„Bucurați-vă, lăudați-l pe Domnul”- meditație pentru Duminica a XIV-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A XIV-A DE PESTE AN

9 IULIE 2023

BUCURAȚI-VĂ, LĂUDAȚI PE DOMNUL

Prima lectură din această duminică, luată din cartea profetului Zaharia, ne prezintă o invitație la bucurie cu ocazia intrării regelui în cetatea sa, Ierusalim, după victorie; un rege după voia lui Dumnezeu. În evanghelie găsim această bucurie în rugăciunea de laudă a lui Isus către Tatăl; o rugăciune în care Isus se declară destinatarul oricărui dar de la Tatăl și intermediarul cunoașterii sale, așa cum regele pentru Israel era executantul justiției divine. A doua lectură, luată din Scrisoarea către Romani, ne conduce în jurul contrastului dintre carne și Duhul lui Dumnezeu, o incompatibilitate care nu permite niciun compromis în cuvintele lui Paul, care merge până la a afirma că viața după carne provoacă moartea, în timp ce viața în Duh deschide spre viață.

JUGUL MEU E DULCE

de Roberto Laurita

Imaginea jugului – pe care o găsim în evanghelia de astăzi – riscă să fie puțin înșelătoare: ea ne duce imediat cu gândul, de fapt, la jugul sclaviei, al subjugării, al asupririi… Jugul care blochează, care umilește, care împiedică să se miște… Este aceasta ceea ce Isus ne pune în față?

Dacă ne gândim puțin, însă, trebuie să recunoaștem că, în general, jugul este folosit pentru a căra ceva greu în doi sau mai mulți, nu singur.

Și tocmai acest lucru ne este oferit de Domnul. El a venit să ia jugul nostru: tot ceea ce ne împovărează și ne îngreunează existența, tot ceea ce ne face să ne luptăm pentru a ne descurca, zi de zi. El s-a făcut om tocmai pentru asta, pentru a împărtăși foamea și setea noastră, bolile și pierderile noastre, fragilitatea noastră și obstacolele pe care le întâlnim. Nimic nu-i este necunoscut despre condiția umană.

Dar el a venit nu doar pentru a cunoaște ceea ce ne doare, ci și pentru a împărtăși durerile noastre. Singuri, am risca să ne lăsăm copleșiți de tristețe și descurajare sau să ne prăbușim sub mormanul de durere și de trudă pe care trebuie să-l tragem după noi.

El nu se eschivează de la sarcina noastră. El nu ne scutește de suferință. La asta se așteaptă cei care au o viziune magică și copilărească asupra mântuirii creștine.

În schimb, Isus, Cel Răstignit și Înviat, vine alături de noi pentru a ne sprijini: pentru a ne vindeca, pentru a ne da putere, pentru a lua asupra Sa cea mai mare parte a dificultăților noastre. De aceea, jugul pe care ni-l propune este blând și povara lui ușoară… nu pentru că poverile dispar, ci pentru că și le asumă împreună cu noi.

Și acesta este și izvorul solidarității creștine: a trăi prezența consolatoare a lui Cristos înseamnă și a conștientiza dramele atâtor frați și surori și a încerca să participăm la luptele și suferințele lor, așa cum Isus a făcut și face cu noi. Cei care au fost acolo știu să recunoască imediat indicatorii esențiali! Nu întâmplător faptul de a fi găsit un tovarăș de drum te determină să fii tovarășul de drum al celor care sunt lipsiți de el.

„Cei mici” despre care vorbește Isus sunt tocmai cei care au găsit în el ajutor și mângâiere, lumină și speranță. Ei intră în „logica Împărăției” nu prin discursuri savante, ci prin inimă, care le face mâinile active, harnice și solidare.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

CREDINȚA CELOR SIMPLI ȘI EVLAVIA POPULARĂ.

O RESURSĂ PENTRU BISERICĂ

de Francesco Zaccaria

Nu de puține ori, în ochii preoților și teologilor, expresiile de pietate populară par a fi deficitare în raport cu o credință creștină matură: pare să le lipsească hrana Cuvântului lui Dumnezeu sau angajamentul constant în viața eclezială, par să fie lipsite de conținut teologic, de referințe liturgice, expresii ale unei credințe superficiale, folclorice sau chiar superstițioase. La o privire mai atentă, însă, ar trebui să se pună la îndoială o astfel de judecată.

De fapt, Papa Francisc, pornind de la documentul de la Aparecida, consideră că pietatea populară este o expresie a credinței autentice, un mod legitim de a fi Biserică, „o spiritualitate întruchipată în cultura celor simpli” (Evangelii Gaudium abreviat EG 124).

Rafael Tello, unul dintre părinții teologiei poporului argentinian, pe care Papa Francisc îl citează, folosește distincția etică a celor trei dimensiuni ale actului de credință: credere Deum, credere Deo și credere in Deum pentru a fundamenta această legitimitate a credinței exprimate de pietatea populară.

Potrivit lui Tello, pietatea populară pune accentul pe încrederea în autoritatea lui Dumnezeu (credere Deo) și pe tensiunea omului față de Dumnezeu (credere in Deum), în timp ce lasă în umbră explicația rațională a adevărurilor revelate (credere Deum). Cu toate acestea, tocmai apropierea de Dumnezeu și dăruirea de sine, adică credere Deo și credere in Deum, sunt elementele cele mai decisive ale actului de credință[1].

Prin urmare, pare plauzibil să interpretăm formele de evlavie populară ca expresii ale unei credințe care pune accentul pe dependența și încrederea în Dumnezeu, adesea legate de o situație de sărăcie, suferință și dificultate. Este credința văduvei sărace, lăudată de Isus, care își încredințează cei doi bănuți în vistieria templului și, cu ei, își predă întreaga viață în mâinile lui Dumnezeu (cf. Mc 12, 38-44). În imaginea acestei văduve, putem vedea credința exprimată prin gesturi de evlavie populară, cum ar fi aprinderea unei lumânări în fața unei imagini a lui Padre Pio, participarea la o procesiune de Vinerea Mare sau un scurt pelerinaj la sanctuarul din propria țară. Chiar și aceste expresii simple și populare pot exprima o credință sinceră, care știe să se încredințeze și să se dăruiască lui Dumnezeu, chiar dacă nu cunoaște bine sau nu a aprofundat conținuturile credinței. Iată de ce, așa cum scria cardinalul Bergoglio de atunci în prefața volumului citat, „nu mai putem trata pietatea populară ca pe Cenușăreasa casei”.

Prin urmare, este necesar să depășim o interpretare dihotomică a relației dintre expresiile oficiale și cele populare ale credinței, pentru a intra într-o relație de circularitate, pe care o putem defini și ca „evanghelizare reciprocă”. Pe de o parte, este important să se reamintească rolul Sfintei Scripturi, al liturghiei, al catehezei și al teologiei, care trebuie să integreze elementele pietății populare și să evite anumite riscuri, cum ar fi afirmarea unui raport corect între credință și rațiune și evitarea derapajelor spre miraculozitate sau fideism, risc care a devenit deosebit de evident în vremuri de pandemie, când, prin anumite forme de pietate populară, au fost vehiculate și atitudini iraționale și antiștiințifice.

Pe de altă parte, însă, nu trebuie uitat că pietatea populară are o „forță evanghelizatoare” (cf. EG 122-126) specifică, care trebuie salutată și care poate fi o resursă pentru a duce vestirea Evangheliei în lumea de astăzi, dar și pentru a ajuta întreaga Biserică să redescopere forme evanghelice de viață eclezială. În acest scurt spațiu nu putem decât să sugerăm câteva idei care ne vin din pietatea populară și care pot fi de ajutor Bisericii în depășirea anumitor riscuri și tentații.

Împotriva riscului de „intelectualizare” și „spiritualizare” a cuvântului lui Dumnezeu, pietatea populară ne redă caracteristicile unei credințe creștine care implică toate dimensiunile persoanei, inclusiv cele care implică emoțiile, corpul, comunicarea non-verbală: plânsul în timpul unei procesiuni, aplauzele la ieșirea unei imagini sfinte, mersul în pelerinaj etc. sunt acțiuni care ne reamintesc că experiența credinței trebuie să atingă toate dimensiunile vieții și ale persoanei.

Împotriva riscului de „privatizare” a credinței, unele expresii de evlavie populară ne reamintesc experiența relațională și comunitară necesară a credinței creștine: sărbătorile populare, confreriile, grupurile de rugăciune etc. pot fi o ocazie de a ne reaminti că mărturia Evangheliei este întotdeauna o experiență sinodală și eclezială.

Împotriva riscului de „clericalism”, diversele expresii de evlavie populară subliniază rolul conducător al credincioșilor laici și în special al femeilor în comunitatea creștină: diverse practici de evlavie populară (pelerinaje, rugăciuni, rituri…), în care rolul conducător este încredințat laicilor și femeilor, ne reamintesc cum slujirea, animarea și conducerea în biserică au expresii diferite și plurale, la fel cum sunt diferite carismele puse în slujba comunității.

Preoții și comunitățile au sarcina de a discerne pietatea populară „cu privirea bunului Păstor, care nu caută să judece, ci să iubească” (EG 125), structurile, practicile de viață eclezială și comunicarea Evangheliei încât să se convertească și să devină mai evanghelice, deoarece chiar și în experiențele de credință ale celor simpli și săraci suntem chemați să primim „înțelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin ei” (EG 198).

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Profetul anunță un paradox: un rege victorios, dar umil, care nu călărește pe un armăsar, ci pe un măgar obișnuit. Cu toate acestea, cu autoritatea sa, el va instaura pacea universală.

Psalmul responsorial: Psalmul relatează lauda personală a autorului, care intenționează să îi implice și pe ceilalți într-o celebrare corală a Dumnezeului lui Israel, cel care îi iubește pe cei mai mici și pe cei mai slabi.

 A doua lectură: Apostolul completează tabloul singularității lui Dumnezeu, care cere originalitatea celui care crede în el, cu dihotomia dintre carne și Duh, invitând la a trăi sub stăpânirea celui din urmă, realizând astfel invitația Domnului Isus.

Evanghelia: Matei, raportând imnul de bucurie exprimat de Isus, ni-l prezintă pe Domnul într-un act de încredere și de laudă față de Tatăl și de acceptare față de orice membru al umanității, care, epuizat, caută revigorarea vieții.

PRIMA LECTURĂ

Acest scurt pasaj din cartea lui Zaharia face parte dintr-un lung oracol în care puterea lui Dumnezeu se manifestă atât ca o cucerire a națiunilor străine (9, 4), cât și ca putere, apărare și mântuire pentru poporul ales (9, 16). Întregul capitol folosește un limbaj militar, iar pasajul nostru nu face excepție, având în vedere referirile la regi, carele de război, arcuri, pace, stăpânire etc.

Primul verset este introdus de un paralelism strâns între elementele primelor două propoziții: „exultați/joacă-te”; „fiica Sionului/fiica Ierusalimului”. „Exultați” și „bucurați-vă” sunt aproape sinonime, la fel ca și „fiica Sionului” și „fiica Ierusalimului”, dacă ținem cont de faptul că Sionul este muntele pe care se află Ierusalimul. Acest paralelism întărește imperativul „bucură-te” cu care începe pasajul nostru. Este semnificativ faptul că Zaharia folosește din nou expresia „fiica Sionului” într-un verset din capitolul al doilea, care are mai multe asonanțe cu al nostru: „Bucură-te, bucură-te, fiica Sionului, căci iată, vin să locuiesc în mijlocul tău” (2, 14). Pe lângă folosirea expresiei „fiica Sionului”, găsim de fapt două imperative asemănătoare cu cele din pasajul nostru, și anume „bucurați-vă” și „exultați” (verbul ebraic este diferit de cel folosit în pasajul nostru), iar motivul exaltării este dat de venirea cuiva: a regelui, în pasajul nostru, și a Domnului, în capitolul al doilea. Regele din pasajul nostru trebuie de asemenea identificat cu Domnul? Întrebarea este complicată, mai ales că datarea acestui pasaj este dezbătută. El ar putea fi al lui Zaharia însuși (sfârșitul secolului al VI-lea î.Cr.) sau chiar data din timpul campaniilor lui Alexandru cel Mare (sfârșitul secolului al IV-lea). Deoarece este imposibil în acest context să îl evaluăm, ne limităm să păstrăm doar sugestia că regele despre care se vorbește ar putea fi Domnul.

Exultarea la care este invitată fiica Sionului (și deci poporul) este motivată tocmai de sosirea acestui rege care este prezentat ca fiind „drept, victorios și umil”. Aceste trei caracteristici ale regelui nu sunt exclusive pasajului nostru. Regele drept este cel care exercită judecata și dreptatea („În zilele acelea și în vremea aceea voi aduce pentru David un lăstar drept, care va exercita judecata și dreptatea pe pământ”, Ier 33, 15). Regele victorios este regele David care învinge pe Goliat, nu datorită puterii sale, ci pentru că Dumnezeu îi dă victoria (1Sam 17,45-46.47b).

În acest sens, este relevant să observăm că termenul ebraic pe care îl găsim tradus prin „victorios” este în sine un participiu pasiv a cărui traducere literală ar fi „este salvat [de Dumnezeu]”: regele trebuie să se încreadă în Dumnezeu și Domnul este cel care îi va pune pe dușmani în mâinile sale. Regele smerit este cel care recunoaște distanța dintre el și Dumnezeu și care „tremură la cuvântul său” („La cine mă voi uita? La cel smerit, la cel al cărui duh este mâhnit și la cel care tremură la cuvântul meu”). De aceea, nu este surprinzător că versetele noastre, și în special imaginea regelui care intră în Ierusalim pe un măgar, au fost interpretate în cheie mesianică de către evangheliști în episodul ultimei intrări a lui Isus în Ierusalim (Mt 21, 5; Ioan 12, 15). Descrierea acestui rege este cea a unui rege „drept și victorios” (Ier 33, 15-16): el este salvat și nu un salvator. Regele nu este cel din 1Sam 8, 20; 9, 2, ci este cel din 1Sam 17, 38-39 și 2Sam 5, 17-25, numai că Dumnezeu este „salvatorul”, „biruitorul”. Imaginea regelui umil, călare pe un măgar, amintește de intrarea lui Isus în Ierusalim, umilința este o condiție pentru a avea încredere în Dumnezeu, mai ales în rege (1 Sam 25, 20).

A DOUA LECTURĂ

Așa cum se întâmplă adesea în scrisorile sale, Paul se joacă cu opoziții sau, mai degrabă – în acest caz – cu alegeri de teren. Tema este cea a dominației, a apartenenței. Traducerea primei părți a v. 9 nu este lipsită de ambiguitate. Ceea ce se traduce prin: „Nu sunteți sub stăpânirea cărnii, ci a Duhului” este tradus de alții prin: „Nu sunteți în relație cu carnea, ci cu Duhul” sau, mai simplu: „Nu sunteți în carne, ci în Duh” (aceasta din urmă ar fi traducerea în limba greacă). Legătura dintre creștin (interlocutorul căruia Paul i se adresează) și Duhul și nu trupul este evidentă; modul în care această legătură se realizează și se manifestă este mai puțin clar. Paul subliniază modul în care locuirea Duhului Sfânt, și deci botezul, are efecte existențiale, vitale pentru creștin. Tertium non datur: fie omul este locuit de Duhul lui Dumnezeu, fie este locuit de păcat. Nu este întâmplător faptul că Paul folosește verbul oikéō de cinci ori în Scrisoarea către Romani: de două ori în pasajul nostru (8, 9.11), unde subiectul este „Duhul lui Dumnezeu”, și de trei ori anterior, în capitolul al șaptelea, unde subiectul este, dimpotrivă, „păcatul” (7, 16-20, în special în vv. 17.18.20).

În capitolul al șaptelea, opoziția era aparent între păcat și bine; în capitolul al optulea vedem că opoziția nu este atât cu „binele”, cât cu Duhul lui Dumnezeu. Iar acest lucru este relevant din punct de vedere teologic, deoarece, așa cum se afirmă în capitolul al șaptelea, binele nu este la îndemâna noastră (chiar Isus însuși afirmase că numai Dumnezeu este bun, Mc 10, 18), motiv pentru care este nevoie de Duhul lui Dumnezeu, care „vine să ne ajute în slăbiciunea noastră” (Rom 8, 26). Duhul lui Dumnezeu care locuiește în noi este „gelos” și nu lasă loc „cărnii”. Pentru Paul, acolo unde se află Duhul, nu este loc pentru carne, pasiuni sau păcat.

În v. 11, în care apar toate cele trei persoane ale Preasfintei Treimi, există multe repetări, atât de multe încât nu sunt imediat inteligibile. Referirea la „Duhul” care „locuiește în voi”, prezentă la începutul și la sfârșitul versetului, constituie o includere, un cadru, a cărui funcție este de a ne invita să citim totul în lumina acestui mister al locuirii Duhului în cei botezați.

Repetarea lui „voi”, la care se adaugă folosirea lui „trupurile voastre muritoare”, arată cum învierea privește persoana în întregime. Dumnezeu însuși este menționat de două ori, nu direct, ci cu referire la învierea lui Cristos („cel care l-a înviat pe Cristos din morți”), ca și cum acesta ar fi ceea ce îl identifică. Legătura dintre Duh, înviere și viață este clară în v.11, o viață care nu poate veni de la „carne” (sarx) (înțeleasă atât în sens material, cât și ca sinonim pentru păcat), ci doar de la cel care este capabil să „dea viață” chiar și trupurilor „muritoare”, adică în sine „destinate morții”. Acest ultim aspect al faptului de a fi „în sine destinat morții”, deja introdus în v.11, este reluat în v.12-13: „Dacă trăiți după trup, veți muri”. Carnea, spre deosebire de Dumnezeu, nu poate da „viață”, iar Paul îi invită încă o dată pe romani să ia act de acest lucru și să-și amintească faptul că nu are nicio datorie față de păcat, față de carne și față de pasiuni. A trăi ca unul care trebuie să urmeze păcatul ar fi o cale sigură spre „moarte”. Singurul mod de a trăi este de a „desființa lucrările trupului prin Duhul” sau, pentru a folosi o expresie din lectura a doua de duminica trecută: „consideră-te mort față de păcat” (Rom 6, 11).

EVANGHELIA

Pasajul evanghelic de astăzi se concentrează pe „cei mici” (în prima parte) și pe cei „obosiți și asupriți” (în a doua parte), categorii de oameni care trebuie descifrate pentru a înțelege textul evanghelic.

Rolul celor mici. În Vechiul Testament, și în special în cărțile profetice, termenul anawim revine cu o anumită frecvență, indicând un anumit grup de evrei: cei săraci, cei mici, cei umili: „Căutați-L pe Domnul, voi toți săracii pământului” (Sof 2, 3); „Cei umili se vor bucura din nou în Domnul, cei săraci se vor bucura în Sfântul lui Israel” (Is 29, 19); „Duhul Domnului […] m-a trimis să aduc vestea cea bună săracilor” (Is 61, 1). Termenul anawim, în Vechiul Testament, păstrează o referire la lipsa de avere, dar, în predicția profetică, el îi indică pe cei cărora Dumnezeu le îndreaptă atenția într-un mod special, pentru că se încred în el, se întorc la el. Acest lucru, chiar și atunci când nu este folosit termenul specific, este tipic pentru narațiunea biblică a istoriei lui Israel, cum ar fi strigătul, auzit de Dumnezeu, care începe eliberarea evreilor din Egipt: „Israeliții gemeau din cauza sclaviei lor, strigau în plâns și strigătul lor de sclavie s-a înălțat până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit jalea lor” (Ex 2, 23-24). Nevoia, strigătul, plângerea, jalea, asuprirea celui mic nu pot fi indiferente lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu iubește.

Cine este săracul, cel umil? Cel care nu este orgolios, cel care nu pradă pe alții, cel care, pentru a rămâne fidel voinței lui Dumnezeu, acceptă chiar să fie obiectul unei asupriri, cel care știe că tot ceea ce îi permite să trăiască, ca și viața însăși, este un dar gratuit de la Dumnezeu. În toate acestea, aspectul economic, deși prezent, este secundar, deși nu de puține ori, așa cum bine exprimă Biblia, bogăția poate fi un risc (Mt 19, 24).

În prima parte a pasajului nostru, cei mici sunt contrapuși celor înțelepți și învățați, nu atât pentru că ignoranța ar fi o virtute (în Biblie nu lipsesc invitațiile la căutarea înțelepciunii, la transmiterea cunoștințelor și la ai lăuda pe cei care au calități), cât pentru că cei care se consideră înțelepți sunt mai degrabă cei care tind să se ridice deasupra celorlalți, uneori chiar să îl critice pe Dumnezeu însuși (gândiți-vă la toate momentele în care Isus este pus la încercare „pentru a avea de ce să-l acuze”). Este evident că Isus nu are în vedere aici înțelepciunea lui Dumnezeu, nici măcar înțelepciunea ca dar de la Dumnezeu, ci acea pseudo-înțelepciune „umană” (și nu „divină”) care îl pune pe om la adăpost de voința lui Dumnezeu. Emblematice din acest punct de vedere sunt parabola semănătorului (în care semănătorul nu selectează minuțios unde să semene, ci seamănă „peste tot”) sau chemarea „tânărului bogat” (Mt 19, 19-26). Eșecul, totuși, nu este garantat (tocmai pentru că nu doar bogăția materială este centrală): vameșul Matei/Levi (Mt 9, 9), probabil înstărit ca vameș, acceptă chemarea lui Isus, la fel ca și Zaheu (19, 1-10). Aceștia, în ciuda faptului că sunt bogați, se dovedesc a fi mici și umili.

Între micime și acceptare. După ce am clarificat cine sunt „cei mici” și „cei înțelepți” în contextul biblic larg, este necesar să ne oprim puțin asupra contextului imediat, deoarece pasajul nostru evanghelic este imediat precedat de două mustrări strâns legate de pasajul nostru. Prima mustrare (9, 7-19) se referă la respingerea lui Ioan Botezătorul și, în consecință, la cea a lui Isus însuși; a doua mustrare (9, 20-24) se referă la respingerea cuvântului său și la convertirea care a urmat în orașele Corazin, Betsaida și Cafarnaum. Nu lipsesc referințele textuale între aceste pasaje. Referirea la înțelepciune în concluzia primei mustrări, în v. 19 („Înțelepciunea a fost recunoscută ca fiind dreaptă datorită faptelor pe care le face”), marchează distanța față de „înțelepții” din pasajul nostru, la fel cum atitudinea umilului, a omului mic este legată – în a doua mustrare – de referința la sac și cenușă („dacă minunile care s-au făcut printre voi s-ar fi petrecut în Tir și Sidon, de mult s-ar fi convertit, îmbrăcați în sac și acoperiți cu cenușă”, v. 21). Înțeleptul din pasajul nostru este cel care respinge anunțul, persoana lui Isus, și astfel – inconștient sau nu – îl respinge și pe Dumnezeu Tatăl, al cărui mijlocitor necesar este Cristos („nimeni nu-l cunoaște pe Fiul decât Tatăl, și nimeni nu-l cunoaște pe Tatăl decât Fiul și cel căruia Fiul i-l va descoperi”). Textul se învârte, nu întâmplător având în vedere cele spuse, în jurul temei acceptării însăși a persoanei lui Isus care acordă răcorire împreună cu jugul său.

Cele două sunt inseparabile pentru că miza este însăși adeziunea la viața lui Isus care, prezentându-se ca „blând și smerit cu inima”, se propune ca model al celor mici, al celor săraci cu duhul, al celor blânzi și al celor cu inima curată din fericiri, el – deși este Dumnezeu – se prezintă ca primul dintre anawim.

2. TEHNICIENI, AGRICULTORI ȘI CĂLUGĂRI

de Alberto Carrara

Există tot mai multe studii despre persoanele despre care se vorbește mai mult în perioada de vară decât în alte perioade ale anului: în timp ce (aproape) toată lumea părăsește orașele și localitățile pentru a merge în vacanță, există persoane care părăsesc orașele și localitățile pentru a merge la țară, nu pentru a lua concediu, ci pentru a munci. Cu cât societatea cere mai mult, cu atât mai mult ești tentat să nu dai ceea ce se cere, în numele propriei seninătăți și liniștei. Pentru a fi senin, trebuie să te „întorci”, de la distanța maximă față de pământ – un computer are prea puțin de-a face cu un lan de grâu – la proximitatea maximă.

Umanitatea, în cele din urmă, este o întoarcere la pântece, la pământ. Este o „convertire” seculară și o „convertire” socială. S-ar putea face – și cred că este și ușor – un paralelism între convertirea la credință și alegerea ulterioară de a trăi în comunități monahale, cu această convertire și acest monahism laic. În ambele cazuri există o descoperire, adesea bruscă și supărătoare, o distanțare, o căutare a unui „altundeva” diferit și îndepărtat, vital și revitalizant și, în cele din urmă, o viață nouă și diferită de cea de dinainte. Călugării sunt de multe ori țărani și, în felul lor, țăranii sunt călugări.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 547/mai-iunie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

[1] Cf. E.C. Bianchi, Introduzione alla teologia del popolo. Profilo spirituale e teologico di Rafael Tello, EMI, Bologna 2015, 169-230.

Imagine: Jean-Hippolyte Flandrin, Intrarea lui Cristos în Ierusalim

Hits: 145