Meditație pentru Duminica I din Post: „Învingerea răului prin fidelitate față de Dumnezeu”

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA I A POSTULUI MARE

9 MARTIE 2025

ÎNVINGEREA RĂULUI PRIN FIDELITATE FAȚĂ DE DUMNEZEU

În pasajul evanghelic suntem puși în contact cu ispitele lui Isus în deșert. Acestea sunt de o natură deosebită și diferite de ale noastre, deoarece nu sunt legate de fragilitatea cărnii, ci reprezintă o etapă în lupta cosmică cu răul, din care Isus iese triumfător în mod regulat. Supunerea Fiului față de Tatăl nu cunoaște ezitări și atinge rezultatul pe care Adam nu a reușit să îl obțină în Grădina Edenului. Israelitului (prima lectură) care vine la templu cu primele roade ale recoltei și credinciosului din Biserica Romei (a doua lectură) care a obținut garanția mântuirii prin botez li se cer alegeri decisive: ambii sunt chemați să mărturisească harul pe care l-au primit de la Dumnezeu pentru a trăi ca oameni liberi și nu ca sclavi.

ESTE TIMPUL SĂ LUPTĂM

de Roberto Laurita

Pentru mulți creștini, ispitele lui Isus în pustiu par chiar scandaloase. Cum poate fi ispitit Cel care este Fiul lui Dumnezeu? Cum poate ajunge să se afle într-o situație de încercare? Cu toate acestea, nu mai puțin de trei evangheliști redau, fiecare cu accente diferite, aceeași relatare, fără a fi scandalizați câtuși de puțin. Dimpotrivă, anunțând, așa cum face Luca, ispita prin excelență pe care Isus va trebui să o înfrunte…

Nu, Împărăția lui Dumnezeu nu se obține prin mijloace rapide și ușoare, prin alergarea pe o autostradă largă. Există o luptă care trebuie înfruntată, o bătălie care trebuie purtată, iar zonele slabe sunt întotdeauna aceleași. De aceea vine Postul Mare în fiecare an, pentru ca noi să ieșim din toropeala noastră, din zona cețoasă a iluziilor noastre și să înfruntăm realitatea răului, a păcatului, într-un mod decisiv. Gata să fim noi, autentici, adevărați.

Postul Mare nu este sinonim cu dieta. Relația cu mâncarea indică altceva. Atunci când acordăm o atenție generoasă mâncării, sfârșim prin a deschide o fereastră asupra existenței noastre. Suntem cuprinși de o anxietate nevrotică, de o nevoie îngrijorătoare de a devora, de a ne umple, de a astâmpăra o foame profundă pe care nicio hrană nu o poate calma.

În același timp, ne este teamă să-i punem nume acestei dorințe care ne cuprinde, să simțim nevoia de altceva, să privim în direcția potrivită. Acesta este Postul Mare: o relație diferită cu hrana, pentru a percepe în sfârșit nevoile fundamentale pe care încercăm să le acoperim, pentru a simți foamea și setea de Dumnezeu, dar și pentru a experimenta o împărtășire mai concretă cu cei pe care continuăm să-i ținem, inexorabil, la ușa clădirii. Dimpotrivă, Postul Mare trebuie să evoce o libertate nouă, concretă. Legăturile și lanțurile care ne țin captivi idolilor sunt în sfârșit rupte. Începem să îi respectăm pe ceilalți, renunțând la exploatare. Încercăm să ne exercităm rolul fără a fi autoritari. Să acceptăm efortul de a asculta, de a dialoga, de a colabora. Nu este un efort încăpățânat, bazându-ne doar pe forțele proprii. Totul pornește de la încredere, de la o relație diferită cu Dumnezeu, pe care am uitat-o sau am ignorat-o pentru prea mult timp. Fără el, fără să ne bazăm pe bunătatea sa, pe mila sa, orice vindecare este imposibilă. Fără ceilalți, fără generozitate și compasiune redescoperite, viața noastră cade într-o teribilă neînțelegere. Dar relația este sinonimă cu timpul, cu așteptarea și căutarea, cu atenția și grija. Rugăciunea, ascultarea Cuvântului, ocaziile reînnoite de întâlnire servesc tocmai acestui scop.

PE DRUMUL SPRE JUBILEU

Invitați la perseverență și răbdare 

Papa Francisc ne reamintește: „Sfântul Paul este foarte realist. El știe că viața este alcătuită din bucurii și necazuri, că iubirea este pusă la încercare atunci când dificultățile cresc și că speranța pare să se prăbușească în fața suferinței’ (Spes non confundit, 4). De aceea avem nevoie de o atitudine obișnuită, o virtute de fapt, care este perseverența sau răbdarea. Obișnuiți să vrem totul și totul acum, riscăm în permanență să fim ‘mâncați’ de grabă. Iar aceasta generează „nerăbdare, nervozitate, uneori violență gratuită, care generează nemulțumire și închidere”. În era internetului, în care timpul și spațiul sunt suplinite de „aici și acum”, în domeniul eficacității, în care se caută efecte imediate, răspunsuri entuziaste, rezultate miraculoase, mai este loc pentru răbdare? Pentru răbdarea fermierului, care așteaptă recolta în schimbarea anotimpurilor, pentru răbdarea față de sine și față de ceilalți care se exercită în relații, în oferirea propriului timp și a propriilor resurse, fără a aștepta recunoașterea bruscă. „Redescoperirea răbdării este atât de bună pentru sine și pentru ceilalți. Rod al Duhului Sfânt, răbdarea „este fiica speranței și, în același timp, o susține”.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Evreul care aduce primele roade ale recoltei sale la Templu recunoaște că pământul în care trăiește și, prin urmare, și roadele sale, sunt un dar de la Dumnezeu.

Psalmul responsorial: Dumnezeu nu îi abandonează pe cei care își pun încrederea în el. El nu-l ferește de dificultăți, ci le stă alături și îi mântuiește.

A doua lectură: Isus oferă mântuirea sa tuturor, fără deosebire. Răspunsul de credință pornește din inimă și se exprimă în cuvinte.

Evanghelia: Isus, ce fel de Mesia va fi el? Cel care răspunde așteptărilor oamenilor sau cel care se lasă ghidat de voința Tatălui și i se încredințează?

PRIMA LECTURĂ

Poate părea ciudat faptul că prima lectură din prima duminică a Postului Mare este un imn de bucurie, în loc de plângere. Israelitul care tocmai a început să culeagă roadele de primăvară ale pământului său merge la sanctuar cu un coș care conține câteva dintre ele și recunoaște că Dumnezeu a fost bun cu el, i-a binecuvântat recolta, produsă din pământul pe care l-a dat părinților săi. În lumea mediteraneeană antică, modul obișnuit de a se prezenta era de a-și aminti strămoșii și faptele lor, uneori chiar și vicisitudinile cu care a trebuit să se confrunte. Un ecou al acestui obicei se regăsește și în epopeea clasică, de exemplu în modul în care Enea din Eneida își povestește originea: „Noi, din vechea Troia, dacă numele Troiei a ajuns vreodată la urechile voastre, târâți pe mai multe mări, furtuna ne-a adus din întâmplare pe țărmurile Libiei” (I,375-378). Strămoșul israelitului este un arameu rătăcitor – Iacob – care îi declară faraonului că a trăit o viață rătăcitoare timp de treizeci de ani (Gen 47,9). Viața sa reflectă vicisitudinile trăite de descendenții săi, dar, din fericire, cu un final fericit. Această acțiune de mulțumire care are loc acum în templu este o recunoaștere publică a intervenției divine prin care Israel a reușit să supraviețuiască în mijlocul unor popoare mai puternice și mai numeroase. Dumnezeu nu a intervenit pur și simplu cu o acțiune salvatoare, ci cu un lanț de evenimente care demonstrează grija și preocuparea sa pentru Israel. Întorși din sclavia Egiptului, israeliții recunosc că Domnul a fost cel care i-a eliberat din mâinile egiptenilor și i-a adus în țara promisă învingând popoarele care o ocupau. Într-o duminică în care Isus este confruntat cu alternativa între a rămâne credincios Tatălui și a se pleca în fața Satanei, găsim o opțiune similară pentru israelitul care trebuie să aleagă între a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru roadele pe care le-a primit sau uneia dintre diferitele zeități rurale venerate de vecinii săi.

Cu toate acestea, în momentul în care este scrisă cartea Deuteronomului, există și o altă rămășiță a Israelului care își sărbătorește întoarcerea în patrie: este vorba despre exilații din Babilon, care, după căderea Ierusalimului și cei șaptezeci de ani petrecuți în captivitate, în urma edictului lui Cirus li se permite să se întoarcă în patrie. Toți israeliții trăiesc în afara patriei lor? Bineînțeles că nu. Într-un fel, ei sunt primele roade ale unei recolte care nu a fost încă pe deplin realizată și care constituie visul profeților, când Domnul „va aduna pe cei alungați din Israel; va aduna pe cei risipiți din Iuda din cele patru colțuri ale pământului” (Is 11,12). Această relectură actuală a Scripturii ne amintește de puterea sa de a vorbi diferitelor generații, de capacitatea sa de a insufla curaj celor pierduți din toate timpurile și de cunoașterea faptului că lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu continuă în istorie.

A DOUA LECTURĂ

Lectura lui Paul „pe bucăți”, așa cum suntem obișnuiți să o citim la liturghie, nu facilitează, din păcate, înțelegerea mesajului său. Secțiunea din care este preluat pasajul de astăzi include capitolele 9-11 din Epistola către Romani și examinează în detaliu rolul istoric și actual al Israelului. Ideea de bază pe care apostolul o susține este că poporul legământului continuă să aibă o funcție specială în mântuire, dar că beneficiile răscumpărării aduse de Isus se aplică tuturor, fără discriminare, deoarece „nu există nicio deosebire între iudeu și grec, întrucât El însuși este Domnul tuturor” (Rom 10,12). Relevanța permanentă a Israelului reiese clar din faptul că toate categoriile folosite de Paul pentru a exprima misterul divin sunt preluate din tradiția iudaică. De fapt, atunci când el declară că Cuvântul este aproape, el preia un concept pe care Moise îl folosise deja în Dt 30,14. Ceea ce se referea atunci la Tôrâ, însă, este acum actualizat și aplicat la predicarea Evangheliei. Și dacă învățătura iudaică insistă foarte mult pe rumegarea Legii pentru a o asimila cu adevărat, cu atât mai mult creștinul este chemat să se lase ghidat de cuvântul lui Isus. Sfântul Atanasiu îi admonestează astfel pe ucenicii săi: „Oriunde mergeți, țineți întotdeauna pe Domnul înaintea ochilor voștri și, orice ați face, sprijiniți-vă întotdeauna pe mărturia Sfintei Scripturi”. Apropierea de Cuvânt este concepută ca un dar, dar un dar care cere să fie folosit frecvent. Evreii care intrau în Țara Făgăduinței erau chemați să își aducă aminte de mântuirea pe care Dumnezeu le-o procurase eliberându-i din sclavia din Egipt și, la fel, creștinul este chemat să își aducă aminte de mântuirea pe care Cristos i-a procurat-o prin moartea sa pe cruce. Fiind vorba de o mântuire integrală, cineva este obligat să o vestească cu toată ființa sa, deci cu credința trăită în inimă (în interior) și proclamând-o cu gura (în exterior). Această atitudine exclude orice formă de disonanță între interior și exterior, pe care în Evanghelie Isus o denunță ca ipocrizie, de exemplu atunci când denunță stratagema qurbanitului care i-a permis să păstreze pentru sine ceea ce trebuia să dea pentru a-și întreține părinții și în care a văzut împlinirea profeției lui Isaia: „Acest popor mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de mine” (Mc 7,6). Astfel, este adevărat că atât inima, cât și gura sunt indispensabile și trebuie armonizate, dar, într-un anumit sens, numai atunci când cuvântul a fost acceptat în inimă, mărturia orală devine posibilă.

EVANGHELIA

 Ispite obișnuite și extraordinare. Un anumit mod naiv de a citi Scriptura ne determină să ne identificăm direct cu protagoniștii evenimentelor. Astfel, faptul că la începutul celor patruzeci de zile ale Postului Mare suntem confruntați cu cele patruzeci de zile de post ale lui Isus și cu ispitele care au rezultat, ne determină să ne identificăm cu el, până la punctul în care încercările sale devin ale noastre. Analogia situațiilor nu trebuie însă să meargă până acolo încât să credem că scopul acestui episod este de a ne oferi un model pentru demersurile noastre din Postul Mare: rolul lui Isus în această scenă este unic și particular, pentru că unică este condiția sa de Fiu al lui Dumnezeu. Al treilea capitol al lui Luca se încheiase cu genealogia lui Isus, pe care acest evanghelist o urmărește până la Adam, Fiul lui Dumnezeu (Lc 3,38). Și este în această calitate că Isus este condus de Duhul Sfânt în pustie, unde Satana îl provoacă cu privire la identitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu și unde Isus întruchipează rolul noului Adam. Cu toate acestea, spre deosebire de protopărinți, Isus nu își înjosește filiația dând crezare deducțiilor ispititorului și demască utilizarea manipulatoare a Scripturii. În 2Tim 3,16-17 se spune că ea este utilă pentru învățătură și pentru educarea în neprihănire, astfel încât să se poată face tot felul de fapte bune. Dar folosirea ei de către Satana este total distorsionată și are un scop total opus, acela de a conduce pe cineva la păcat. Așadar, primul avertisment pe care îl primim din acest episod este că și armele bune, precum Cuvântul, pot fi folosite greșit și, prin urmare, este nevoie de discernământ.

 Pe teritoriul diavolului. Există un al doilea aspect care merită meditat. Cu excepția cazului în care cineva urmează sugestia binecunoscută a lui Oscar Wilde conform căreia singura modalitate de a te elibera de o ispită este să cedezi în fața ei, lupta este un concept inevitabil legat de ispită. Și aceasta este ceea ce mulți călugări obișnuiau să le repete aspiranților novici în cuvintele din Ben Sirah (2,1): „Fiule, dacă te prezinți pentru a-l sluji pe Domnul, pregătește-te pentru ispită”, care sună de fapt ca o invitație la luptă. Trecerea lui Isus prin deșert nu este o excursie, ci o incursiune pe un teritoriu ostil, unde se confruntă cu lupta. Deși Luca nu adoptă un limbaj militar pentru a descrie scena, contextul sugerează destul de clar o luptă. Isus și Satana se provoacă reciproc, după cum am văzut, cu citate din Scriptură. Împrumutând o expresie paulină, am putea spune că cea a lui Isus, ca și a noastră, este o luptă împotriva duhurilor rele, în care este necesar să avem echipamentul adecvat, în care se evidențiază „sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Ef 6,17). Acum, o bătălie nu se duce doar pentru distracție și trebuie să existe ceva în joc. În Evanghelia după Luca, episodul care urmează victoriei în ispite se deschide cu întoarcerea lui Isus în Galileea, unde faima sa s-a răspândit în întreaga regiune (Lc 4,14).

Cum au putut oamenii să audă de acest triumf asupra Satanei este un detaliu asupra căruia Luca alunecă cu neglijența sa binecunoscută, dar cititorul obține impresia de glorie pe care o primeau luptătorii antici după faptele lor de război. Este esențial ca credincioșii să știe că Isus este invincibil în confruntările sale cu inamicul – toate episoadele ulterioare de exorcizare reușite vor dovedi acest lucru – și cu atât mai mult atunci când se confruntă cu conștientizarea eșecurilor lor. Evanghelistul nu are nicio intenție de a-i reasigura pe credincioși că și ei vor ieși victorioși din peirasmoi(încercări), așa cum a făcut-o Învățătorul. Dimpotrivă, Luca pare să fie conștient că aceste ispite sunt capabile să-l doboare pe credincios și să-l împiedice să aducă roade (cf. Lc 8,13), astfel încât cererea de a nu fi introdus/abandonat în ispită care este explicitată în Tatăl nostru nu este o simplă formalitate, ci o rugăciune sinceră. În acest sens, este adevărat ceea ce afirmă autorul Scrisorii către Evrei, că cei care se află în ispită/în încercare pot conta pe ajutorul lui Isus, care a ieșit învingător (Evr 2,18).

 Ispite în epuizare? Pasajul se încheie cu o afirmație enigmatică despre faptul că diavolul se îndepărtează de Isus după ce a epuizat tot felul de ispite (v. 13). La prima vedere, se pare că Satana a rămas fără imaginație sau fără răbdare…. În plus, aceasta îi dă cititorului impresia că pentru Isus ispitele s-au încheiat, când, de fapt, ele se vor repeta pe tot parcursul slujirii sale. La sfârșitul acestui capitol, Isus se îndepărtează pentru a se ruga, dar i se alătură și acolo cei care ar dori să îl țină acolo, garantându-i succesul ca vindecător și predicator. Nu este aceasta o ispită? Și, de fapt, Isus își ridică corturile în grabă pentru a merge să predice în altă parte. Ispită va fi și încercarea lui Petru de a-l deturna de la drumul său spre cruce, ca și cum ar putea exista cu adevărat un mesianism eliberat de suferință. Pe de altă parte, dacă slujirea lui Isus nu ar fi fost o confruntare continuă cu astfel de încercări, ceea ce le-a spus ucenicilor săi la Cina cea de Taină nu ar fi avut sens: „Voi sunteți cei care ați perseverat cu mine în încercările/ ispitele mele” (Lc 22,28). În lumina acestei comparații între ispitele din pustiu și cele din slujire, discuțiile despre natura ispitelor pe care le-au purtat mulți dintre Părinți și, mai târziu, mulți exegeți contemporani nu mai par atât de relevante. Chiar ating ele toate domeniile esențiale ale vieții? Ar putea exista și altele? De fapt, întrebarea nu se referă la domeniul în care ele încearcă să îl facă pe Isus să șovăie, ci la scop: să îi submineze încrederea în voia Tatălui. Satana îi cere lui Isus să ia inițiative, ca și cum Dumnezeu ar fi absent de pe scena lumii și din viața sa. Dacă nu există un Tată care să aibă grijă de tine în fiecare sferă a vieții, atunci orice scurtătură către fericire devine trecătoare. Isus trece acest test pentru că știe că Tatăl său este diferit de modul în care adversarul îl descrie și are o imagine completă despre el, nu doar sesizează anumite aspecte ale realității sale. Condiția noastră este diferită pentru că avem o idee fragmentată despre el și riscăm să nu înțelegem prezența sa alături de noi în toate experiențele vieții.

Această marjă de incertitudine este locul în care ispita se poate strecura și își poate atinge scopul distructiv de a ne desface încrederea totală în Dumnezeu. Din această perspectivă, alegerea lui Luca de a-l indica pe ispititor ca diábolos, adică cel care divide, pare deosebit de fericită, deoarece exprimă pe deplin planul său de a-l îndepărta pe Isus de Tatăl. Aici trebuie să fie clar ceea ce Paul reiterează romanilor, și anume că nicio creatură nu are puterea reală de a ne separa de iubirea lui Dumnezeu (Rom 8,39).

În concluzie, versiunea lucană a ispitelor lui Isus în deșert pare mai puțin înclinată decât cea a lui Matei să vadă în Cristos răscumpărarea căderii generației exodului. Acest aspect este cu siguranță prezent în narațiune, dar tensiunea nu este atât față de trecutul istoric, cât față de cel al originilor. Viziunea universalistă a lui Luca vede în Cristos răscumpărătorul întregii rase umane și nu doar sau în primul rând al Israelului, astfel încât umbra lui Adam este voalată peste acest episod: cel care a încercat să preia divinitatea printr-un gest de neascultare este acum reabilitat de o ființă divină care renunță la folosirea puterilor sale pentru a-și învinge adversarul cu arme umane și convenționale.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 565 martie/aprilie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 116