„O singură condiție: să își îmbrace haina de nuntă” – Meditație pentru Duminica a XXVIII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXVIII-A DE PESTE AN

11 OCTOMBRIE 2026 

SĂ ȘTII SĂ RĂSPUNZI

de Jose Antonio Pagola

Cea mai recentă carte a Victoriei Camps, intitulată „Virtuți publice”, este un apel energic la îmbunătățirea conviețuirii sociale, prin cultivarea unor virtuți atât de neglijate în zilele noastre, precum solidaritatea, responsabilitatea, toleranța, buna educație sau adevăratul profesionalism. În capitolul dedicat responsabilității, profesoara catalană analizează un fenomen care pare să se răspândească din ce în ce mai mult printre noi, și anume capacitatea redusă a omului de a-și asuma obligațiile morale cele mai profunde. Se consideră că o persoană bună este cea care nu creează probleme celorlalți. Astfel, un profesor bun este cel care nu lipsește de la ore și este punctual în munca sa. Un bun politician este cel care își menține alegătorii mulțumiți. Un bun fiu este cel care nu-și dezamăgește părinții. Se pare că totul se reduce la îndeplinirea acelor obligații care pot fi definite cu o anumită precizie. De ce să ne adâncim mai mult în această chestiune?

Probabil că F. Nietzsche a fost unul dintre filosofii care au influențat cel mai mult configurarea acestui mod de a înțelege astăzi responsabilitatea. Potrivit lui Nietzsche, omul trebuie să răspundă doar de sine și în fața sa. Nu trebuie să se uite la nimeni. Nu trebuie să dea socoteală nimănui, ci doar sieși.

Dar, așa cum spune Victoria Camps, dacă cineva se uită doar la sine însuși, nu are de ce să răspundă pentru sine, deoarece orice răspuns presupune interpelarea altuia. Cu alte cuvinte, a fi responsabil înseamnă a fi capabil să răspunzi la chemarea altuia. Iar când persoana își pierde această capacitate de a răspunde în fața celorlalți sau de a răspunde în fața lui Dumnezeu, ajunge să se detașeze de tot și să nu mai răspundă pentru nimic.

Poate că, fără să-și dea seama pe deplin, sunt mulți oameni care trăiesc astăzi această „morală solitară”propovăduită de filosoful german. O responsabilitate care se reduce la un simplu monolog cu sine însuși și în care lipsește interpelarea viguroasă care ne vine din partea celorlalți și a lui Dumnezeu.

Isus a criticat cu tărie această atitudine de autoamăgire a celui care se închide în micul său univers și devine din ce în ce mai surd la orice chemare care îi cere o adevărată schimbare de comportament.

„Pilda ospățului de nuntă” ne vorbește despre această invitație care ajunge insistent la oameni, dar care este respinsă atunci când cineva este preocupat doar de treburile sale. „Invitații nu au dat atenție: unul s-a dus la pământurile sale; altul la afacerile sale”.

Mesajul este clar: trebuie să ne hotărâm. Trebuie să ascultăm chemarea care ne vine de la Dumnezeu pentru a ne schimba viața. Nu trebuie să ne temem de ea, căci, chiar dacă este exigentă, este întotdeauna o chemare care duce la ospățul final.

O SINGURĂ CONDIȚIE: SĂ ÎȘI ÎMBRACE HAINA DE NUNTĂ

de Roberto Laurita

Un rege care pregătește sărbătoarea de nuntă a fiului său face lucrurile în stil mare și se adresează în primul rând demnitarilor, persoanelor importante din regatul său. Vrea să-și împărtășească bucuria cu cei care îi sunt cei mai apropiați. Cei invitați ar trebui să se simtă onorați să figureze pe listă și să accepte cu recunoștință propunerea. Dar nu este așa.

Slujitorii regelui nu primesc decât refuzuri: nimeni nu vrea să participe. Reacția la a doua invitație, deja insistentă, este și mai rea. Unii se limitează să spună că au lucruri mai importante de făcut; alții, trecând de la vorbe la fapte, îi insultă pe trimiși, iar unii chiar îi ucid.

Dar este posibil să se arunce toată bogăția lui Dumnezeu care a fost pregătită? Regele nu este de acord și, doar ca să umple sala, trimite să cheme oamenii adunați de pe străzi, fără nicio distincție. Cei buni și cei răi, cei prezentabili și cei neprezentabili, cei cinstiți și delincvenții, cerșetorii și cei îmbrăcați decent. Fără niciun filtru. Fără nicio alegere. Fără nicio selecție. La acest moment, ospățul este cu adevărat pentru toți.

Dar nu toți sunt dispuși să renunțe la zdrențele lor, chiar dacă li se dăruiește o haină nouă. Există unul care își bate joc dedarul regelui: el vrea să participe la ospăț în condițiile lui și nu are chef să se schimbe. Și tocmai în acest moment regele, trecând să-i salute pe oaspeți, îl observă.

Suntem și noi un pic ca acel invitat? Pretindem să-I dictăm legea lui Dumnezeu, supunându-L capriciilor noastre? Vrem să participăm la oferta Sa de mântuire, dar impunându-I punctul nostru de vedere? Dumnezeu nu ne cere lucruri imposibile. Dimpotrivă, ne iese în întâmpinare acolo unde ne aflăm, fără a ne supune pe noi și trecutul nostru unui examen meticulos. Faptul că nu suntem prea prezentabili nu-L descurajează să ne primească, ci ne cere doar să ne deschidem spre schimbare. El știe că „între a spune și a face este o mare distanță” și că această distanță nu va dispărea ca prin minune. A ne îmbrăca în haina de nuntă este doar un semn de bună voință pentru a scurta, măcar puțin, acea distanță.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

PRIORITĂȚILE CORECTE ÎN TIMPUL DE PESTE AN

Provocarea nu constă în gestionarea timpului, ci în gestionarea de sine în timp

de Marilena Civetta 

Timpul de peste an

Timpul de peste an (ordinar) marchează ritmul respirației Bisericii, se situează între marile sărbători liturgice și are folosul de a ordona timpul uman, sfințind viața de zi cu zi. Să contemplăm în această perioadă viața publică a lui Isus și drumul Său spre Împărăția lui Dumnezeu: învățăturile Sale, vestirea mântuirii, săvârșirea minunilor.

Și noi, după momente extraordinare precum convertirea sau epifaniile pe care Domnul ni le dăruiește, intrăm într-un timp mai obișnuit, marcat de muncă și de angajamentele vieții cotidiene, în funcție de vocația care ne-a fost dăruită.

Eu sunt consacrată laică și psihoterapeută; prin urmare, angajamentul meu zilnic constă în munca cu pacienții, în anumite slujiri dedicate Bisericii, în îngrijirea casei și în rugăciune. Las rugăciunea la urmă, oarecum din dorința de a provoca, dar mai ales pentru că așa se întâmplă în cazul meu: în timpul obișnuit, a păstra momente de intimitate cu Mirele poate fi ceva deloc simplu!

Adesea suntem copleșiți de o mulțime de urgențe: munca, familia, casa, numeroasele angajamente sociale la școală, în comunitate, în Biserică. Viața trece repede, printre o mulțime de stimuli și nenumărate posibilități care ni se oferă astăzi. În această abundență există însă riscul de a ne „înghesui” fără a savura cu adevărat ceea ce trăim, cu mintea în altă parte, în viitor sau în trecut. Uneori acceptăm să facem lucruri nu pentru că ar fi în concordanță cu vocația noastră, ci pentru că nu suntem capabili să facem distincția între ce este prioritar și ce nu, între ce ne hrănește și ce ne risipește, să stabilim limite, să trasăm căi. Astfel, timpul ne scapă printre degete fără să-i putem simți plenitudinea: avem senzația că suntem spectatori ai propriei vieți; poate interveni teama că nu vom apuca să o trăim înainte ca ea să se sfârșească odată cu moartea, a noastră sau a celor dragi.

Timpul pe acest pământ nu este infinit

Timpul nu este infinit, moartea este prezentă în această viață și tocmai acest lucru, poate, dă sens timpului și îi stabilește ordinea. În activitatea mea de psihoterapeut am avut darul de a lucra cu bolnavi de cancer: această experiență m-a schimbat profund, readucându-mi în conștiință criteriul finitudinii timpului.

Dacă înainte mă urcam în mașină cu gândul corect și liniștit că sunt în siguranță, odată cu trecerea zilelor și a anilor am ajuns să consider un dar faptul de a trăi zi de zi.

Poate fi destabilizant să fii mai conștient că viața este precară în orice clipă, dar te face și foarte recunoscător și conștient de miracolul de a fi în viață. Pentru acești pacienți ai mei, a rămâne în viață nu mai era ceva de la sine înțeles; îmi spuneau: „Nimeni nu știe cât va dura propria viață, dar nouă ne-a sosit deja cartea poștală de avertisment!”. Această percepție mai acută a prezenței morții le-a oferit însă lor și m-a învățat și pe mine să conturez mai clar linia priorităților pe orizontul existențial: „Lucrul acesta nu mi se pare deloc util și acum pot să încetez să-i mulțumesc mereu pe ceilalți, pentru că timpul meu nu este infinit! Are o mare valoare și vreau să-l folosesc cu înțelepciune!”. O lecție prețioasă de învățat chiar și înainte de a te îmbolnăvi!

Am învățat să mă întreb, în fața diferitelor posibilități de alegere: dacă mâine mi s-ar spune „timpul tău pe pământ se va sfârși în curând”, ce aș vrea să nu fi neglijat?

Răspunsul pacienților mei nu a fost niciodată: „Aș fi vrut să muncesc mai mult, să fac mai multă curățenie în parohie sau să produc mai mult”, ci, aș putea rezuma: „Aș fi vrut să iubesc mai mult!”. Se spune asta gândindu-se la relațiile neglijate, la faptul că s-a bucurat prea puțin de bucuria vieții, la puținul timp dedicat îngrijirii de sine sau la faptul că nu s-a trăit pe deplin existența pentru a deveni cine ești cu adevărat.

A ne gestiona pe noi înșine în timpul cotidian: a fi prezenți la întâlnire

În fața invitației lui Isus la ospăț, spuneam la început, îmi dau seama că adesea și eu renunț la hrana mea pentru a face altceva. La prima vedere poate părea un lucru bun: se întâmplă pentru a îndeplini un serviciu sacrosanct! Cu toate acestea, a refuza timpul de intimitate pe care Domnul ni-l dărează înseamnă tocmai a refuza întâlnirea cu El. Multe lucruri bune ne fac să ne simțim utili și, în fond, ne ajută chiar să evităm golul care locuiește în noi, dar dacă acceptăm invitația la nuntă, primim întâlnirea necesară iubirii, recunoscându-ne nevoiași și uniți cu ceilalți din cauza aceleiași nevoi. Facem multe lucruri fără să ne oprim vreodată să le trăim sau să ne bucurăm de ele: dar nu putem participa la ospăț uitând de veșmântul de nuntă, pentru că astfel ratăm ținta! Suntem prezenți fără a fi cu adevărat prezenți, locuim spații și locuri fără spiritul autenticității, iar viața noastră devine vin diluat cu multă apă!

Talentele pe care Dumnezeu ni le încredințează și ne cere să le punem în valoare, din punct de vedere psihologic, sunt resursele noastre și, de ce nu, chiar și limitele noastre, expresie a binelui care se află în noi: a-i acorda spațiu, a-l orienta spre iubire, a-l realiza și, mai presus de toate, a ne bucura de el este fundamental pentru ca acesta să poată deveni dar. Acest lucru implică și o parte de sacrificiu, deoarece diferențele dintre oameni și incapacitatea de a iubi în mod perfect sunt cauza suferinței, dar aceasta nu este scopul iubirii, ci o etapă pentru a ne dărui mai deplin.

A te lăsa iubit, a-ți cultiva talentele, a le orienta spre bine, a-l întâlni pe celălalt, a depăși divergențele, a împărtăși bucuria comuniunii este un continuum virtuos în care trebuie să învățăm să trăim. Important nu este să facem multe lucruri, ci să ne bucurăm, în acele lucruri, de întâlnirea cu Tatăl care este aici, în mijlocul nostru, și care dorește să ne iubească: aceasta este pentru mine cea mai frumoasă mărturie, să ne bucurăm în Dumnezeu! Atunci munca, sacrificiul, slujirea, familia, Mirele, Mireasa, orice lucrare devine prilej de rugăciune și, în orice dintre ele, Domnul ne invită la ospățul nunții!

PRIMA LECTURĂ

Profetul Isaia pune în centru imaginea marelui banchet de pe munte. Banchetul reprezintă punctul culminant al călătoriei popoarelor și națiunilor, care se adună împreună pentru a întreține o relație cu Domnul, o relație de iubire cu El, care se manifestă prin mântuirea Sa universală.

 Contextul

Capitolele 24-27 din cartea lui Isaia au fost probabil rescrise de un profet anonim ulterior, care a trăit după exilul poporului lui Israel. Această secțiune ar putea fi definită drept o „Apocalipsă Mare” (în schimb, „Apocalipsa Mică” se încadrează în secțiunea capitolelor 34-35), datorită vocabularului, temelor și imaginilor utilizate, specifice literaturii apocaliptice, un gen literar particular care s-a dezvoltat mai ales după exil. Capitolul 24, care deschide această secțiune, denunță profanarea pământului săvârșită de om prin toate faptele sale vinovate, constituind premisa marelui judecată a lui Dumnezeu. În aceste pagini reapare comparația constantă cu Babilonul, considerat de tradiția biblică drept capitala prin excelență a impietății și a idolatriei, în contrast cu Ierusalimul, care este, dimpotrivă, cetatea Domnului și far pentru toate popoarele. Punctul culminant al întregii secțiuni este reprezentat tocmai de pericopa care se citește în această duminică, oferind cititorului imaginea ospățului pregătit de Dumnezeu și a bucuriei fără sfârșit a celor smeriți, care au rămas credincioși lui Dumnezeu.

Un banchet al speranței

În fața cititorului se conturează o epifanie deosebită: marele banchet de pe munte. Ne-am putea gândi la un mare banchet nupțial, ca simbol al comuniunii dintre Domnul și întreaga umanitate, reprezentată de toate popoarele și națiunile. De remarcat, de fapt, că nu este vorba de o sărbătoare exclusivă, ci una deschisă tuturor popoarelor, poporului ales, dar în egală măsură și națiunilor păgâne, prin care se evidențiază puternic relația de iubire nu exclusivă, ci universală cu Dumnezeu, care depășește chiar și moartea și doliul.

Imaginea ospățului conține dinamismul speranței, așa cum prefigurează toate expresiile conviviale din istoria biblică, care au valoare atât pentru prezent, cât și pentru viitor. Așteptarea unei împliniri, deja anunțată, este adesea reprezentată prin ideea unui ospăț escatologic, la care își iau locul toate popoarele pământului: „ospățul escatologic” evocă în sine toată bogăția și forța dinamismului speranței, prin imagini și simboluri cu un puternic impact emoțional. Prin oracolul lui Isaia privind „banchetul escatologic” se conturează imaginea ospățului final la care vor fi chemate toate popoarele și națiunile, pentru a forma adunarea „escatologică” care va uni toate generațiile în jurul aceleiași mese.

Tema „banchetului escatologic” își are originea în modelul escatologic al iudaismului, care subliniază comuniunea cu Dumnezeu și mântuirea finală a poporului lui Israel. Isaia preia acest model și îl amplifică, prin repetiții și accentul pus pe concepția universalistă aplicată Israelului, la sfârșitul timpurilor: toate popoarele vor veni la muntele Sionului (Is 2,2-3; Mi 4,1-3); în Sion, Domnul va pregăti un ospăț îmbelșugat (Is 25,6-7); toate popoarele vor putea să se bucure gratuit de bunurile Domnului (Is 55,1-3); cei care vor rămâne fideli legământului vor fi umpluți de bucurie (Is 56,6-7). Aspectul recurent al „banchetului escatologic” este tocmai bucuria mesianică. Participarea la ospăț devine, așadar, un act de speranță în Domnul, mai ales în urma catastrofei naționale, când Israelul a fost redus la un mic rămășiță și s-a accentuat așteptarea profetică a unui nou mesianism, a unui nou legământ, ultimul și definitiv, ale cărui semne prefigurative pot fi recunoscute chiar în simbolistica convivială.

Un banchet al reconcilierii

Imaginile morții, date de distrugerea Templului, de deportare, de umilirea poporului, sunt depășite de un nou act creator al lui Dumnezeu, care marchează un nou început, o înnoire, o renaștere, iar acest act creator se realizează, încă o dată, prin Cuvânt: „Domnul a vorbit”.

Banchetul este, de asemenea, simbolul împăcării, al întoarcerii la Dumnezeu (prin utilizarea verbului ebraic shub). Dorința de a participa la „banchetul mesianic” corespunde unei voințe precise a poporului: întoarcerea la Domnul cu speranța de a începe o viață nouă, în care muntele Sionului, reprezentare simbolică a Templului, devine acum „banchet” pentru toate popoarele și națiunile.

Banchetul nu are ca scop să potolească foamea oamenilor, ci reprezintă mai degrabă răspunsul Domnului față de cei săraci, față de anawîm, termen ebraic care, din punct de vedere etimologic, derivă din verbul anah, care înseamnă „a coborî, a scufunda”; prin urmare, anawîm sunt cei umiliți, cei afliți, cei aflați într-o stare de mizerie. Cei săraci sunt cei care au fost „scufundați”, împinși în jos, aplecați, zdrobiți, călcați în picioare, lipsiți de ajutor, o stare provocată de alții, de o relație care generează umilire. Cel mândru rămâne narcisist și se mulțumește cu sine însuși, nu se interesează de ceilalți, în timp ce cel smerit se încredințează în totalitate lui Dumnezeu și ia parte la ospățul Său.

Imaginea ospățului de pe munte invită la urcare, la înălțare către Domnul, la ridicarea către El: muntele reprezintă, în memoria cititorilor, locul manifestării și revelației lui Dumnezeu. Muntele Sion, idealizat, care în tradiția biblică simbolizează locuința lui Dumnezeu și centrul spiritual al Israelului, devine acum locul unei sărbători universale, în care Domnul Însuși va pregăti „banchetul escatologic”, cel definitiv, pentru întreaga umanitate.

A DOUA LECTURĂ

Situația extremă în care se află apostolul Paul devine un imn al vieții, al laudelor și al slăvirii lui Dumnezeu, Tatăl tuturor: împărtășirea suferințelor îi face pe creștinii din Filipi demni de a se bucura de abundența darurilor divine, care le împlinesc orice nevoie și necesitate. Bogăția și măreția lui Dumnezeu Tatăl se dezvăluie și se manifestează în Cristos Isus.

   Epistola către Filipeni este una dintre „epistolele din închisoare” scrise de Paul, în timp ce se afla în așteptarea judecății, riscând condamnarea la moarte. În ciuda acestei situații dramatice, Paul îi îndeamnă la ascultare și iubire, cu speranță și bucurie. Apostolul scrie creștinilor din Filipi, în Macedonia (Grecia), către prima biserică pe care a întemeiat-o el în Europa. Închisoarea lui Paul servește drept amplificator al mesajului său și îl încurajează să predice Evanghelia cu și mai mare intensitate: Apostolul, de fapt, consideră persecuția ca pe un trampulină pentru răspândirea mesajului evanghelic al lui Isus. Circumstanțele vieții, pe care Paul a învățat să le înfrunte, vicisitudinile realității cotidiene au fost ca niște „rituri de inițiere”, care l-au făcut capabil să facă față la orice. Apostolul își definește autosuficiența: el poate face față la orice datorită lui Isus, Cel Înviat. Secretul independenței sale este dependența de Cel care îi dă putere, într-o unire vitală cu El. Ceea ce pot face filipenii de bun și drept este să împărtășească, să aibă compasiune, să sufere alături de Paul, luând parte la necazurile sale.

Finalul epistolei este caracterizat de cuvinte emoționante de recunoștință față de filipeni pentru grija pe care i-au arătat-o.

Accentul final este pus pe tema „necazurilor” și, mai ales, pe viața dedicată slujirii Evangheliei. În ultimele două versete (care urmează după saluturi și rămas-bun), Paul repetă verbul „a umple” (pleroûn) și termenul „nevoie” (chreîa), care apare și mai devreme, în versetele 16 și 18 (nepreluate însă în textul liturgic de astăzi): acolo pentru a recunoaște că filipenii i-au dat lui Paul tot ceea ce îi era necesar, în timp ce aici, în încheierea scrisorii, pentru a revela că Dumnezeu va umple din belșug, peste măsură, orice nevoie a filipenilor în Cristos Isus. Concluzia este o doxologie, adică o exclamație rituală, o formulă, un scurt imn, care îl laudă, îl slăvește și îl glorifică pe Dumnezeu.

EVANGHELIA

Pilda despre invitații la nunta fiului regelui se află în centrul teologiei Evangheliei după Matei, care se confruntă în mod continuu cu viziunea iudaică a Torei: Dumnezeu își cheamă poporul (cei „mulți chemați”), dar doar câțiva răspund (cei „puțini aleși”).

 Contextul

Pericopa din Mt 22,1-14 se înscrie, la fel ca pericopele din ultimele două duminici, în dialogurile pe care Isus le poartă cu interlocutorii săi, iar „parabola invitaților la nunta fiului regelui” este inserată în cadrul dialogului cu adversarii, care are loc în interiorul Templului: acest cadru are o semnificație profundă în narațiunea Evangheliei dupăMatei, aflată într-un dialog și o confruntare continuă cu matricea evreiască a Scripturilor lui Israel, în special cu Tora.

Pilda din Mt 22 începe la inițiativa protagonistului, care se adresează interlocutorilor săi, inclusiv cititorului, cu o nouă meta-povestire, definită de narator ca o „pildă” (v. 1). Introducerea meta-povestirii de către narator o aliniază la pildele anterioare. Împărăția cerurilor este comparată de Isus „cu un om rege” (an-thrōpō basileî) care organizează (literalmente: „a făcut”, epóiēsen) nunta pentru fiul său (v. 2b). Motivul „nunții”, dat de termenul masculin gámos, reprezintă fundalul specific al similitudinii. Asocierea „a organiza nunta” (poiéō-gámos) apare doar în Mt 22,2 în întregul Noul Testament. Contextul acțiunilor se învârte în jurul invitațiilor repetate ale regelui, care își trimite (se folosește verbul apostéllō) sclavii pentru „a-i chema pe cei chemați la nuntă” (v. 3a: kalésai toús keklēμένο-us eis toús gámous), în care trebuie remarcată repetarea verbului „a chema” (kaléō), care subliniază importanța acțiunii de „chemare”.

 Cei chemați nevrednici și refuzul lor

„Primii chemați” la nuntă răspund cu un refuz (v. 3b). În cea de-a doua chemare se regăsește și invitația explicită a regelui la nuntă (deûte eis toús gámous). Regele a pregătit „masa” (termenul neutru áriston apare doar aici în întreaga Evanghelie), taurii și animalele îngrășate ale sale sunt sacrificate (verbul thýō are dublul sens de „a sacrifica” și apare doar aici în Matei): totul este gata (v. 4). În ciuda acestui apel explicit, „cei chemați mai târziu” nu se lasă convinși și se întorc la treburile lor (v. 5: se folosește verbul „a fi nepăsător”, în greacă ameléō, care este un hapax în Matei, adică apare o singură dată). „Cei rămași chemați”, după ce i-au prins pe slujitorii regelui, i-au insultat și i-au ucis (v. 6).

Reacția regelui este dramatică și violentă: se înfurie, îi pune să fie eliminați pe invitații ucigași și le incendiază orașul (22,7: verbul „a incendia” emímprēmi apare doar o singură dată în Matei, dar și în întregul Noul Testament). Imaginea orașului ars ar putea evoca în mintea cititorului distrugerea Ierusalimului de către Titus în anul 70 î.Cr.

 Noii invitați și haina

Regele se adresează apoi servitorilor săi, declarând că nunta este pregătită, dar că „cei chemați” (keklēménoi) nu sunt „demni” (v. 8: áxioi): slujitorii săi trebuie, așadar, să se ducă acum pe străzi („la ieșirile străzilor”) pentru a chema la nuntă pe toți cei pe care îi găsesc (v. 9). Slujitorii regelui îndeplinesc porunca și adună pe toți cei pe care îi găsesc, „răi și buni” (v. 10a: ponēroús te kái agathoús). În mintea cititorului răsună pasajul din Mt 5,45: „Ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți”.

Constatarea naratorului pare incisivă: „și s-a umplut nunta de oaspeți” (v. 10b: kai eplēsthē ho gámos anakeiménōn). Regele intervine pentru a-i observa pe oaspeți, iar atenția se concentrează asupra motivului literar al „veșmântului”: este necesar ca oaspeții să poarte „haina de nuntă” (v. 11: éndyma gámou). Expresia este singulară și se găsește exclusiv în Evanghelia după Matei: de fapt, ea apare doar în 22,11.12, nu numai în întregul Noul Testament, ci și în întreaga Biblie greacă a Septuagintei. Regele, după ce a identificat un om fără „haina de nuntă”, i se adresează cu o întrebare: „O, prietene, cum ai intrat aici fără să ai o haină de nuntă?” (22,12a). Termenul masculin „prieten” (hetáiros) aparține exclusiv vocabularului lui Matei și nu se regăsește în niciun alt pasaj din Noul Testament: în cele trei apariții din Matei, acesta apare întotdeauna la cazul vocativ (20,13; 22,12; 26,50). Reacția bărbatului fără haina de nuntă este tăcerea: „însă el a tăcut” (v. 12b).

 Verdictul final

Concluzia pildelor este formulată prin cuvintele regelui cu un imperativ („alungați-l”), o realitate spațială („întunericul cel mai de afară”) și consecințele sale (v. 13) Formularea din 22,13 se va repeta identic în meta-povestirea următoare (25,30: „iar pe robul nefolositor aruncați-l afară în întuneric; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților”). Acțiunea de „a alunga în întunericul cel mai de afară” apare doar de trei ori și numai în Matei în tot Noul Testament.

Verdictul final este un epilog explicativ și suprapune cuvintele lui Isus peste cele ale împăratului, deși subiectul celui care pronunță declarația nu este exprimat: „căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” (v. 14: pollói gár eisin klētói, olígoiînsă de eklektói). Adjectivul masculin „chemat” (klētos) apare doar o singură dată în Matei și niciodată în celelalte evanghelii (de șapte ori în epistolele lui Paul, o dată în Epistola lui Iuda și în Apocalipsa). În această parabolă, tema „celor chemați” (keklēménoi) este dominantă, iar reacția lor la chemarea regelui îi distinge pe unii ca „chemați nevrednici”, cei dintâi, și pe alții ca „chemați vrednici”, cei din urmă, cei aleși.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 579/august-octombrie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Paolo Veronese, Nunta din Cana Galileii 

Hits: 34