„Să recunoaștem vocea Bunului Păstor” – meditație pentru Duminica a IV-a din Timpul Pascal
Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal 2023.
Duminica a patra din Timpul Pascal, a Bunului Păstor, exprimă unul dintre modurile fundamentale în care trăim întâlnirea cu Domnul Înviat. El ghidează viața credincioșilor săi nu cu indicații abstracte sau directive morale, ci propunându-se pe sine ca model de privit, ascultat și urmat (lectura a doua). El este cel care trebuie cunoscut în umanitatea sa, el este cel care trebuie recunoscut în trăsăturile sale de unicitate și originalitate – vocea sa (Evanghelia). El este cel care trebuie urmat pe căile timpului, astfel încât, avându-l mereu în fața ochilor, să avem încredere că, în împlinirea binelui cotidian, vom avea și puterea de a tolera relele cu care viața nu este niciodată zgârcită. A-l cânta pe Cristos Păstorul cel Bun înseamnă a intra într-o relație personală cu el, a ne lăsa cunoscuți de el și a ne deschide viața spre o adevărată convertire (prima lectură). Viața creștină este o călătorie de progres și eliberare de orice rigiditate și de împietrire a inimii.
VOCEA PĂSTORULUI
de Roberto Laurita
Relația pe care Cel Înviat dorește să o stabilească cu fiecare dintre noi nu este o realitate generică, care ajunge la toți în mod indistinct. Nu este doar un mesaj, un discurs, cuvinte: este vocea sa pe care fiecare este invitat să o recunoască și să o urmeze, o voce care are un timbru inconfundabil și care se adresează fiecăruia dintre noi, chemându-ne pe nume. Trebuie să ne aflăm într-o atitudine de ascultare pentru a nu pierde nimic din ceea ce se spune, pentru a accepta imediat ceea ce păstorul îi spune discipolului. Este decisiv, însă, să-l urmăm, să ne punem pașii pe urmele lui, să ne riscăm viața în urma lui, să facem aceleași alegeri ca și el, să acceptăm obstacolele care ne ies în cale.
Nu este o coincidență că tocmai în această duminică biserica celebrează Ziua Mondială de rugăciune pentru vocații. Într-adevăr, în centrul oricărei chemări se află tocmai aceste experiențe, care marchează întreaga existență a creștinului și îl determină să nu-și caute propria realizare, nu propriile interese, ci un rol care implică iertarea, slujirea, dăruirea de sine.
Impulsul începuturilor nu poate ceda prin epuizare. Angajamentul cere să fie susținut de o relație care să stea la baza deciziilor și alegerilor din fiecare zi. Altfel, rutina alunecă ușor în repetiția obosită a unor gesturi și cuvinte care își pierd sensul.
Totul se bazează pe percepția unei iubiri care ne ajunge acolo unde suntem, în situația noastră concretă, cu fragilitățile și slăbiciunile noastre, cu infidelitățile și păcatele noastre. Această iubire este, din când în când, o iubire tandră și exigentă, plină de compasiune și hotărâtă, pentru că știe să îmbine adevărul cu dreptatea și milostivirea. A accepta această iubire înseamnă să renunțăm la apărarea noastră și să ne abandonăm cu totul în fața celui care este singurul care ne poate umple existența de sens. A accepta această iubire ne determină să răspundem la iubire cu iubire, așa cum spunea Sfântul Bernard, și astfel să acceptăm chiar și calea incomodă care implică sacrificiul de sine, suferința, crucea.
Răspunsul pe care discipolul îl dă cu întreaga sa existență rămâne inexplicabil și indescifrabil dacă nu se înscrie în această logică. Nu se poate explica iubirea dacă nu se înțeleg aspectele ei fundamentale, originea ei și consecințele pe care le provoacă. Ceea ce este excesiv este de înțeles atunci când se întâlnește un dar exagerat care scapă tuturor limitelor. Ceea ce pare, la prima vedere, contrar raționalității, pare a fi singura atitudine potrivită pentru a întoarce – cel puțin într-un fel – ceea ce s-a primit cu supra abundență. Fără o întâlnire cu Păstorul care dă viață, fără a-i asculta vocea, nu se poate înțelege cum să-l urmezi pe drumul solicitant pe care l-a trasat.
COMENTARIU LA LECTURI
Suntem membri vii și activi ai familiei lui Dumnezeu. Isus Cristos continuă să ne cheme pe nume și să ne invite să facem parte din comunitatea creștină. Misiunea Sa l-a determinat să își dea viața pentru noi. Este scrisoarea sa de prezentare și cel mai bun certificat de autenticitate a cuvintelor sale. Oricine se lasă captivat de el va fi transformat.
Cuvintele lui Petru străpung ca o suliță: poporul i-a lăsat pe conducători să se ocupe de asta când l-au condamnat pe Isus la moarte. El, înviat, nu se întoarce pentru a se răzbuna, ci pentru a salva și reunifica poporul său divizat (Prima lectură).
Dumnezeu este într-adevăr ca un păstor al vieții omului, capabil să conducă pe pășuni bune, să împrospăteze sufletul obosit, să fie credincios în veci (Psalmul responsorial).
Isus este un păstor pentru că a fost primul care a fost o oaie blândă, docilă la glasul lui Dumnezeu Tatăl său, chiar și în fața suferinței și a morții: fără insulte, fără reproșuri, ci doar acea tăcere încrezătoare a celui care își pune viața în mâinile lui Dumnezeu (A doua lectură).
Există o distincție clară între păstor și tâlhar. Primul are o voce recognoscibilă, la care ne-am bazat de atâtea ori fără să fim dezamăgiți. Cel de-al doilea trebuie să folosească forța, pentru a lua pe cineva. Primul are ca unic obiectiv binele și viața oilor; cel de-al doilea conduce în afara gardului, dar numai pentru propriile interese (Evanghelia).
PRIMA LECTURĂ
Apostolul dă dovadă de un caracter energic, cerând ca întreaga casă a lui Israel să-l recunoască pe Isus, constituit de Dumnezeu ca „Mesia” (Cristos) și „Domn”. Isus (Yesuah) este numele propriu al Nazarineanului; în ebraică provine din rădăcina yasah (a salva): Isus este „mântuitor”; el este Mesia (Cristos) al lui Dumnezeu; în el este mântuirea și el este Mântuirea. Atunci când o persoană are nevoie de iubire, de iertare, de har, de a fi primită și ridicată la adevărata sa condiție, atunci ascultă cu bucurie vestea lui Cristos-mântuitorul. Ce trebuie să facem noi? Nu este răspunsul fricii, ci al surprizei recunoscătoare a celui care a văzut lumina la orizontul său. Creștinismul este prezentat ca o noutate pozitivă; ca o „veste bună” a mântuirii. Convertirea și botezul sunt răspunsul unei persoane care Îl caută pe Dumnezeu cu o inimă sinceră: să se convertească pentru că a găsit comoara harului; să se boteze pentru că vrea să trăiască în viața nouă dăruită de Cristos. Astăzi, Biserica continuă să fie chemată la proclamarea explicită și bucuroasă a unei noutăți care înalță inimile, care împrospătează aripile împovărate, care curăță spațiile nesănătoase, care înviorează trupurile istovite, care dă spațiu pentru libertate. Promisiunea este pentru voi, spune Luca; Evanghelia este pentru mine.
A DOUA LECTURĂ
Comunitatea creștină a văzut în moartea pe cruce a lui Isus nu doar o mare nedreptate, ci și realizarea unui act mântuitor. Poemul Slujitorului lui Iahve profețește despre omul drept, smerit și pașnic, care poartă o vină care nu-i aparține, care nu întoarce insulta, care deschide o cale tainică de mântuire. Comunitatea creștină a știut de la bun început că acest „om al durerii” anonim era Isus. Acest imn închinat lui Cristos răstignit adâncește sensul proclamației profetice: „rănile lui ne-au vindecat”. Este paradoxul mântuirii, care nu vine prin impunere violentă, nici prin putere de neatârnat, nici prin uniformitatea excluzivă a celor diferiți, nici prin consacrarea normelor, nici prin puritate de neatins, ci prin predare iubitoare. Isus nu mântuiește pentru că este un „om bun” judecat și condamnat pe nedrept; Isus mântuiește pentru că a dus la desăvârșire, a împlinit, planul mântuitor al lui Dumnezeu, pe care îl realizează pe căile dăruirii iubitoare a Fiului în numele întregii umanități. Isus este păstorul care își dă viața pentru cei care i-au fost încredințați.
EVANGHELIA
Imaginea păstorului și a turmei sale este o imagine des întâlnită în Vechiul Testament: Dumnezeu este păstorul care are grijă de fiecare persoană: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic” (Ps 23). Profeții îi denunță pe conducătorii poporului care profită de turmă (Ez 34,1-6) și anunță că Dumnezeu însuși își va aduna oile și le va păstori (Ez 34,12). Isus împlinește profeția lui Ezechiel; el folosește cuvinte dure, numindu-i „hoți” pe cei care au profitat de buna-credință a poporului; hoții se folosesc de artele rele pentru a „intra” la stână; Isus, însă, este poarta de intrare. Adevărul se accesează prin transparență, strălucire și simplitate; nu prin înșelăciune, cățărare, sărituri și jafuri. Isus nu este doar Bunul Păstor, ci mesajul și viața sa se bucură de o claritate și o curăție pe care cei cu scopuri întunecate sau întortocheate nu le pot prezenta niciodată.
REFLECȚIE PENTRU TIMPUL PASCAL
MÂNTUIREA SUFLETULUI ÎNSEAMNĂ MÂNTUIREA PERSOANEI
de Giacomo Canobbio
Cuvintele își dezvăluie sensul, niciodată lipsite de ambiguitate, doar atunci când sunt citite în context. Expresia „a-ți salva sufletul” preia textual o zicere evanghelică: în Mt 16, 25 ș.u., Isus indică condiția pentru a-ți salva psihicul. Versiunea latină redă termenul grecesc con anima. Nimic de obiectat: acesta este sensul original al termenului grecesc. Totuși, într-un context antropologic marcat de luarea în considerare a elementelor constitutive ale ființei umane, care ar fi sufletul și trupul, termenul suferă o reducere de sens, ca și cum ar indica o parte a compusului uman, uitând de cealaltă. În consecință, „mântuirea sufletului” a fost de multe ori înțeleasă ca indicând salvarea părții spirituale a ființei umane. Nu e de mirare: deja în Mt 10,28 găsim, cel puțin aparent, această dihotomie; căci citim să nu ne temem de cei care pot ucide trupul, dar sufletul. Este o formulă adversativă cu care se vrea să se indice să nu ne temem de persecuțiile pe care vor trebui să le îndure misionarii, ci să ne temem de cei care pot decide dacă viața noastră a fost sau nu ghicită.
În tradiția catehetico-omiletică, însă, expresia a căpătat un sens reductiv. O viziune antropologică mai puțin dualistă ajută la înțelegerea mai precisă a sensului expresiei, care este în primul rând soteriologic: a mântui sufletul înseamnă a duce la bun sfârșit propria viață, iar acest lucru se întâmplă atunci când cineva îl urmează pe Isus. Problema se referă însă la motivul pentru care se trece de la anima (psychḗ) la vita (viață).
Motivul este simplu: termenul anima chiar și în limbajul cotidian tinde să coincidă cu viața: vorbim de ființe animate, de animale, pentru a indica ființe vii, care se mișcă, respiră, stabilesc relații. Atunci când spunem suflet înseamnă deci a spune principiu de viață, care este condiția pentru a stabili relații. Este evident că sufletul uman nu este identic cu sufletul animalelor: nu întâmplător am vorbit de sufletul rațional ca fiind distinctiv al omului, spre deosebire de sufletul vegetativ și senzorial care se regăsește și la alte ființe vii. Teologia medievală recunoștea și ea diferite anima în ființele umane, pentru a spune că acestea participă la genurile vii, dar se ridică deasupra tuturor acestora datorită sufletului rațional.
Iată de ce Toma de Aquino a riscat să fie condamnat ca materialist, deoarece susținea că sufletul rațional prezidează toate operațiunile ființei umane vii. Dacă, totuși, sufletul rațional este elementul distinctiv al ființei umane – și nu poate fi gândit fără un corp, altfel nu ar mai fi o ființă umană, Sfântul Toma a mers cu o oarecare îndrăzneală până la a spune că sufletul separat, adică în condiția de a aștepta învierea, nu poate fi numit persoană – nu este greu de înțeles că „mântuirea sufletului” înseamnă mântuirea persoanei umane. De aceea, în limbajul pastoral, în special în limbajul misionar, scopul ministerului hirotonit este descris ca fiind salus animarum. În formarea viitorilor preoți răsuna adesea expresia pe care Sfântul Ioan Bosco o împrumutase de la Sfântul Francisc de Sales: da mihi animas caetera tolle; aceasta avea ca scop să insufle viitorilor păstori pasiunea de a câștiga „suflete”, evident nu pentru ei înșiși, ci pentru Domnul. Această expresie era în concordanță cu limbajul registrului parohial: se numărau sufletele unei parohii, adică persoanele umane, numite „suflete” nu mai pentru că erau vii, ci pentru că erau punctul final al grijii pentru mântuire. Receptarea reductivă a acestui limbaj provenea dintr-o concepție antropologică care, bazată pe un fenomen fizic, a dus la devalorizarea (cel puțin momentană) a trupului: la moarte, corpul începe să se descompună, revenind la forma nediferențiată a materiei; ceea ce rămâne din persoana umană este elementul său distinctiv, și anume sufletul rațional, elementul care a permis ființei umane să gândească, să iubească și să trăiască relații, printre care relația cu Dumnezeu ocupă locul primordial.
Așadar, a vorbi despre nemurirea sufletului a coincis cu a vorbi despre singularitatea persoanei umane în raport cu toate celelalte ființe vii de pe pământ. Iar acesta nu a fost un tribut – așa cum se pretinde adesea – adus gândirii platonice (care poate că a servit la salvgardarea unui dat antropologic incontestabil; de altfel, nu trebuie să fim scârbiți în a urmări cu atenție critică o orientare filosofică), ci un mod de a spune că moartea nu este ultimul cuvânt al existenței umane, tocmai pentru că ființa umană este diferită de toate celelalte ființe vii: capabilă să intre într-o relație responsabilă cu Dumnezeu, aspirând la plinătatea vieții, care constă în comuniunea ultimă cu Dumnezeu însuși și cu celelalte ființe vii (de data aceasta și cu îngerii și sfinții).
În acest sens, afirmația nemuririi sufletului este mai degrabă o afirmație antropologică decât una escatologică, chiar dacă antropologia și escatologia sunt legate între ele.
Mântuirea sufletului înseamnă, așadar, atingerea plenitudinii vieții: acesta este destinul rezervat de Dumnezeu ființelor umane. Pentru a atinge acest lucru, trebuie să facem ceea ce Isus a indicat în textele la care s-a făcut aluzie mai sus. Evident, acest lucru nu se poate face doar cu sufletul: ființa umană nu poate face nimic fără corp; nici măcar să gândească, care ar părea a fi acțiunea tipică a sufletului, cel puțin conform unei concepții excesiv de intelectualiste despre ființa umană: dacă moare creierul, care este conectat la toate celelalte organe ale corpului, nu se mai gândește. Neuro științele ne-au ajutat să înțelegem mai bine ceea ce teologii medievali înțeleseseră deja, chiar dacă nu dispuneau de instrumentele actuale de cunoaștere. Întrebarea care se pune este dacă este suficient pentru a „mântui sufletul”.
Tradiția catehetico-miletică (dar și teologică), punând accentul pe elementul distinctiv al ființei umane, pusese în surdină conținutul singular al credinței creștine, învierea morților (așa cum mărturisește Crezul niceo-constantinopolitan) sau învierea trupului (așa cum mărturisește așa-numitul Simbol apostolic, unde „trup” nu înseamnă doar dimensiunea fizică a ființei umane, ci starea de fragilitate muritoare care se manifestă într-o formă evidentă în moarte). Cele două expresii trebuie înțelese nu într-o formă neutră, ci ca indicând participarea la condiția lui Cristos înviat: afirmația învierii este o afirmație soteriologică; nu întâmplător ea este postulată în Simbolurile de credință după mărturisirea în Duhul Sfânt, cu trimitere clară la Rom 8,11.
Dacă, așadar, învierea este plasată la sfârșitul timpului, este în primul rând pentru un motiv de natură fenomenală: moartea este de fapt sfârșitul unui tip de existență (corpul se descompune); dacă nu se vrea să se declare că este sfârșitul existenței persoanei, trebuie să se concluzioneze că există un element de continuitate: principiul vital al acestui corp este sufletul, care în situația despărțită de corp se află într-o stare nefirească și „așteaptă” să își poată exercita din nou funcția de principiu vital. Acesta este motivul pentru care Toma de Aquino a vorbit și despre învierea sufletului: sufletul înviat – adică participant la condiția glorioasă a lui Cristos – va deveni principiul învierii trupului. Un alt motiv pentru care învierea este plasată la sfârșitul istoriei este de văzut în dat antropologic: nicio persoană umană nu poate trăi fără o relație cu ceilalți, astfel încât împlinirea vieții poate avea loc atunci când întreaga umanitate a atins destinul de plinătate a vieții stabilit de Dumnezeu. Medievalii aveau un simț al comunității, așa cum se regăsește și în Biblie: numai atunci când întregul „trup” (social și eclezial) a ajuns la capăt poate exista plinătatea vieții pentru fiecare persoană.
Dacă acesta este sensul expresiei „a salva sufletul”, pentru a evita reducționismul, va fi potrivit să se folosească „a salva viața sau persoana” în predică și cateheză. Căci la aceasta se referea când se vorbea despre suflet (rațional), elementul distinctiv al ființei umane, care există în măsura în care este și trup.
M-AI SEDUS, DOAMNE
de Pedro Casaldáliga
M-ai sedus, Doamne,
și eu m-am lăsat sedus,
de când ți-am aflat numele,
bâlbâindu-l în familie.
M-ai sedus, Doamne
și m-am lăsat sedus
la fiecare nouă chemare
pe care mi-a adus-o marea.
M-ai sedus, Doamne
și m-am lăsat sedus
până la marginea serii,
până în pragul morții.
M-ai sedus, Doamne
și eu m-am lăsat sedus
în fața fiecărui om sărac
care mi-a amintit de chipul Tău.
M-ai sedus, Doamne
și eu m-am lăsat sedus
într-o luptă inegală
ca victoria să fie numai a noastră.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 546/aprilie-mai 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: Jean Baptiste de Champaigne, Bunul Păstor
Hits: 290