„Calea credinței în Cristos este cauza mântuirii” – Meditație pentru Duminica a XXVIII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXVIII-A DE PESTE AN

12 OCTOMBRIE 2025

CALEA CREDINȚEI ÎN CRISTOS ESTE CAUZA MÂNTUIRII

Credința în Isus, Cristos (Mesia) și Fiul lui Dumnezeu, este pentru toate ființele umane cheia mântuirii, deoarece le permite să-și recapete identitatea antropologică profundă de copii ai lui Dumnezeu, în Fiul său (Evanghelia). Credința constă într-un proces care împletește darul lui Dumnezeu și voința umană, așa cum se întâmplă pentru Naaman în fața lui Elizeu, care își trăiește propria vindecare ca motiv de convertire (prima lectură). Întâlnirea cu Cristos conduce la o călătorie de convertire continuă pentru a-l urma, ca misiune și proclamare a Cuvântului său (a doua lectură).

A MULȚUMI, ADICĂ „A CELEBRA EUHARISTIA”

de Roberto Laurita

Nu este o coincidență faptul că cuvântul „mulțumire” este încapsulat în însuși termenul „Euharistie”, adunarea săptămânală a creștinilor în ziua Domnului. Celebrarea Euharistiei înseamnă tocmai a mulțumi pentru toate darurile pe care le-am primit.

A mulțumi lui Dumnezeu, Tatăl, care a creat universul și l-a încredințat responsabilității noastre pentru ca noi să-l păstrăm cu înțelepciune.

Nu noi am construit casa în care trăim! Îi mulțumim lui Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om, care și-a dat viața pentru noi pe cruce, a murit și a înviat. El este speranța noastră: uniți cu el putem fi scufundați în moarte și să cunoaștem învierea și viața veșnică!

Mulțumiți Duhului Sfânt, care îi adună pe toți în iubire. El este suflul tainic care trezește inimile pentru a trăi conform planului lui Dumnezeu, el este sufletul profund al oricărui cuvânt și al oricărui gest care realizează Evanghelia!

A mulțumi nu este deci un „opțional” pentru un creștin: face parte din ceea ce este esențial pentru viața de credință. Numai cei care mulțumesc, de fapt, intră într-o relație autentică cu Isus. O relație care nu este dictată de nevoie, de nevoia de a obține favoruri, ci de recunoașterea iubirii sale. La bunătatea Domnului, ucenicul răspunde cu recunoștința sa și tocmai aceasta îl mîntuiește, îl pune în situația de a trăi o nouă existență.

Au fost zece leproși vindecați de lepră. Doar unul, însă, samariteanul, a fost „mîntuit” datorită credinței sale… La fel de mulți sunt cei botezați, cei care primesc darurile lui Dumnezeu, oferta sa de har.

Dar numai cei care răspund sunt „mîntuiți”….

Nu o relație magică, ci întâlnirea liberă dintre Cristos, care ni se face cunoscut, și răspunsul nostru alcătuit din gesturi și cuvinte, împletite în viața de zi cu zi.

Nu există o relație instantanee, ci construirea unei relații care se înscrie în timp și punctează viața prin momente specifice de celebrare.

Este suficient să mergem la Liturghie pentru a fi creștin? Bineînțeles că nu. Dar cineva nu poate fi creștin fără să meargă la Liturghie. Nu se poate face din viață o Euharistie, o mulțumire, dacă nu se participă la Euharistia de duminică!

ACTUALIZAREA MESAJULUI

ARTA DIFICILĂ A MULȚUMIRII

de Alberto Carrara

1. Recunoaștere și credință

Evenimentul evanghelic al celor zece leproși este exclusiv lucan, în ton, așadar, cu ansamblul acestei evanghelii, care ne oferă înainte de toate atitudinea umană, primitoare, milostivă a figurii lui Isus și, în același timp, credința voluntară a celor care îl întâlnesc.

Isus îi vindecă pe leproși, înainte și în afară de harul ca cel vindecat să se poată întoarce la el. Într-adevăr, Isus însuși subliniază faptul că, deși toți au fost vindecați, numai unul „își dă seama” că a primit vindecarea, pe cât de neașteptată, pe atât de extraordinară, și îi mulțumește. Prin urmare, „harul” dăruit este mult mai mare decât harul primit.

Am suferit întotdeauna de o insensibilitate generalizată față de lumea din jurul nostru, de care însă depindem. Modul nostru de a gândi și de a acționa a creat în noi, încetul cu încetul, convingerea că existăm datorită capacităților noastre, că suntem arhitecții propriului destin – cum se spune, cu un strop bun de retorică. În schimb, să încercăm să ne gândim la câți oameni le datorăm ceva, de la cele mai cotidiene gesturi ale vieții, până la evenimente provocatoare, pentru noi și pentru cei din jurul nostru. Nu am putea nici măcar să aprindem lumina acasă, să mergem la serviciu și să facem orice altceva dacă nu ar exista o armată de oameni în permanență „la dispoziția noastră”.

Numai dacă înțeleg, dacă accept acest lucru, voi putea accepta o altă formă de datorie, una mult mai exigentă: ceea ce am, ceea ce sunt, totul îmi este dat „de sus”. Nu sunt îndatorat doar față de alții, ci sunt îndatorat față de Dumnezeu; și nu sunt îndatorat față de ceva, ci față de tot.

Numai dacă sunt conștient de cât de mult primesc continuu de la toți, pot să realizez că am primit totul de la Domnul cerului și al pământului. Numai dacă sunt capabil de recunoștință pot fi capabil de credință. Poate că tocmai acest lucru ne permite, de asemenea, să înțelegem că poate că, astăzi, motivul principal al dificultății generalizate de a crede depinde de dificultatea generalizată de a recunoaște că primim.

2. Iasomia lui Etty Hillesum și griva[1] lui Dietrich Bonhoeffer

Paradoxurile recunoștinței și ale mulțumirii devin mai evidente atunci când acestea înfloresc în cadrul unor situații extreme de suferință.

Etty Hillesum, o evreică, a murit în lagărul de concentrare de la Auschwitz pe 30 noiembrie 1943, la vârsta de 29 de ani. Jurnalul ei, scris între 1941 și 1943, în timpul furiei războiului și al nebuniei ucigașe a nazismului, este bine cunoscut și a fost publicat în multe limbi începând din anul 1981. În mijlocul urgenței dureroase a acelor ani, Etty Hillesum păstrează, tocmai, o extraordinară capacitate de recunoștință.

Iasomia din spatele casei este complet ruinată de ploaia și furtunile din ultimele zile, florile ei albe plutind ici și colo pe bălțile întunecate și noroioase care s-au format pe acoperișul scund al garajului. Dar undeva înăuntrul meu ea continuă să înflorească nestingherită, exuberantă și tandră ca întotdeauna, și își răspândește parfumul în jurul casei Tale, Dumnezeul meu. Vezi cât de bine mă port cu Tine. Îți aduc nu numai lacrimile și temerile mele, ci Îți aduc chiar, în această duminică gri și furtunoasă, o iasomie parfumată. Îți aduc toate florile pe care le întâlnesc pe calea mea, și ele sunt cu adevărat multe […]. Dacă m-aș afla închisă într-o celulă îngustă și aș vedea un nor trecând pe lângă mica poartă, atunci ți-aș aduce acel nor, Dumnezeul meu… (Jurnal, Adelphi, Milano 2012, 714f.).

Etty Hillesum nu este în închisoare. Dar își imaginează că se află acolo, și asta se va întâmpla la scurt timp după ce își va sfârși viața în crematoriul de la Auschwitz.

Imaginea emoționantă a iasomiei amintește, prin asociere, de o altă imagine, care ne vine de la un alt mare martir al credinței, Dietrich Bonhoeffer, și el victimă a nazismului. Acesta a participat la o tentativă de asasinat împotriva lui Hitler, a fost întemnițat și judecat. În cele din urmă, a fost spânzurat în lagărul de concentrare Flossenbürg, în zorii zilei de 9 aprilie 1945, la ordinul expres al lui Hitler, cu câteva zile înainte de sfârșitul războiului. Tot el, la începutul detenției sale, le scrie părinților săi și le spune:

Aici, în curtea închisorii, dimineața (și chiar și acum că este seară), o grivă scoate un cântec minunat. Simt recunoștință chiar și pentru lucrurile mărunte, iar aceasta este și ea cu siguranță o realizare. (Rezistență și capitulare. Scrisori și alte scrieri din închisoare, ediție broșată, Queriniana, Brescia 2024, 43).

Acestea sunt două imagini ciudat de asemănătoare și la fel de emoționante. Etty Hillesum este cufundată într-o duminică gri și furtunoasă, iar Bonhoeffer este închis în lagăr. Din lumea închisă a celor doi condamnați înflorește în mod neașteptat minunea a două mici detalii din natură: o iasomie și o grivă. Ambele devin un pretext surprinzător pentru recunoștință.

Poate că cineva s-ar putea juca cu aceste imagini și le-ar putea raporta la povestea celor zece leproși. Semnele pe care le avem de obicei sunt foarte slabe în comparație cu vindecarea cumplitei boli. Mulțumirea noastră, însă, poate înflori oriunde, pentru că nu depinde de puterea semnului, ci de puterea inimii care știe să descopere cea mai mare minune în cel mai mic semn.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură:  Naaman sirianul, străinul lepros, era atât de disperat încât a apelat la Elizeu, un profet din Israel, pentru vindecare. Învingându-și mândria și punând în practică cuvântul profetului, Naaman este vindecat și se întoarce să-i mulțumească lui Elizeu: dar Naaman a descoperit ceva mai mare decât sănătatea, și anume credința în Dumnezeul vieții.

Psalmul responsorial: Psalmul 97 este o laudă adusă lui Dumnezeu care vrea să se extindă până la toate marginile pământului. El ne oferă o privire asupra unei viziuni a lui Dumnezeu care nu este salvatorul unui singur popor, ci care își extinde victoria asupra tuturor popoarelor, cărora le propune același legământ oferit lui Israel.

A doua lectură: frumosul imn al Sfântului Paul reprezintă pentru Timotei și pentru noi toți o mare invitație la perseverență. În învierea lui Cristos, a fost revelat un cuvânt al lui Dumnezeu pe care niciun lanț pământesc nu îl poate reține, nici măcar cel al infidelității umane. Isus este demn de credință pentru că rămâne mereu credincios.

Evanghelia: Isus întâlnește zece leproși care îi cer ajutorul. Trimiși să se prezinte în fața preoților pentru a certifica vindecarea, dintre cei zece doar unul se întoarce pentru a-l lăuda pe Dumnezeu. Acest om, un samaritean, a recunoscut imediat harul pe care îl reprezintă lauda constantă adusă lui Dumnezeu.

PRIMA LECTURĂ

Capitolul 5 din Cartea a doua a Regilor relatează vindecarea de lepră a lui Naaman, un general al armatei arameene, de către profetul Elizeu. Textul liturgic omite contextul miracolului.

 Contextul miracolului. În vv. 1-9, naratorul explică faptul că generalul află de la un sclav evreu al soției sale de existența unui profet capabil să-l vindece. Prin urmare, regele din Aram trimite o scrisoare regelui lui Israel pentru a cere oficial ca ministrul său să fie vindecat. Regele lui Israel, confruntat cu cererea neobișnuită, crede că este un pretext al conducătorului arameu pentru a porni un război împotriva Israelului. Preocuparea sa îl face să creadă că puterea militară arameeană este superioară celei evreiești. Elizeu intră apoi în scenă și își liniștește regele: el însuși îl poate vindeca pe Naaman.

Regele lui Israel a atribuit un sens exclusiv politic misivei regelui din Aram, în schimb profetul a interpretat cererea în mod religios: Domnul a permis această întâlnire pentru a face cunoscut și în afara teritoriului lui Israel că există unul dintre „profeții” săi (v. 8).

Naaman, al cărui nume în ugaritică înseamnă „fermecător”, un om bogat care ocupă o poziție socio-politică de prestigiu absolut, se prezintă la casa profetului cu o escortă militară (v. 15: „suita sa”), semn al întregii sale prosperități; așteaptă de la Elizeu o intervenție de tip magico-exorcizantă, cu invocarea „numelui Domnului, Dumnezeului său” și o practică manuală precum cea în uz în Orientul Mijlociu antic (v. 11), dar este dezamăgit.

 Elizeu nici măcar nu apare și trimite unul dintre slujitorii săi să îi ordone să se scalde de șapte ori în Iordan pentru a fi vindecat (v. 10). Inițial, el refuză să execute ordinul profetului pentru că este ancorat într-un tipar cultural stereotip: „Nu sunt oare Abana și Parpar, râuri din Damasc, mai bune decât toate apele din Israel? Nu aș putea să mă scald în ele ca să mă purific?” (v. 12). Slujitorii săi îl conving însă să se supună ordinului profetului pentru că, până la urmă, i se cere o operațiune simplă.

 O adorare universală a Domnului. Textul liturgic de astăzi începe cu scufundarea de șapte ori a lui Naaman în Iordan și cu împlinirea cererii sale: generalul iese din râu atât de purificat încât pielea îi este regenerată ca cea a unui băiat (v. 14). Surpriza este mare; Naaman se prezintă în fața profetului și face o profesiune de credință: „Iată, acum știu că nu există Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel” (v. 15a). El îi propune apoi lui Elizeu să accepte o recompensă (v. 15b), dar primește refuzul profetului motivat de relația sa cu Yhwh (v. 16: „pentru viața Domnului, în prezența căruia stau, nu o voi lua”). Naaman află numele personal al Dumnezeului lui Elizeu, YHWH, și cere să ia în Siria un cufăr de pământ israelit pentru a construi un altar unde să se poată ruga numai lui YHWH cu holocausturi și alte sacrificii (v. 17). Din punct de vedere istoric, textul reflectă o problemă din vremea diasporei.

Hagiograful afirmă că este posibil să te rogi și să săvârșești un ritual către Dumnezeul lui Israel chiar și în afara Țării Sfinte, unde trăiau comunități evreiești; depășind astfel prejudecățile arhaice (Ps 137:4; Am 7:17; Os 9:3; Ez 4:13). În plus, în perioada de după exil, personajul lui Naaman este o figură a prozeliților, străini de păgânism, dar simpatizanți ai monoteismului iudaic. Și lor li se permite să participe, deși parțial, la cult. Textul din 2Reg 5:14-17 introduce o perspectivă universalistă a funcției salvatoare divine. Acesta este motivul pentru care Isus, în predica sa din sinagoga din Nazaret, prezintă vindecarea lui Naaman sirianul ca un exemplu al voinței mântuitoare universale a lui Dumnezeu (Lc 4:27) și motivează misiunea sa de predicare itinerantă a venirii împărăției lui Dumnezeu (4:43). Dumnezeu acționează în istorie prin cuvântul profeților (Elizeu) și al Fiului (Isus) pentru a aduce mântuirea oamenilor, care, în ciuda aparențelor, trăiesc într-o stare de fragilitate și slăbiciune simbolizată de boală. Prin vocea slujitorilor săi, Dumnezeu își proclamă voința punând în mișcare mecanisme virtuoase a căror punere în aplicare necesită un răspuns de credință.

A DOUA LECTURĂ

„Adu-ți aminte că Isus Cristos, din sămânța lui David, a înviat din morți, așa cum am vestit”. Paul îi amintește lui Timotei de această veche profesiune de credință care datează din tradiția iudeo-creștină: ea exprimă miezul credinței creștine, subliniind cei doi poli ai existenței lui Isus: întruparea fiului lui Dumnezeu („din sămânța lui David”) și învierea din morți. Găsim aceeași profesiune de credință, în termeni ușor diferiți, în Rom 1:3-4.

 Proclamarea Evangheliei. Paul îi aduce aminte lui Timotei să reitereze că aceasta este „Evanghelia” pe care apostolul a proclamat-o întotdeauna în călătoriile sale misionare (v. 8). Fidelitatea sa față de proclamarea Evangheliei l-a determinat acum să fie întemnițat la Roma ca și cum ar fi fost un făcător de rele. Această condiție de prizonier îl aseamănă, mai mult decât înainte, cu Isus Cristos, răstignit ca un făcător de rele. Conform logicii puterii lui Dumnezeu care l-a înviat pe Cel răstignit, dacă Paul este încătușat în lanțuri, dimpotrivă, „cuvântul lui Dumnezeu nu este încătușat”. Într-adevăr, proclamarea Evangheliei continuă să răsune în întreaga lume prin intermediul creștinilor persecutați. O idee similară transpare la sfârșitul Faptelor Apostolilor, când relatarea se încheie cu întemnițarea lui Paul în cetate: deși era prizonier, „îi primea pe toți cei care veneau la el, vestind împărăția lui Dumnezeu și învățând cele despre Domnul Isus Cristos, cu toată generozitatea și fără nicio piedică” (Fap 28:30-31).

Dinamica proclamării creștine a învierii lui Cristos necesită trecerea prin necazuri și persecuții (Fap 14:22). Nimeni, nici măcar impedimentul fizic al misionarilor, nu poate împiedica răspândirea kerygmei pascale: Isus Cristos a înviat din morți (v. 9). Paul este conștient că întemnițarea sa nu este o condiție rușinoasă (2Tim 1:6-14), ci devine o condiție privilegiată de asimilare cu Cristos răstignit (Gal 2:20), deoarece el întruchipează misterul mântuitor al morții și învierii (2Cor 1:5-6; 4:10-12).

Așa cum Cristos a murit pentru iubire (Rom 5:6-11), tot așa Paul suferă „pentru ca cei aleși (adică cei botezați) să poată ajunge la mântuirea care este în Isus Cristos, împreună cu slava veșnică” (v. 10). Asimilarea creștinului la Isus Cristos este redată de o mărturisire de credință tradițională, probabil de origine baptismală, introdusă prin formula „vrednic de credință este cuvântul”.

 Credincioșii și Dumnezeu. Mărturisirea de credință prezintă o structură paralelă și, în vv. 11b-12a, prepoziția „cu” (syn) indică asocierea credincioșilor cu Cristos în această viață ca și în viața viitoare: „dacă murim cu El, cu El vom și trăi” (cf. 1Tes 5,10; Rom 6,8; 2Cor 4,11) explicitează participarea la dinamica pascală; „dacă vom răbda cu El, tot cu El vom și domni”, indică necesitatea rezistenței în încercări (Lc 8,15; 21,19; Rom 8,17) pentru a avea acces la gloria cerească (Lc 22,28-30; Rom 5,17; 8,17; 2Tes 4,5; Ap 20,4).

Propoziția din v. 12b („dacă ne vom lepăda de El, și El se va lepăda de noi”) prevede cazul apostaziei (cf. Mt 10:33//Lc 12:9). Ultimul stih, în v. 13, rupe în schimb paralelismul dintre comportamentul nostru și răspunsul divin: „dacă nouă ne lipsește credința, El rămâne credincios pentru că nu se poate nega pe sine”. De fapt, Dumnezeu este „cel credincios” prin excelență și iartă greșelile copiilor săi neascultători îndeplinind planul de mântuire prin imensa sa milă (Dt 7:9; Mih 7:18; Ps 89:6-7.9.15.29.34-36.50; Tit 1:2; Evr 6:18).

EVANGHELIA

După ce îi informează pe apostoli cu privire la credința lor și la atitudinea de gratuitate absolută care trebuie să anime slujirea lor față de frații și surorile lor în vederea Împărăției lui Dumnezeu (Lc 17,5-10), Isus își continuă drumul spre Ierusalim pentru a realiza evenimentul mântuitor al morții și învierii (Lc 9,51.53; 13,22; 19,11). În timpul călătoriei are loc întâlnirea cu cei zece leproși (Lc 17:11-19). Povestea este împărțită în două părți: vv. 11-14 relatează vindecarea celor zece leproși, vv. 15-19 întâlnirea dintre Isus și leprosul samaritean care fusese vindecat. Această articulare ne face să credem că interesul lui Luca (care a povestit deja miracolul vindecării unui lepros în 5:11-14) nu se concentrează asupra miracolului în sine, ci asupra figurii samariteanului care se întoarce la Isus și, datorită credinței sale, obține „mântuirea”.

O mișcare contagioasă. Introducerea episodului (v. 11) este foarte generică, deoarece nu este identificat un loc precis al evenimentului, ci sunt numite două regiuni, Samaria și Galileea: intenția evanghelistului este de a-l arăta pe Isus în continuă mișcare. De fapt, Isus nu numai că „mergea” (poréuesthai) la Ierusalim, dar «trecea» prin cele două regiuni de la nord de Iudeea; imperfectul deḗrcheto indică o călătorie prelungită; chiar și „satul” în care intră Isus rămâne nedefinit (v. 12). Prezența a unsprezece verbe de mișcare în pasaj ne face să credem că intervenția taumaturgică a lui Isus determină călătoria celorlalți protagoniști în conformitate cu a sa. Cu alte cuvinte, leproșii sunt îndemnați să se miște, să iasă din reședința lor stabilă și mortală; călătoria este o metaforă a căii credinței pe care Isus le cere celor zece leproși să o urmeze, dar pe care doar unul, samariteanul, o întreprinde efectiv.

 Miracolul și mulțumirea. Zece leproși se îndreaptă spre Isus spunând: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi”. Isus este numit „învățător” (epistatḗs), epitet folosit doar în Evanghelia a treia și întotdeauna de către discipolii săi (5:5; 8:24.45; 9:33.49); acest fapt atestă încrederea și speranța pe care leproșii le aveau în învățătorul galileean. Cererea de intervenție („ai milă de noi”) este caracteristică povestirilor miraculoase și exprimă situația de mizerie și pustiire în care trăiesc rugătorii. În Antichitate, termenul „lepră” includea diferite boli de piele, adesea respingătoare, iar în cultura iudaică bolnavul era supus marginalizării sociale și cultice, fiind considerat impur (Lev 13); vindecarea leprosului trebuia, de fapt, certificată de preotul care efectua ritualurile de purificare, iar la opt zile după verificarea inițială fostul lepros putea fi reintegrat în viața socială și liturgică (Lev 14:1-32). Acest obicei explică de ce Isus le spune celor zece leproși: „mergeți și prezentați-vă preoților” (v. 14). Această locuțiune consideră de la sine înțeles că ei vor fi vindecați. De fapt, în timpul călătoriei, cei zece descoperă că „sunt curățați” (verbul katharízein).

A doua parte a pasajului are ca protagonist doar unul dintre cei zece purificați; acesta „văzându-se vindecat” (iâsthai) este subiectul a patru acțiuni: „întorcându-se”, „lăudându-l pe Dumnezeu”, „aruncându-se la picioarele” lui Isus și „mulțumindu-i”. Aceasta este urmată de notația naratorului: „era samaritean” (vv. 15-16). Samaritenii aveau relații foarte proaste cu locuitorii din Iudeea și Galileea din cauza diferențierii cultului lor religios și a Scripturii (In 4:9. 20-26; Mt 10:5); la vizita samariteanului, Isus reacționează cu trei întrebări ironice, adresate ucenicilor, care subliniază că din cei zece vindecați doar unul, de altfel un „străin” (alloghenḗs, înțeles în simțământ de ne-evreu), s-a întors „să dea slavă lui Dumnezeu” (vv. 17-18). În cele din urmă, Isus se adresează samariteanului: „Scoală-te și du-te; credința ta te-a mîntuit (sṓzein)” (v. 19).

 Credința: aducerea de mulțumiri lui Dumnezeu. Zece au fost curățați de Isus și au primit vindecare fizică, dar numai unul a obținut „mântuirea” prin „credința” sa. Isus remarcă credința samariteanului în ceea ce a făcut: în loc să se prezinte preoților (probabil samariteni), el s-a întors la Isus, care ia locul preoților; cu Isus se pune în mișcare Împărăția lui Dumnezeu. În plus, samariteanul „îl laudă pe Dumnezeu cu voce tare” (v. 15), o performanță căreia Isus îi acordă o mare valoare (v. 18), deoarece arată că samariteanul a văzut lucrarea lui Dumnezeu în acțiunea sa. Pentru Luca, „lăudându-l pe Dumnezeu” (doxázein tòn Theón) este reacția adecvată a celui care vede puterea milostivă a lui Dumnezeu la lucru într-un eveniment: păstorii la nașterea lui Isus (Lc 2:20), trecătorii la minunile lui Isus (Lc 5:25-26; 7:16; 13:13; 18:43) sau ale apostolilor (Fap 4:21), centurionul la moartea Celui Răstignit (Lc 23:47), creștinii (Fap 11:18; 21:20) și păgânii înșiși (Fap 13:48) la planul lui Dumnezeu, care extinde mântuirea la ne-evrei.

Prin urmare, credința samariteanului o anticipează pe cea a păgânilor (străinilor) care vor intra în biserică după Paști. Proslăvirea lui Dumnezeu precede plecăciunea și mulțumirea față de Isus: samariteanul vede de fapt în Isus pe Mesia, agentul trimis de Dumnezeu pentru mântuirea omenirii, cel care îndeplinește așteptările rezumate în Is 29:18; 35:5-6; 61:1. Samariteanul consideră că este inutil să meargă la preoți sau la templu, pentru că Isus, Mesia, este „locul” pentru a-l „lăuda” pe Dumnezeu. Numai Isus este corifeul regalității lui Dumnezeu între oameni și purtătorul mântuirii (cf. Lc 17,21). Zece oameni au auzit cuvântul lui Isus și au văzut lucrarea sa, dar nouă s-au rătăcit și s-au împrăștiat, unul singur a găsit calea spre mântuire prin credință. Calea credinței în Isus Cristos este acum accesibilă tuturor ființelor umane, așa cum a prezis Isus în Lc 4,27: vindecarea de lepră a lui Naaman, sirianul, a fost o figură a aderării prin credință a tuturor popoarelor la împărăția lui Dumnezeu anunțată și realizată de Isus.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 571/septembrie-octombrie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

[1] Cioara grivă (Corvus cornix) este o specie eurasiatică de păsări din genul Corvus. Larg răspândită, se găsește în nordul, estul și sud-estul Europei, precum și în unele părți ale Orientului Mijlociu (nota trad.).

Imagine: James Tissot, Vindecarea celor 10 leproși

Hits: 72