„Mărturia credinței” – Meditație pentru Duminica a II-a a Paștelui

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A II-A A PAȘTELUI

27 APRILIE 2025 

MĂRTURIA CREDINȚEI

Cum răspundem la înviere? În această duminică apar multiple dovezi care reflectă caracterul multiform al mărturiei. Ioan (a doua lectură) primește o viziune pascală în ziua Domnului, în timp ce se află în exil pe Insula Patmos, iar discipolii (prima lectură) o primesc în timp ce se află încă înfricoșați în Ierusalim. Când este primită, însă, revelația divină transformă oamenii: discipolii renunță la temerile lor și devin vestitori curajoși, Toma (Evanghelia) trece brusc de la scepticism la credința în Domnul său. După cum reiese din evenimentele din Biserica primară, schimbările sunt rodul a ceea ce este vestit, dar și a ceea ce este trăit cu autenticitate. 

CREDINȚA LUI TOMA

de Roberto Laurita

Cu toții suntem gata să ne amintim de îndoielile lui Toma, de dorința lui de a vedea și de a atinge. Astfel aproape că uităm de mărturisirea lui de credință: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Câteva cuvinte care constituie, însă, o recunoaștere esențială. Toma, așadar, nu ne transmite doar îndoielile sale, ci și credința sa.

În această a doua duminică de Paște, descoperim cu toții că suntem puțin Toma. Avem aceleași îndoieli ca el: am vrea să atingem, să înțelegem, să mergem până la capăt. Credința noastră pornește de departe, din această dorință de a ști, de a găsi, din această dorință de a căuta.

În orice caz, există ceva ce ne este greu să acceptăm, astăzi ca și atunci. Și anume că Cel Răstignit poate învia, că cel învins, cel condamnat poate deveni învingător și chiar Domn. Noi, precum Toma, rămânem consternaţi în fața acestor fapte. De aceea ne îndoim de înviere. De când lumea este lume, Dumnezeu a fost descris ca fiind Cel Puternic, Cel Atotputernic, Cel care supune pe toți oamenii voinței Sale. Cum este posibil ca tocmai din cea mai amară înfrângere, din cel mai evident eșec, Dumnezeu să aducă mântuirea și viața pentru toți?

În definitiv, a crede înseamnă a avea încredere, sau mai bine zis „a te încrede” în Cristos, a-ți pune viața nu în mâinile pricepute, puternice sau sigure ale unui conducător, ci în mâinile Celui care s-a lăsat răstignit pe cruce. Mâini pline de iubire și duioșie.

Precum Toma, și noi ajungem să-L recunoaștem în Omul de pe cruce pe Fiul lui Dumnezeu, Domnul istoriei, Domnul nostru. În acel moment dispar temerile noastre, anxietățile noastre, nevoia noastră de a ne simți mereu în siguranță și protejați. Și vedem în sfârșit puterea iubirii, o iubire care pare slabă, doar pentru că este neînarmată. O iubire care acceptă să sufere și chiar să piară, pentru a merge până la capăt.

Precum Toma, nici noi nu avem nevoie de multe cuvinte: esențialul se spune repede. Mărturisirea de credință devine abandonul încrezător în călăuzirea Celui care a deschis, înaintea noastră și pentru noi, calea vieții.

• COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Relatarea din Faptele Apostolilor arată semnele învierii, ceea ce permite să atingem cu mâna puterea vieții Domnului Isus.

Psalmul responsorial: Contemplarea milostivirii lui Dumnezeu, care în Fiul său Isus înviat din morți devine piatra de temelie a vieții lumii, face să izvorască din inimă cântarea victoriei.

A doua lectură: În ziua Domnului, apostolul Ioan este răpit de Duhul Sfânt în contemplarea revelației istoriei și a lumii care se împlinește în Fiul omului, Cel Viu, Cel care are putere asupra morții și asupra iadului.

Evanghelia: Domnul Înviat se manifestă apostolilor săi închiși în frică și neîncredere. Le dăruiește Duhul Sfânt pentru ca ei să fie martori ai Paștelui și îl însoțește pe apostolul Toma în călătoria sa.

PRIMA LECTURĂ

Prezența rezumatelor, adică a unor scurte texte care sintetizează o serie de evenimente, este o trăsătură tipică a narațiunii lui Luca și se regăsește atât în Evanghelia sa, cât și în Faptele Apostolilor. Prin acest instrument se oferă posibilitatea de a condensa anumite fapte fără a repeta în detaliu desfășurarea lor, câștigându-se astfel timp în ritmul narativ, astfel încât să se poată trece mai repede la părțile considerate mai semnificative. În același timp, rezumatele sunt și un mijloc de a reafirma continuitatea semnelor miraculoase, care nu se petreceau în mod excepțional, ci cu regularitate. Luca ne confirmă astfel ideea că puterea lui Dumnezeu acționează nu numai în circumstanțele descrise în detaliu, ci și în multe evenimente similare care sunt omise, dar contribuie la răspândirea evanghelizării.

 Între succes și opoziție. Dacă printre scopurile Faptelor Apostolilor se numără și explicarea rapidă a răspândirii cuvântului lui Isus, stilul de viață al primilor credincioși și frecvența vindecărilor sunt doi factori care contribuie în mod semnificativ la creșterea numărului credincioșilor. În comparație cu cele două rezumate anterioare din Fap 2,42-47 și 4,32-35, acest pasaj insistă mai puțin asupra dinamicii interne a comunității și mai mult asupra reacțiilor pe care le generează în exterior.

Aici observăm cum începuturile Bisericii din Ierusalim urmează în linii mari începuturile misiunii publice a lui Isus în Galileea: admirația mulțimilor și succesul obținut prin vindecări par să promită un viitor strălucit, în timp ce entuziasmul inițial va scădea în fața unei ostilități și a unei neîncrederi crescânde. În ambele cazuri, autoritățile religioase joacă un rol negativ, încercând să împiedice predicarea, dar mesajul fundamental al lui Luca este că răspândirea Cuvântului nu poate fi oprită de inițiativa umană, deoarece se bucură de sprijinul Duhului.

 Rugăciunea Bisericii și răspunsul lui Dumnezeu. Mai este un punct interesant. Luca este considerat pe bună dreptate marele teolog al rugăciunii din Noul Testament și adesea nu omite să sublinieze răspunsul divin la cererea formulată (de exemplu, el este singurul care vorbește despre un înger care vine să-l mângâie pe Isus după rugăciunea sa din Ghetsemani, ca răspuns al Tatălui la rugămintea Fiului, cf. Lc 22,43). În capitolul 4 din Faptele Apostolilor, comunitatea din Ierusalim a înălțat o rugăciune către Dumnezeu, cerându-I să-Și întindă mâna pentru ca să se facă vindecări (4,30). Acest rezumat confirmă că rugăciunea a fost ascultată, deoarece se fac multe semne și minuni prin apostoli (5,12) și toți cei bolnavi sau chinuiți de duhuri necurate sunt vindecați (5,16).

A DOUA LECTURĂ

A doua lectură din aceste duminici ale timpului pascal este preluată din cartea Apocalipsului Sf. Ioan, un text care emană continuu mesajul învierii. Deși este adevărat că orientarea acestei cărți este spre lucrurile viitoare, fundamentul acestei speranțe este înrădăcinat într-un eveniment care a avut deja loc, victoria Mielului asupra morții. Acest aspect este bine prezent în pasajul de astăzi, în care Isus se descrie drept „Cel viu” (1,18). Acest titlu nu este doar o trimitere la o prerogativă divină (cf. de exemplu Dan 6,27: „el este Dumnezeul cel viu, care rămâne în veac”), ci ne amintește și că Cristos trăiește după ce a trecut prin moarte. Or, tocmai în lumina acestei experiențe, el își poate întinde mâna dreaptă peste Ioan cel împietrit și îl poate reînvia, adică trece de la o viață strivită de frică la una fără frică. Așa cum se întâmplă uneori în Vechiul Testament, întâlnirea cu strălucirea divină poate fi letală, dar aici Isus își folosește puterea nu pentru a anihila, ci pentru a dărui viață. Prin învierea sa, Cristos a obținut cheile, adică stăpânirea, asupra morții și a lumii subterane. Această imagine trebuie să fi fost familiară oamenilor de origine păgână, deoarece diferitele mitologii atribuiau această putere diferitelor zeități (Minos, Pluto, Hecate, Anubis etc.). Apocalipsul exclude ca lumea subterană să se afle sub controlul altcuiva decât al Dumnezeului viu care a atribuit această putere Fiului: întrucât moartea nu l-a putut reține, el este cel care o ține acum sub cheie. Cu acest pasaj, se adaugă o nouă etapă la polemica acestei cărți împotriva presupuselor puteri ale acestei lumi, care, în realitate, sunt doar aparente.

Nici zeii păgâni nu domnesc peste lumea subterană, nici împăratul nu domnește peste fața pământului, ci Dumnezeu este cel care domnește peste întregul univers.

 EVANGHELIA

Este multă tristețe în acest detaliu, ușile încuiate „de frica de iudei” (v. 19) ca și cum Maria Magdalena ar fi uitat să transmită mesajul învierii. Ucenicii sunt informați, dar încă nu sunt transformați. Isus apare în viața acestor oameni rătăciți cu un salut și un gest. Urarea de pace îi readuce înapoi în timpul în care dialoga cu ei înainte de a fi arestat, rănile răstignirii amintind de evenimentul la care nu au putut participa. Este prezent tot Isus, cel privat și cel public. Odată ce a fost recunoscut, Isus poate continua să-și îndeplinească promisiunea, darul Duhului Sfânt (cf. 14,27).

  Cei absenți au întotdeauna dreptate? Povestea lui Toma este probabil cea mai celebră poveste a apariției Înviatului, un pasaj bine structurat, care calibrează cu înțelepciune informațiile care trebuie date cititorului și cele care pot fi omise. Cercetarea noastră va încerca să aprofundeze modul în care evanghelistul prezintă datele, considerând aceste noțiuni preliminare un instrument necesar pentru a evalua comportamentul apostolului și implicațiile sale pentru credincioșii de astăzi. Prima chestiune care apare evidentă este absența sa inițială: faptul că Toma nu era cu ceilalți (v. 24) trebuie considerat o vină? Detaliul că discipolii erau închiși de frică de iudei (v. 19) ar putea juca în favoarea lui Toma, care pare mai sigur pe sine și dispus să-și asume riscul de a fi arestat. Evanghelistul nu exprimă în mod deschis reproșul său pentru absența lui Toma (și nici Isus în continuare), dar amintindu-l pe Toma ca „unul dintre cei doisprezece” lasă să se înțeleagă că se aștepta ca el să fie cu ceilalți. Prin urmare, Toma pare a fi în afara locului său, iar detașarea sa nemotivată de restul grupului este o responsabilitate personală.

   Semnele: motive sau limite ale credinței? A doua îndoială se referă la condițiile pe care le pune pentru a accepta mărturia colegilor săi. Și în acest caz, unii minimalizează cererile sale, afirmând că, în fond, el nu cere altceva decât să participe la aceeași experiență vizuală trăită de ceilalți. Această interpretare optimistă nu ține însă seama de greutatea triplei cereri care este formulată: numai prima l-ar pune pe picior de egalitate cu ceilalți, în timp ce dorința de a-și pune degetul în semnul cuielor și de a-și pune mâna în coasta lui Isus este o pretenție lipsită de respect, care depășește ceea ce este necesar și pare mai degrabă reacția exagerată a unui om puțin dispus să cedeze. Dacă observăm timpul verbelor, discipolii „îi spuneau” că Isus apăruse, unde imperfectul pare să exprime insistența cu care încearcă să-l convingă repetând de mai multe ori faptul, în timp ce replica lui Toma este exprimată printr-o acțiune precisă, „dar el a spus”. De altfel, chiar și poziția finală emfatică a hotărârii sale („…eu nu cred”) arată că el însuși consideră improbabil ca aceste condiții să se îndeplinească.

Cererile sale nu sunt cu adevărat rezonabile și exprimă frustrarea pentru pierderea unei întâlniri importante. A treia îndoială pe care trebuie să o luăm în considerare este greutatea mustrării lui Isus față de el. Cât de severă este această mustrare? Contextul în acest caz este în favoarea lui Toma, care scapă ușor, datorită și unei profesii de credință clare („Domnul meu și Dumnezeul meu”), care îi permite să recupereze o mare parte din terenul pierdut. Indulgența pe care o arată față de el arată că Isus nu este deosebit de tulburat de încăpățânarea lui Toma, care este într-un fel justificată de circumstanțe. Putem compara această mustrare cu cea mult mai dură adresată celor Unsprezece în Mc 16,14 („i-a mustrat pentru necredința și împietrirea inimii lor, pentru că nu au crezut pe cei care au văzut că a înviat”): în cuvintele adresate lui Toma nu există aceeași mustrare, care ar fi fost perfect justificabilă, având în vedere că el nu dăduse crezare mărturiei concordante a ucenicilor.

 Valoarea semnelor. În acest moment suntem în măsură să ne întrebăm în sfârșit dacă Toma constituie un exemplu pozitiv sau negativ de ucenicie. Al patrulea evanghelist cultivă o atitudine ambiguă față de semne, care persistă până la sfârșit. Pe de o parte, ele apar ca o concesie a ceva de care se poate (trebuie?) să se renunțe; pe de altă parte, ele sunt singurul mijloc prin care unii ajung să creadă în Isus. Dacă această ambivalență rămâne nerezolvată, este pentru că evanghelistul pare mult mai preocupat de rezultatul final decât de mijloacele prin care este obținut. Excelența unei credințe bazate pe mărturie și nu pe viziune este evidentă, dar este clar că multe depind de faptul că aceasta este singura posibilitate care va fi accesibilă de acum înainte pentru comunitatea credincioșilor. Credința bazată pe semne nu este lipsită de valoare, deoarece semnele în sine nu obligă la credință și chiar adversarii lui Isus au recunoscut puterea lui de a le împlini, fără ca acest lucru să le schimbe atitudinea față de el. Versetele care încheie secțiunea din Evanghelia de astăzi – și care inițial trebuiau să constituie finalul întregii Evanghelii – recuperează pe deplin valoarea semnelor în perspectiva credinței. Dacă ele au fost scrise pentru a trezi sau a alimenta credința, înseamnă că validitatea lor nu este pusă în discuție.

  De la scepticism la credință. Toma apare astfel ca o figură de tranziție, omul trecerii (reușite) de la necredință la credință și al celei (eșuate) care duce de la a crede prin vedere la a crede prin ascultare. Scepticismul său inițial seamănă foarte mult cu cel exprimat de Natanael la începutul Evangheliei, când Filip îi anunță că a găsit pe cel despre care vorbeau Scripturile (In 1,45-46). Natanael se îndoiește că din Nazaret poate veni ceva bun, dar acest lucru nu îl împiedică să meargă în întâmpinarea lui Isus. În același fel, Toma este sceptic față de mărturia colegilor săi, dar rămâne cu ei până când obține dovada pe care o căuta. Insistăm asupra acestui aspect, pentru că altfel Toma ajunge să devină o icoană a căutătorului solitar care place societății noastre occidentale, omul care ajunge să creadă după un parcurs individual, separat de comunitate.

Că Ioan nu avea în minte nimic asemănător este confirmat de paralelele care se găsesc între primul și al douăzecilea capitol al Evangheliei sale. În ambele există un lanț de transmitere care pune diferite personaje în relație între ele cu privire la chestiuni care îl privesc pe Isus. La început, Andrei merge să-l cheme pe Simon și îl prezintă lui Isus, apoi Filip face același lucru cu Natanael. În capitolul pascal, Isus apare Mariei Magdalenei, care apoi merge să le vestească ucenicilor: „L-am văzut pe Domnul!” (In 20,18), apoi ucenicii îi spun lui Toma: „Noi l-am văzut pe Domnul!” (In 20,25).

În concluzie, atât Natanael, cât și Toma sunt personaje pozitive, cu siguranță excentrice în raport cu parcursul liniar, dar destinate să atingă rezultatul final. Cititorul nu este doar invitat să se identifice cu ei, ci primește de la evanghelist promisiuni care îi luminează perspectivele. Viitoarea comunitate de credincioși este cea care va vedea lucruri mai mari decât cele văzute de discipolii din prima oră (In 1,50), iar cei care au crezut fără să-L vadă pe Cel Înviat sunt obiectul unei fericiri mai mari decât cei care L-au contemplat (In 20,29).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 566 aprilie/iunie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 29