ÎPS Aurel Percă: Şi nouă, ca şi Sfântului Toma, Isus ne spune: „Pune degetul aici, întinde mâna, atinge!”

Predica ÎPS Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București

Duminica a 2-a Paștelui (Anul A), 19 aprilie 2020

Iubiţi fraţi şi surori care sunteţi în comuniune prin televiziune şi internet,

În enciclica Deus caritas est, Papa emerit Benedict al XVI-lea a amintit că la începutul existenței noastre de creștini, în centrul credinței noastre nu există o alegere individuală sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, Isus Cristos, care dă vieții o perspectivă nouă, direcția potrivită de luat. În centrul vieții lui Isus este Învierea. Paștele este sărbătoarea sărbătorilor, ziua în care Isus triumfă glorios asupra răului, morții și păcatului. Paștele este sărbătoarea vieții, ziua speranței, pentru că lumina a învins întunericul care întunecă viața omenirii.

Evangheliile nu ne relatează și nu ne spun despre modul în care a avut loc învierea. În schimb, ele ne vorbesc despre vizita unor femei și a unor discipoli la mormânt lui Isus, mormânt pe care îl găsesc gol, ne vorbesc despre uimirea și nedumerirea pe care acest fapt le-a provocat în ele, despre îndoielile și temerile lor; ne vorbesc despre îngeri care, liniștind pe cei prezenți, îi invită să ducă tuturor mesajul Învierii. Fiecare prezentare se termină cu apariția lui Cristos înviat care dăruiește pacea: „Pace!”.

Şi evanghelia de astăzi ne vorbește despre o dublă apariție a lui Isus în mijlocul apostolilor: prima, când apostolii erau cu ușile închise, iar Isus se prezintă în mijlocul lor şi le dăruiește pe Duhul Sfânt în vederea iertării păcatelor, şi a doua oară, în prezența apostolului Toma, numit „necredinciosul”, în care Isus îi proclamă fericiți pe cei care vor crede în El deși nu l-au văzut.

În toate relatările despre aparițiile lui Cristos înviat, totul se termină cu bucuria revederii şi reîntâlnirii şi dăruirea păcii.

Iubiți credincioși,

În aceste zile de mare îngrijorare din cauza pandemiei care continuă să semene durere și moarte, ne vine greu să primim bucuria care vine de la Paște, pe care l-am sărbătorit acum o săptămână, iar astăzi ne unim cu toţi creștinii de rit oriental pentru a proclama același adevăr de credință.

Dar cum putem trăi atmosfera de bucurie, care vine din credința în Cristos a înviat, dacă există boală, moarte și frică în jurul nostru și printre noi? Trăind în comuniune de uimire și nerăbdare plină de încredere în momentul încercărilor. Ce ne vor aduce următoarele câteva luni? Cum va fi viitorul omenirii pe pământ? Nu știm.

Omenește vorbind, există semne de speranță, dar cu dificultate putem întrezări lumina slabă din capătul tunelului adusă nouă de noile progrese în căutarea vaccinului pentru Covid-19 și despre tratamentele pentru cei afectați de acest virus. Din păcate, vor fi și alte experiențe dureroase.

Dar în această Duminică a Milostivirii sau a Îndurării, lumina com-pătimirii divine luminează calea oamenilor de azi. Totuşi, nu este suficient să spunem că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu plin de îndurare, de la care noi scoatem şi alimentăm sentimentele noastre de milă și fraternitate.

El este şi victimă a răului nostru. El este Mielul nevinovat, jertfit pentru păcatele noastre, care învinge răul cu dăruirea de sine pe Cruce. Ca și apostolii în urmă cu aproximativ două mii de ani, este necesar ca în cenacolul istoriei noi, astăzi, să-l primim pe Cristos cel Înviat, care ne arată rănile răstignirii sale și ne repetă: „Pacea vouă!”

Este nevoie ca noi, sărmane creaturi, să ne lăsăm atinşi și pătrunși de Duhul, pe care Cristos Înviat îl dăruiește. Duhul Sfânt este cel care vindecă rănile inimii, rupe barierele care ne separă de Dumnezeu și care ne divizează între noi, restabilind bucuria dragostei Tatălui și cea a unității frățești. Este important atunci să primim în integritatea sa învățătura care ne este dată de lecturile duminicii a doua a Sfintelor Paşti.

Astăzi, liturghia arată calea milostivirii care, în timp ce reface relația fiecăruia cu Dumnezeu, trezește și noi relații de solidaritate frățească între oameni. Cristos ne-a învățat că „omul nu numai că primește și experimentează milostivirea lui Dumnezeu, dar este chemat și „să folosească milostivirea” față ​​de ceilalți: Fericiți cei milostivi, pentru că vor găsi milă (Mt 5, 7)” (Sf. Ioan Paul II Papă, Scrisoarea enciclică Dives in misericordia, 14) .

„Mila este, de fapt, actul ultim suprem cu care Dumnezeu vine să ne întâlnească și care ne deschide inimile spre speranța de a fi iubiți pentru totdeauna, oricare ar fi sărăcia noastră, indiferent de păcatul nostru. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi nu este un cuvânt abstract. S-a făcut vizibil și tangibil în Isus Cristos. Acesta este motivul pentru care dragostea milostivă a creștinilor trebuie să fie orientată pe aceeași lungime de undă” (Papa Francisc, Audiența  13 decembrie 2019).

Milostivirea învățată și practicată de Cristos nu iartă numai păcatele, dar răspunde, de asemenea, tuturor nevoilor oamenilor. Isus s-a aplecat asupra tuturor mizeriilor umane, materiale și spirituale. Experiența milostivirii continuă să ajungă la oameni prin gestul mâinilor noastre întinse în numele său spre oamenii care suferă. Gingăşia milostivă și mângâietoare a lui Cristos se adresează mai presus de toate celor care, afectați de o încercare deosebit de grea sau zdrobiți de povoara păcatelor săvârşite, și-au pierdut toată încrederea în viață și sunt tentaţi să cedeze disperării. Lor li se prezintă chipul dulce a lui Cristos, asupra lor se revarsă acele raze care vin din inima lui și luminează, încălzesc, indică drumul de urmat și insuflă speranță. Pentru a experimenta această milostivire repetăm ​​adesea invocația: „Isuse, eu mă încred în tine”, pe care Providența a sugerat-o prin Sfânta Faustina Kowalska (1905 – 1938). Acest act simplu de abandonare în milostivirea lui Isus străpunge norii mai denși și lasă să treacă o rază de lumină prin viața fiecăruia dintre noi.

Coasta străpunsă a lui Isus: sursă de lumină și milostivire.

Această duminică, numită în mod tradițional „Domenica în albis”, a fost proclamată Sărbătoarea milostivirii de Sfântul Ioan Paul al II-lea în anul 2000. Acest Sfânt Papă a dorit astfel să scoată în evidență legătura strânsă care există între Taina Paștilor și sărbătoarea Milostivirii: „Opera Răscumpărării este legată de lucrarea milostivirii” (Sf. Faustina). Este adevărat că, potrivit unei tradiții străvechi, duminica de astăzi a avut numele de duminică „în albis”, pentru că în această zi, în primele secole ale Bisericii, cei botezați în timpul Vigilei pascale purtau încă nou veșmântul alb, simbol al luminii pe care Domnul le-o dăduse în Botez. Ulterior, aveau să depună haina albă, dar noua luminozitate care le-a fost transmisă trebuia introdusă în viața lor de zi cu zi.

Flacăra delicată a adevărului și binelui, pe care Domnul a aprins-o în cei botezaţi, trebuia să fie păzită cu sârguință  pentru a aduce în această lume ceva din strălucirea și bunătatea lui Dumnezeu.

La fel de adevărat este că Botezul este sacramentul milostivirii, cu care Dumnezeu nu numai că ne iartă păcatul original, ci ne încorporează în Cristos și ne face Templul Duhului Sfânt. Acest sacrament „izvorăște” din coasta străpunsă a lui Cristos, „izvor de milă, fântână de iertare” (Simeon Noul Teolog, Imn XLV), și Evanghelia de astăzi ni-l arată pe apostolul Toma care are darul credinței şi pune degetul în această coastă, ca și cum ar atinge Inima plină de compasiune a lui Cristos din care iese sângele și apa harului: milostivirea gingaşă a lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu poate trăda numele său: Iubirea, care se dăruiește și iartă. Odată cu misterul Pătimirii, Morţii și Învierii lui Cristos, se realizează o nouă creație și, aşa cum Eva a fost făcută din coasta lui Adam care doarme, la fel din coasta lui Cristos care dormea ​​pe cruce, Dumnezeu Tatăl a format Biserica.

Biserica s-a născut din inima străpunsă a lui Cristos, iar Sfântul Toma, iertat de necredința sa, a avut darul de a pune mâna în rana coastei și să se apropie de inima Celui Răstignit înviat. L-a atins pe om și l-a recunoscut pe Dumnezeu, care și-a arătat din nou milostivirea sa față de el.

Şi nouă, ca şi Sfântului Toma, Isus ne spune: „Pune degetul aici, întinde mâna, atinge!”. Acest gest a fost suficient pentru Toma. De asemenea, şi nouă ne poate fi  suficient să ştim şi să experimentăm că vecinul, fratele și sora, cel care își întinde mâinile spre tine, o voce care nu te judecă, ci te încurajează și te cheamă, trup oferit în îndoielile prietenilor săi, este Isus.

În Crucifixul care se află în fiecare biserică și, sper, în fiecare casă, cu ochii noștri vom vedea răni la care nu ne-am fi așteptat, cu mâinile inimii am putea să le atingem și să credem. Poate că am crezut că Învierea sa va vindeca rănile din Vinerea Mare. Dar nu. Iubirea lui Dumnezeu și-a scris povestea pe trupul lui Isus cu alfabetul rănilor. De neșters, de acum, la fel ca dragostea. Dar, din rănile deschise nu mai curge sânge, ci lumină și milostivire. Iar în mâna lui Toma, călăuzită de Cristos spre coasta sa, sunt toate mâinile noastre.

Această Evanghelie este pentru noi toţi mai relevantă anul acesta.

Pentru că pe de o parte suntem marcați de experiența grea de a nu putea atinge, strânge mâinile, şi îmbrățișa. Pe de altă parte, poate suntem chemați să „atingem” într-un mod nou, mai profund, pornind de la experiența comună a Domnului care ne vizitează în situațiile noastre de viață, ne atinge rănile, ne deschide spre conștientizarea noastră în sine ca parte unui singur Trup: biserica pe care o formăm cu toții.

În faţa situației de neputință şi de speranță în ajutor, ne îndreptăm şi noi astăzi spre Domnul cel milostiv şi spunem:
„Isuse, eu mă încred în tine!”
„Prin pătimirea ta dureroasă, ai milă de noi şi de întreaga lume!”
Amin.

Hits: 14