapt, el părea adorabil, pe cât de radicală era învățătura sa și de tăios era cuvântul său. În controversele constante cu autoritățile care i se opuneau, nu de puține ori se făcea disprețuitor și nici nu disprețuia să lovească cu biciul, ceea ce nu putea să nu aprindă mânia celor care îi erau victime. Ca atunci când a întins o capcană unui grup de preoți și farisei, povestind parabola arendașilor ucigași și provocând, înainte ca aceștia să-și dea seama că Isus îi identifica cu criminalii din parabolă, indignarea lor și o sentință aspră (Mt 21, 33-46). Nu este de mirare că, drept reacție, au încercat să pună în aplicare, pe loc, planul lor de a-l captura și de a-l condamna la moarte.

Ce atracție poate avea pentru oamenii de astăzi o persoană ca Isus, care a trăit acum două milenii, a cărui istorie personală este atât de tragică, care a fost condamnat din start la înfrângere și care, mai mult, merge în întâmpinarea acesteia fără să ridice cea mai mică barieră în apărarea sa?

Trăim într-o societate care nu a fost niciodată atât de aprigă în competiție, nu numai pentru cei ambițioși, ci și pentru oamenii cu pretenții mai modeste: Vai de cei neinițiați! Astăzi, chiar și pentru a fi un operator ecologic, politically correct să spunem gunoier, trebuie să-ți câștigi, într-o competiție, locul de muncă. Nu e nimic nou în asta.

Isus, însă, nu este un învins resemnat. Ne gândim la luciditatea și hotărârea cu care provoacă conflictul. Atunci când, după atâtea dispute cu conducătorii Iudeii, care își trimiteau emisarii în Galileea pentru a-l asedia oriunde mergea, își dă seama că cercul adversarilor săi se închidea în jurul său, spre disperarea discipolilor săi speriați (Mc 19, 32), el „a luat decizia fermă de a porni spre Ierusalim” (Lc 9, 51). Este inevitabil să ne întrebăm de ce Isus și-a condus misiunea și viața în acest mod, până la punctul de a merge în mod conștient, dacă nu chiar deliberat, la moarte. Un prim răspuns vine de la el însuși: el se simte și se declară trimis de Tatăl pentru a îndeplini o misiune, căreia intenționează să îi rămână fidel până la capăt, cu orice preț. Misiunea sa era să răstoarne această lume cu standardele sale de viață perverse și să inițieze instaurarea unei lumi noi: ascultați din nou discursul Fericirilor din evanghelia lui Luca. Nu este de mirare că mesajul său i-a deranjat pe puternicii vremii și i-a determinat să îl elimine. Însă „a face voia Tatălui” – așa cum a spus într-o zi – era hrana lui, pâinea lui cea de toate zilele (In 4, 34). După ce aventura sa pământească s-a încheiat, discipolii au pus întrebarea: „De ce a trebuit să moară?” Paul a răspuns laconic: „Cristos a murit pentru păcatele noastre” (1Cor 15, 3). Sfinții și asceții și-au măcinat sufletele pe acel „pentru păcatele noastre”, fiecare gândindu-se la ale sale. Privirea lui Isus a fost îndreptată spre orizonturile mai largi ale istoriei, cuprinzând întreaga realitate umană și chiar întreaga creație, care așteaptă să fie „eliberată din sclavia corupției pentru a intra în libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8, 21).

Cunoaștem bine astăzi păcatele timpului nostru, negarea lui Dumnezeu, războiul, în Ucraina, în Niger, în Siria și peste tot unde face ravagii diviziunea inegală între țările bogate și cele sărace, traficul de femei și copii, fraudele săvârșite în jocurile financiare, defrișarea pădurilor, certurile care rup prietenii și distrug unitatea familială, exploatarea neîngrădită a resurselor naturii, concurența neîngrădită care distruge prieteniile, iar lista ar putea continua la nesfârșit. Privind la ceea ce se întâmpla în poporul său, protestând împotriva nelegiuirilor comise atunci, el ne-a văzut pe noi astăzi, cu „păcatele noastre”. De acestea intenționează să ne elibereze, chiar dacă fidelitatea față de misiunea sa ar trebui să-l coste viața. O va face făcându-se el însuși victimă, pentru a ne lăsa un exemplu, pentru a ne chema să-l urmăm în dăruirea sa totală și pentru a semăna în brazdele umanității, prin învierea sa, sămânța unei lumi noi. Moartea sa, pe care a înfruntat-o iertându-i pe persecutorii săi, a fost „bobul de grâu, căzut în pământ”, care „face multă roade” (In 12, 24), iar învierea sa este începutul unei noi creații.

Pentru Sfântul Paul, Isus înviat este noul Adam (1Cor 15, 45), omul care, în ascultare de Dumnezeu, iese din carapacea egoismului, a mândriei și a fricilor sale, urmașul unei familii umane care, prin credința în el, ia de la el energia și curajul de a-și continua misiunea.

Ceea ce a predicat și a trăit el este astăzi, în Cel Înviat, lumină și putere pentru o reînnoire a lumii. Creștinii sunt chemați să trăiască, chiar și în această viață, noutatea luminoasă a valorilor propuse de Isus în timpul vieții sale pământești, care la sfârșitul istoriei vor străluci în plinătatea de viață a învierii, când „nu va mai fi noapte și oamenii nu vor mai avea nevoie de lumina lămpii și nici de lumina soarelui, căci Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și ei vor domni în vecii vecilor” (Ap 22, 5).

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: În acest text puternic formulat, Ieremia povestește în mod poetic vocația sa profetică, căreia, deși a încercat să i se împotrivească, nu a putut să i se sustragă, devenind astfel obiect de batjocură, rușine și ridicol.

Psalmul responsorial: Psalmul 62 este o profesiune de credință iubitoare și o expresie a dorinței celui care se roagă de a-l întâlni pe Dumnezeu, de a fi cu el, în prezența lui.

A doua lectură: În acest pasaj din Scrisoarea către Romani, începe îndemnul lui Paul către creștinii din Roma de a face din viața lor o jertfă „sfântă și plăcută lui Dumnezeu”, pornind de la îngrijirea integrității persoanei lor.

Evanghelia: Anunțându-și patima, moartea și învierea, Isus le arată discipolilor săi adevăratul sens al vieții pentru cei care îl urmează: să-și piardă viața pentru a o salva „în felul lui Dumnezeu”.

PRIMA LECTURĂ

Dumnezeu aprinde cu focul său inima noastră.

Viața ne învață că seducția este una din experiențele cele mai frumoase și profunde sau una din cele mai dureroase. De pe buze poate ieși expresia „m-ai sedus” simțind o pasiune care se aprinde în inimă sau să simțim un pumnal care ne pătrunde. În general seducția ne situează în câmpul iubirii, dar o putem considera și o strategie de înșelăciune. Cel care seduce caută să captiveze o persoană mișcat de iubire sau de pentru a o înșela. Cel sedus se simte căutat, curtat și în același timp invadat. Poate de asemenea să experimenteze un tip de „violență”, de forță care o atrage și o depășește, până la acel punct că nu se poate elibera de ea. În această luptă, unul sau celălalt, pot ieși învingători sau se pot preda „aruncând prosopul”. Această expresie „a arunca prosopul” provine din box, când antrenorul, mișcat de superioritatea adversarului, decide să renunțe la partidă, renunțând astfel la luptă, abandonând. Această decizie dură o manifestă aruncând prosopul pe ringul de box, și astfel retrage pe boxerul său din luptă. Ca și în box, în viață există momente de luptă care pot duce la o situație limită, de renunțare.

Putem să ne oprim și să vedem în viața noastră: am avut experiențe asemănătoare când o persoană sau lucruri m-au sedus, m-au înșelat: Au existat momente în viața mea când am dorit sau m-am gândit să „arunc prosopul”, ca în ringul de box,  adică să renunț? Ce m-a susținut în aceste momente?

Dumnezeu și Ieremia: seducție și crize

Acțiunea evanghelizatoare naște dintr-o experiență de seducție. Vocația mea se naște dintr-o seducție. Însă frustrarea și eșecul, ca în situația actuală de necredință, de secularizare sau de invadare a sectelor ori a indiferenței, ca de altfel a scăderii numărului de surori și frați în comunități, a îmbătrânirii accentuate, a lipsei unei seriozități în urmarea vocațiilor, scăderea accentuată a vocațiilor tinere, ne pot impulsiona să „aruncăm prosopul”, să renunțăm. Din aceste situații reiese necesitatea de a recupera experiența iubirii originale, de la început, recuperarea acelei noutăți a chemării ca și cheie de a promova un nou stil, un nou mod de a trăi viața consacrată/de preoție/de familie în contextul Noii Evanghelizări relansate de Papa Francisc. Sf. Ioan Paul II a afirmat această necesitate de a reactiva prima iubire, de a ne întoarce la originea chemării, a carismei noastre pentru a prinde o nouă ardoare.

Ieremia a fost chemat de Domnul la o vârstă fragedă pentru a fi profet (Ier 1, 5). Nu a prins timpuri prea bune. Poporul israelit se confrunta cu o epocă întunecată care l-a condus la tragedia exilului. Impietatea regilor, manipulați de marile puteri, nedreptățile sociale, cultul gol și idolatria au pervertit, au corupt identitatea poporului Alianței.

Ieremia avea misiunea de a denunța asemenea infidelități și corupția. Denunțul său a provocat o dură opoziție, ajungându-se la acel punct încât a fost încarcerat, condamnat, persecutat, maltratat… Această crudă realitate l-a dus la limită, la a experimenta durerea eșecului, a încăpățânării poporului care refuza cuvântul său, care era de la Dumnezeu. În aceste situații de „criză” se nasc „confesiunile” sale (numite și „plângeri”), compoziții literare în care profetul își deschide inima sa și exprimă toate sentimentele sale. Textul nostru este ultima din cele cinci „plângeri” (Ier 11, 18-12, 6; 15, 10-21; 17, 14-18; 18, 18-23; 20, 7-18). Toate aceste plângeri nu sunt altceva decât o reînnoire a vocației profetului.

Modelul biblic pentru a înțelege „urmarea” discipolilor lui Isus este experiența profetică. Profetul este chemat de Dumnezeu nu pentru a rosti cuvinte sau a îndeplini ritualuri religioase. El este împins lăuntric cu putere să trăiască o relație intensă cu Dumnezeu. Ieremia trăiește intens această relație personală cu Domnul, care îl cheamă să fie profetul său. Din această experiență el ține un fel de „jurnal” poetic în stilul compozițiilor folosite în templu, unde bolnavii și persecutații vin să se descarce în fața Domnului. Unele dintre aceste rugăciuni sunt păstrate în colecția de cântece liturgice folosite în sanctuar. Sunt psalmii de plângere individuală care exprimă căutarea lui Dumnezeu în vremuri de încercare și servesc drept exemplu al încrederii recâștigate prin fidelitatea lui Dumnezeu.

Dincolo de formula sau modelul literar, plângerile lui Ieremia exprimă o experiență reală de contraste și conflicte din partea profetului din Anatot. Acest om al lui Dumnezeu, care a trăit în secolele VII-VI î.Cr. din cauza activității sale profetice, începută încă din tinerețe, se ciocnește de contestații și opoziții mai întâi în țara sa natală, din motive de interes local, și apoi în capitală, la Ierusalim, deoarece linia religioasă și politică a profetului intră în conflict cu cea a cercurilor de la curte și din templu. Ieremia va trăi în mod personal drama națiunii sale și a orașului Ierusalim, care va fi cuprins de distrugere și exil.

În pasajul propus pentru meditația liturgică, apare limpede tensiunea dintre cuvântul lui Dumnezeu care îl investește pe profet până în profunzime și aspirația și dorința sa de a avea o viață pașnică și senină. De aici izbucnirea sa în fața lui Dumnezeu, care capătă tonuri îndrăznețe: „M-ai sedus, Doamne, și eu m-am lăsat sedus; M-ai prins cu putere şi ai fost mai puternic”.

Profetul, confruntat cu criza provocată de misiunea sa profetică de denunțare și acuzație, are impresia că a fost înșelat și amăgit de Dumnezeu, ca o fată care a fost abuzată. Profetul rezumă rapid efectele cuvântului său de denunțare lucidă și curajoasă: batjocură, singurătate și conspirație. Atunci profetul este tentat să renunțe la misiunea sa profetică: „Am spus: Nu-mi voi mai aminti de el şi nu voi mai vorbi în numele lui”. În acest moment, criza se dizolvă, pentru că profetul nu poate înăbuși cuvântul lui Dumnezeu care este în el ca un impuls irezistibil, ca o febră care i-a pătruns în oase.

Conflictul din viața profetului provine din relația absolut intensă cu Dumnezeu și din dubla rezistență pe care o provoacă alegerea sa: rezistența personală și interioară și rezistența exterioară a mediului înconjurător. În cele din urmă, profetul alege fidelitatea față de Dumnezeu, chiar cu prețul plătit în ceea ce privește acceptarea socială și satisfacția personală.

A DOUA LECTURĂ

Urmarea lui Isus nu este o simplă fidelitate verbală sau teoretică, ci angajamentul unei vieți consecvente cu adeziunea la credință. Aceasta este tema pe care pare să se concentreze îndemnul lui Paul din a doua lectură, extrasă din Scrisoarea către Romani. Apostolul își începe îndemnul trăgând consecințele practice din prima parte a Scrisorii, unde a dictat o amplă reflecție asupra mântuirii, darul lui Dumnezeu primit prin credință. Întreaga viață creștină, animată de caritate, devine cult spiritual. Liturghia vieții este jertfa întregii existențe și în dimensiunea sa personală și istorică: „Am venit […] să oferiți trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu”. În termeni negativi, acest lucru implică o rupere și o disociere de mentalitatea și logica lumească. În termeni pozitivi, cultul spiritual este adeziunea intimă la voința lui Dumnezeu în toate situațiile vieții. Ceea ce a fost numit la început „calea crucii” este căutarea și adeziunea din toată inima la voința lui Dumnezeu, chiar și ținând cont de prețul fidelității în situații conflictuale și de ciocniri. Este calea anticipată de cei drepți din toate timpurile, revelată și adusă la împlinire în povestea istorică și personală a lui Isus.

EVANGHELIA

Pasajul evanghelic din această duminică relatează revelația și învățătura pe care Isus le-a dat ucenicilor pe drumul spre cruce și marchează începutul acestei serii de cuvinte despre destinul Fiului Omului și consecințele spirituale pentru ucenici. Nu este o coincidență faptul că acest pasaj din Matei este plasat la începutul celei de-a doua părți a evangheliei sale, care se încheie cu relatarea patimilor, morții și învierii.

 Un Mesia scandalos. Prima parte se referă la destinul sau mai degrabă la sfârșitul umilit și nereușit al Fiului Omului la Ierusalim: trebuie să sufere mult, să fie ucis, dar în cele din urmă va învia. Schița acestui discurs este oferită de cateheza creștină. La baza sa, însă, se poate recunoaște un nucleu istoric al cuvintelor lui Isus, care a pregătit grupul de discipoli pentru sfârșitul său tragic, făcând referire la modelul drepților persecutați și uciși din tradiția biblică. Stilul cuvintelor sale este cel al profeților, care întrezăresc planul misterios al lui Dumnezeu în țesătura evenimentelor umane. În cazul lui Isus, este vorba despre destinul său personal.

 Reacție și mustrare. Petru reacționează la cuvintele lui Isus într-o manieră vie. Este același Petru care, în scena anterioară, plasată în regiunea Cezareea lui Filip, a proclamat deschis că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu. Isus l-a făcut să înțeleagă că această credință este un dar gratuit din partea Tatălui ceresc. Acum, Petru, pe de altă parte, se opune alegerii lui Isus de a urma până la capăt planul lui Dumnezeu. Este o criză de respingere, înrădăcinată în imaginea despre Dumnezeu și Mesia. Petru este incapabil să împace imaginea sa despre un Dumnezeu puternic și un Mesia triumfător cu perspectiva profetică avansată de Isus. Ucenicul care se interpune între Isus și planul lui Dumnezeu nu mai este credinciosul care se deschide inițiativei Tatălui, ci omul care se lasă ghidat de criteriul „cărnii și al sângelui”. Sunteți un scandal pentru mine, pentru că nu gândiți după Dumnezeu, ci după oameni! Cuvintele lui Isus se referă la scena ispitirii din deșert, unde îl respinsese pe ispititor (Satana), atunci când acesta îi propusese un mesianism alternativ, puternic și glorios. Petru, cu mentalitatea sa, este aliat cu această putere adversă care se opune planului lui Dumnezeu. Întrucât vrea să i se opună lui Isus, care se pregătește să ia calea fidelității extreme chiar și în suferință și moarte, el devine un scandal, o piatră de poticnire.

 Regulile de urmat. Al treilea moment al discursului lui Isus se adresează tuturor discipolilor, cărora le trasează regulile de urmat ale lui Mesia, care a fost persecutat și ucis. Este o mică compunere de propoziții înnodate în serie, fără legături literare evidente, și care se regăsesc și în alte contexte (cf. Mt 10, 38-39). Discipolul este cel care merge după Isus, motiv pentru care trebuie să fie dispus să împărtășească destinul său de Mesia respins, umilit și ucis, chiar și cu prețul cel mai mare: pierderea propriei vieți. Prima condiție pentru a merge după Isus și a-l urma implică renunțarea de sine și purtarea crucii. Imaginea „purtării crucii” amintește de condamnarea istorică a lui Isus din cauza opoziției și ostilității pe care le-a provocat prin alegerile sale. Ucenicul său trebuie să se confrunte cu aceeași soartă. El trebuie să fie pregătit să fie respins și disprețuit în mediul său, așa cum condamnatul poartă bârna crucii până la locul de execuție, în mijlocul disprețului și insultelor publicului. „A-și pierde viața” înseamnă a rămâne credincios lui Isus. Cel care își pierde viața de dragul lui Isus este sigur că o va găsi. Dar ucenicii sunt de asemenea avertizați împotriva riscului iluziei că pot fi salvați pe bani puțini: viața nu poate fi răscumpărată cu bani sau putere. Calea crucii nu are așadar ca perspectivă autopedepsirea sau căutarea morbidă a suferinței și a autodistrugerii, ci, ca în povestea paradigmatică a Fiului Omului, perspectiva ultimă este aceea a vieții depline și definitive. Astfel, mica instrucțiune despre statutul și condiția ucenicului se încheie cu promisiunea venirii „Fiului Omului […] în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi”. Revelația finală a Fiului Omului ca Domn și judecător al istoriei va dezvălui și soarta finală a ucenicilor, asociată pe drumul spre cruce cu cea a lui Mesia umilit și ucis.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 549/septembrie-octombrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus vorbindu-le apostolilor 

Hits: 166