„Calea, timpul și sfârșitul convertirii” – Meditație pentru Miercurea Cenușii

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

 TIMPUL POSTULUI MARE 2025

UN ALT POST MARE…?

Există expresii care pot căpăta un sens diferit în funcție de tonul în care sunt pronunțate. În spatele expresiei „un alt Post” poate fi repulsia pe care o simte cineva față de penitență și sacrificiu, post și abstinență de la carne… sau poate fi – exact la polul opus – atitudinea celui care se bucură de o oportunitate de reînnoire, de convertire.

 Aceasta din urmă este exact spiritul cu care un creștin abordează Postul Mare. Nu este o obligație în plus care ne apasă pe umeri, ci un prilej de har, o ocazie fericită. Cu atât mai mult cu cât acesta nu este un Post oarecare, ci Postul Jubileului, un „eveniment de har” prin definiție.

 Ca în fiecare an, în prima și a doua duminică din Postul Mare, Lecționarul se referă întotdeauna la episodul Ispitelor și al Schimbării la Față, schimbând însă evanghelistul. Începând cu a treia duminică, însă, itinerariul Postului Mare se diversifică și, în funcție de anul liturgic, urmează un anumit traseu.

 În acest an (Anul C), Liturgia Cuvântului extrage din Luca și Ioan pasajele care se referă la răbdarea lui Dumnezeu și la convertirea noastră, la mila nemărginită cu care suntem primiți, la iertarea care ne deschide la speranță, la posibilitatea de a o lua de la capăt.

▹ Miercurea Cenușii: Calea, timpul și sfârșitul convertirii. Nu doar faptele contează pentru a manifesta convertirea, ci și stilul și scopul căutat prin realizarea lor. Dumnezeu vede în „taina” inimii și numai acolo se poate spera, în cele din urmă, să fie atins de harul iertării divine.

▹1-a duminică din Postul Mare: Învingerea răului în fidelitatea față de Dumnezeu. Lupta împotriva răului este o provocare mereu prezentă în viața de credință a fiecărei persoane. Ispitele lui Isus dezvăluie victoria sa asupra răului rămânând credincios iubirii Tatălui care l-a trimis să salveze lumea.

▹a 2-a duminică din Postul Mare: Martorii Schimbării la Față. Revelația lui Dumnezeu este în centrul liturghiei Cuvântului. Dumnezeu însuși se revelează lui Abraham pentru a iniția legământul și se manifestă apostolilor în Isus care se Schimbă la Față, ca o pregustare a gloriei învierii.

▹a 3-a duminică din Postul Mare: Domnul răbdător așteaptă convertirea omului. Dumnezeu i-a favorizat întotdeauna pe cei slabi și fragili, precum Moise și Paul. Slăbiciunea umană nu îl sperie; dimpotrivă, și-o însușește în Isus și continuă să o iubească, așteptând cu răbdare ca ea să aducă roadele convertirii.

▹a 4-a duminică din Postul Mare: Darul lui Dumnezeu este o relație reînnoită. Viața de credință este marcată de etape și momente, crize și recuperări. Oamenii care intră pe Pământ sunt chemați la o nouă relație cu Dumnezeu, la fel cum fiecare dintre noi este chemat să se împace cu Dumnezeu prin redescoperirea rolului său de fiu și fiică iubită.

▹a 5-a duminică din Postul Mare: Noutatea mântuirii divine. Din timpuri imemoriale, acțiunea lui Dumnezeu, anunțată de profeți și întrupată în istoria lui Isus, dezvăluie un exces și un caracter surprinzător, care depășește cu mult Legea și cere fiecărui credincios să se deschidă aceleiași iubiri.

▹ Duminica Floriilor: Iubirea celor drepți. Relatarea Patimilor, inima Evangheliei, evidențiază ceea ce credința creștină timpurie a exprimat în imnul filipenilor: măreția lui Dumnezeu se revelează în umilința Fiului, Slujitorul drept condamnat pentru iubire.

MIERCUREA CENUȘII

5 MARTIE 2025

CALEA, TIMPUL ȘI SFÂRȘITUL CONVERTIRII

Momentul favorabil pentru mântuirea noastră este spațiul pe care Dumnezeu însuși îl creează pentru convertirea noastră, cel pe care nu avem niciun motiv să îl amânăm. A ști să profităm de oportunitatea pusă în fața noastră este invitația pe care o găsim în profeția lui Ioel (prima lectură) și în îndemnul lui Paul (a doua lectură). Evanghelia ne determină apoi să reflectăm nu atât asupra necesității practicilor devoționale, care nu par a fi puse la îndoială, cât asupra intențiilor care ne determină să le realizăm. Cei care au acționat pentru a fi lăudați de oameni și-au obținut deja răsplata, dar cei care acționează într-o manieră discretă se bazează pe generozitatea divină care depășește cu mult așteptările noastre și, cu siguranță, meritele noastre reale.

PRIVIND ROADELE: UN EXERCIȚIU AL POSTULUI MARE!

de Roberto Laurita

Încă o dată, Isus ne invită să mergem la esențial. Încă o dată ne smulge din jocul subtil al plăcerilor și al antipatiilor, al prejudecăților și al suspiciunilor, ne eliberează de legăturile care ne împiedică să evaluăm realitatea într-un mod corect și veridic.

Nu vă pierdeți în a lua în considerare elemente care sunt doar superficiale, periferice, secundare.

Vrei să înțelegi cine ești, înainte de toate? Uită-te la ceea ce faci, la ceea ce se întâmplă în jurul tău, la ceea ce produce acțiunea ta! Există în jurul tău un miros de curățenie, o înclinație spre a fi clar, onest și sincer pentru că încerci să fii așa? Înseamnă că sunteți pe calea cea bună! Câte persoane din jurul tău primesc constant de la tine gesturi și cuvinte de bunătate, sprijin, solidaritate, milă? Fără îndoială, inima ta este bună, nu este infectată cu boli: numai o inimă bună poate produce astfel de acțiuni.

Dimpotrivă, dincolo de spiritul tău „religios”, de multele tale rugăciuni, de participarea ta asiduă la riturile sacre, prezența ta este un focar constant de contraste, acuzații, grosolănie și intimidare? Ei bine, este ceva în neregulă în presupusa ta relație cu Dumnezeu.

O măsură similară ne cere Isus să luăm atunci când vine vorba să evaluăm acțiunile altora, să ne dăm cu părerea, să facem o alegere, să luăm o decizie.

Uitați-vă la roade! Cineva nu poate fi departe de Dumnezeu dacă este capabil de acte extraordinare de bunătate, de milă, de generozitate. Și, invers, cineva poate avea întotdeauna numele lui Dumnezeu în gură, dar îngustimea, egoismul său sunt o probă de foc: viața sa nu este deloc sub soarele benefic al prezenței lui Dumnezeu.

Astfel, fiecare dintre noi este condus, în viața noastră de zi cu zi, să renunțe la alte criterii pentru a merge direct la ceea ce contează. Fiecare este invitat serios să se privească în oglindă, să își recunoască propriul chip, dar și multele măști pe care le poartă, să vadă bârna din propriul ochi înainte de a se lansa în descoperirea paiului din ochiul celuilalt.

Un exercițiu util, indispensabil pentru orice creștin. Dacă nu vrea să se amăgească pe sine și pe ceilalți, plătit doar cu vorbe frumoase sau basme pe care și le spune singur. Da, pentru că mai devreme sau mai târziu va avea loc o trezire dureroasă la realitate!

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Poporul a văzut consecințele păcatului. Dar Dumnezeu nu-și neagă iubirea și le spune: „Întoarceți-vă la Mine!”.

Psalmul responsorial: Viața noastră s-a lăsat poluată de rău. Numai Dumnezeu ne poate reînnoi cu puterea Duhului său. La el ne întoarcem cu încredere.

A doua lectură: Acest Post este un timp de har: să nu-l lăsăm să treacă în zadar.

Evanghelia: Acțiunile noastre contează doar dacă sunt inspirate de iubirea pentru Dumnezeu și pentru frații și surorile noastre. Orice altă intenție le privează de sensul lor profund.

PRIMA LECTURĂ

Multe dintre oracolele profetice pe care le găsim în Biblie sunt reinterpretări ale unor evenimente în care se încearcă găsirea unui motiv pentru situația descurajantă în care s-a aflat poporul ales și aproape întotdeauna cauza este unul dintre păcatele lor. Ioel este o mică excepție, deoarece pare mai preocupat de consecințe decât de origini. Acum că pedeapsa a lovit, ce se poate face pentru a ieși din ea? Lista lungă de propuneri din acest pasaj indică faptul că nicio piatră nu este lăsată neîntoarsă. Prin urmare, fiecare este chemat să își facă partea: preoții oferă sacrificii și mijlocesc, adunarea se adună pentru a-l sărbători pe Domnul, indivizii fac penitență. Va servi toate acestea vreun scop? Profetul tace, dar lasă ușa deschisă speranței: cine știe că Domnul nu se va răzgândi (v. 14)? Inițiativa corală a întregului popor ne duce cu gândul la un alt profet minor, acel Iona care a predicat distrugerea iminentă a orașului Ninive și a obținut un succes neașteptat care i-a determinat pe locuitori să se convertească cu o perspectivă asemănătoare: „Cine știe că Domnul nu se va răzgândi, pocăiește-te, depune mânia ta de foc și nu vom pieri! Rezultatul bun al acestei afaceri le dă speranță și israeliților; la urma urmei, Dumnezeu însuși îi cere poporului său să se întoarcă la el după ce s-a rătăcit. De ce ar respinge Dumnezeu o pledoarie pe care el însuși a solicitat-o? Dar pentru a fi și mai siguri că această rugăminte va fi bine primită, intercesorii fac apel la dezonoarea care i s-ar întâmpla Domnului dacă nu ar interveni și dușmanii și-ar bate joc de El. Este nevoie de tot tupeul din lume pentru a încerca să-l încolțești pe Dumnezeu, dar este o stratagemă la care a recurs și Moise cu expresii asemănătoare, când a insinuat că egiptenii ar putea crede că YHWH și-a exterminat poporul în pustiu pentru că nu a fost în stare să-l aducă în țara promisă (Ex 32:12)… A ajunge la această franchețe implică o relație foarte sinceră cu Domnul, ceva ce ar trebui să fi construit deja, dar pe care, dacă nu, putem încerca să o recuperăm în acest timp de har.

A DOUA LECTURĂ

Apelul care încheie acest pasaj ar părea mai potrivit pentru Advent decât pentru Postul Mare! Totuși, percepția unui timp favorabil este consecința directă a evenimentului pascal în care am fost împăcați cu Dumnezeu. Timpul care trece ca nisipul într-o clepsidră poate deveni o imagine chinuitoare, precum cenușa care ne este împrăștiată pe cap, sau poate deveni o oportunitate de care trebuie să profităm, știind că Dumnezeu vine în ajutorul nostru. Ajutorul a venit la noi într-un mod cu totul neașteptat, prin moartea lui Hristos pe cruce. Pavel folosește aici un limbaj sacrificial la care trebuie să fim atenți, pentru că nu este intuitiv să înțelegem ce înseamnă că Dumnezeu l-a făcut păcătos pe cel care nu cunoscuse păcatul. Referința aici este la moartea lui Isus, deoarece – așa cum explică în altă parte (Rom 6:23) – „plata păcatului este moartea”. Așadar, Isus este supus soartei păcătoșilor, chiar dacă nu a fost niciodată păcătos, după cum ne reamintesc texte precum Evrei 4:15, unde Cristos împărtășește întreaga realitate umană, cu excepția păcatului. Această alegere a fost făcută în beneficiul nostru, pentru ca noi să ne putem bucura de beneficiile acestui eveniment și să fim din nou salvați. Acest pasaj ar trebui citit în paralel cu pasajul și mai crud din Gal 3:13, unde ni se explică faptul că Hristos a acționat în acest fel „devenind blestem pentru noi”. Aici este și mai clar că există o trecere, o transmitere a vinovăției de la noi la cel care o ia asupra sa. Moartea sa pe cruce este dramatic de reală pentru că numai în acest fel păcatul poate fi complet îndepărtat de noi și pus la o distanță sigură. Eliberați de blestemul vinovăției, suntem în sfârșit capabili să trăim așa cum dorește Dumnezeu de la noi, iar călătoria din Postul Mare devine o cale pe care o putem practica, deoarece nu mai suntem sub puterea păcatului care ne comandă, ci avem puterea de a alege ce vrem să facem și ce vrem să fim.

EVANGHELIA

Cenușa nu este sărbătorită într-o duminică, ci la mijlocul săptămânii și, practic, această evanghelie ne vorbește despre ferialitate, în care practicile recomandate nu sunt legate de un moment anume, ci trebuie trăite în viața de zi cu zi și pe tot parcursul anului. Înainte de a intra în specificul a ceea ce se cere, este bine să ne gândim la motivele pentru care le facem. 

Intențiile contează. Așa cum se întâmplă adesea în Predica de pe munte, în cadrul căreia este inserat acest pasaj, Isus insistă asupra unei vieți morale care nu se limitează la o executare formală a preceptelor, ci invită pe cineva să meargă în profunzime și să le trăiască cu spiritul pe care acestea îl cer. Se poate trăi ca credincios într-o manieră ipocrită, adică căutând toate acele scurtături care fac mai ușoară – dar și insipidă! – calea. În unele cazuri, ipocrizia constă în a te opri cu o clipă înainte de încălcarea efectivă a unei norme și a juca pe li-mite, în alte cazuri în a o aplica doar unora și nu altora sau o dată la două zile… Și mai frecventă este hipo-criza nepotrivirii dintre dispozițiile interioare și ceea ce manifestăm în exterior. Și apoi există limitarea constituită de intențiile rele care pot afecta o acțiune care ar fi în schimb lăudabilă în sine. Practica rugăciunii, a milosteniei și a postului este supusă în mod special acestui tip de ipocrizie împotriva căreia Isus vrea să ne avertizeze: „Aveți grijă să nu vă practicați dreptatea în fața oamenilor pentru a fi admirați de ei, altfel nu veți primi răsplată de la Tatăl vostru din ceruri. Exemplele care urmează nu sunt decât o ilustrare a acestui principiu de bază. Duminica viitoare ne vom ocupa de problema ispitei, dar, într-un anumit sens, chiar și pietatea care este afișată este o formă de ispită, deoarece este un păcat care se preface în acțiune pioasă, adică un rău care este confundat cu un bine. Trebuie spus că răul în acest caz nu trebuie înțeles într-un sens obiectiv, deoarece aprobarea oamenilor nu este un păcat în sine. Cu atât mai mult cu cât astăzi formele de exhibiționism religios sunt destul de rare și, dacă e ceva, problema este că ne este rușine să ne trăim credința în public. Dar aici este în joc problema autenticității a ceea ce facem. În viziunea lui Isus, formele de pietate sunt orientate spre gloria lui Dumnezeu, iar acesta trebuie să fie singurul scop pentru care le facem. În momentul în care se insinuează un al doilea scop – să ne bucurăm de stima oamenilor – luăm ceva de la Dumnezeu pentru a-l da altora. Mai multe pasaje din Scriptură ni-L prezintă pe Domnul ca pe un Dumnezeu gelos, care nu acceptă să împartă ceea ce i se cuvine cu alții care o primesc în mod abuziv (cf. „Nu voi preda altora slava mea”, Is 48:11). Așadar, un prim motiv care împiedică răsplătirea unei fapte bune făcute din motive lumești este acesta. Dar apoi există un al doilea motiv, nu mai puțin important. Un serviciu nu poate fi plătit de două ori. Cel care obține aprobarea umană drept recompensă nu se poate prezenta apoi cu aceeași „chitanță” în fața lui Dumnezeu și să se aștepte să fie rambursat din nou. Cu privire la acest lucru, reluarea pe care Isus o repetă pentru toate cele trei ori este foarte clară: „Ei și-au primit deja răsplata”. În cazul nostru, secretul acțiunilor nu servește la crearea unei atmosfere de mister, ci este necesar pentru ca între noi și Dumnezeu să se creeze o anumită intimitate. Cel care trebuie să știe, știe.

O posibilă obiecție. Așa stând lucrurile, ne întrebăm ce se întâmplă cu mărturia credinciosului. De fapt, în același discurs, Isus încurajase comportamentul exemplar al credincioșilor, astfel încât cei care le admirau faptele bune să poată da slavă lui Dumnezeu (cf. Mt 5:16). Trebuie să credem că Isus se contrazice? Contextul diferit arată clar că efectele pozitive trebuie să fie evaluate diferit. Una este să acționezi cu scopul de a fi aprobat și alta este lauda, care este doar o consecință a unei acțiuni bune. Într-un caz, este vorba de motivul care îl determină pe cineva să se comporte într-un anumit fel, în celălalt este vorba de o simplă consecință care nu trebuie respinsă. De asemenea, trebuie avut în vedere că vorbim aici despre practici răspândite social, despre ceva care nu este specific ucenicului lui Iisus, ci aparținea sentimentului religios comun. Așadar, nu atât cu gesturi de caritate și cu rugăciuni expuse se putea fi un bun martor al lui Isus, ci cu acea dragoste dusă până la consecințe extreme, până la punctul de a include face bine dușmanilor. Acestea erau într-adevăr fapte bune care trebuiau să fie săvârșite public și care aveau un anumit efect asupra celor care le considerau temeinic.

Problema dificilă a recompensei. Este incontestabil că, atunci când se confruntă cu problema recompensei, sensibilitatea noastră modernă simte o anumită neliniște. La urma urmei, credem că un act autentic trebuie să fie dezinteresat, în timp ce dacă este vorba de o recompensă, este vorba de o relație comercială, de un schimb de favoruri. Prin urmare, creștinul este o persoană nobilă care acționează pentru a face bine în sine și nu pentru că Dumnezeu îl compensează pentru meritele dobândite. Păcat că, pentru a urma această logică, ar trebui să eliminăm toate acele pasaje din Evanghelii în care Isus vorbește explicit despre o recompensă… Poate că atunci problema constă în modul în care o înțelegem, nu în lucrul în sine. Nu este vorba despre ceva datorat, pentru că nimeni nu își poate revendica meritele în fața Domnului și nu există niciun acord financiar între noi care trebuie respectat. Mai degrabă, Dumnezeu se comportă față de noi ca un părinte care vrea să-și încurajeze copiii să facă un efort și, deși nu este obligat să facă acest lucru, le răsplătește cu generozitate eforturile. Prin urmare, dacă recompensa este posibilă, trebuie să o privim doar ca pe o așteptare viitoare? La prima vedere, utilizarea verbului viitor („te va răsplăti”) se referă la ceva ce ne așteaptă în lumea de dincolo. Dar dacă răsplata constă în participarea deplină la bucuria stăpânului nostru, nu putem spune că o viață trăită în stare de har pe acest pământ este deja o formă de comuniune cu el? Atunci când Isus îi laudă pe ucenici pentru că l-au urmat renunțând la toate, el face distincție între o recompensă pe care o primește deja acum în această viață, celebra sută de ori (cf. Mc 10:30), și, în plus, viața veșnică în timpul care va veni. Răsplata pământească nu o exclude pe cea cerească, deoarece este clar că este un fel de adăugare și nu o alternativă, ca în cazul ipocriților.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 565 martie/aprilie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 110