„O întâlnire universală a mântuirii” – Meditație pentru Epifania Domnului

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Crăciunului. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

EPIFANIA DOMNULUI

6 IANUARIE 2024

O ÎNTÂLNIRE UNIVERSALĂ A MÂNTUIRII

În solemnitatea Epifaniei, lecturile ne invită să avem o viziune universală, amintind de vocația comună a tuturor de a întâlni mântuirea lui Dumnezeu manifestată în istoria omenirii. Prima lectură din cartea lui Isaia descrie un pelerinaj universal al popoarelor care converg spre Ierusalim aducând mari bogății. Imaginea pelerinilor și a darurilor revine și în Psalmul 71. În cea de-a doua lectură, preluată din Scrisoarea către Efeseni, conceptul de manifestare (epifanie) este adus în prim plan, deoarece tocmai misterul care se manifestă este cel care ne autorizează să fim ucenici și apostoli, precum Paul. Evanghelia, pe de altă parte, potrivit versiunii lui Matei, relatează episodul adorației magilor, figuri simbolice ale umanității comune în adorație față de unicul mântuitor al lumii.

CINE CAUTĂ GĂSEȘTE

de Roberto Laurita

Nimic de făcut: povestea rămâne învăluită în mister, pe care tradiția populară a încercat să îl reducă oarecum prin stabilirea unui număr (trei magi), atribuirea unei demnități (rege), a unui nume, apartenența fiecăruia la o rasă și la o vârstă de viață. De fapt, însă, relatarea lui Matei nu ne spune nici câți au fost, nici originea lor precisă, nici data plecării lor. Personajele ar rămâne vagi dacă nu ar fi acel semn: steaua; pentru acea întrebare care are un gust între naiv și impertinent: „Unde este Regele iudeilor care s-a născut?”; dacă nu ar fi pentru agitația pe care o provoacă în regele Irod și «în tot Ierusalimul».

Cine sunt acești magi? Oameni care scrutează cerul, care cunosc stelele și care au văzut apărând un semn, o stea nouă care anunță nașterea unui rege. Așa că au pornit în călătoria lor, au înfruntat greutățile drumurilor vremii, incertitudinile și riscurile oricărui călător al vremii. Doar pentru o stea? – va spune cineva. Da, doar pentru acel semn și pentru dorința de a vedea personajul pe care îl anunța.

Purtați de dorință, purtați de o întrebare, o întrebare care îi locuiește, au ajuns la Ierusalim. Și acolo, acești străini – care nu știau nimic despre Scripturile ebraice – au avut un răspuns, un semn: Betleem. Atunci steaua, pe care aproape că o pierduseră, a reapărut și i-a condus la locul unde se afla copilul Iisus. Văzându-l, au simțit o mare bucurie și i-au oferit copilului daruri semnificative: aur, tămâie și smirnă.

O poveste ciudată, învăluită în mister, și totuși atât de relevantă și adevărată. Povestea oamenilor care vin de departe, care au parcurs un drum lung, care caută și sfârșesc prin a găsi. Povestea unor oameni care sunt la doar câțiva kilometri de Betleem, care cunosc cuvintele profeției și care nu se mișcă deloc. Povestea unor oameni care ajung la o mare bucurie și a unor oameni care rămân încremeniți în viață în știința lor și în pofta lor de putere.

O poveste despre un semn, un semn pe cer, care pune lucrurile în mișcare, dar care nu poate fi suficient. Și astfel este nevoie de Scriptură, de Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a ne ghida spre locul unde se află Lumina lumii. Povești ale unor credincioși care nu aparțineau Israelului, la fel ca noi, ale unor bărbați și femei care nu erau cufundați în primul Legământ, nu erau familiarizați cu Scripturile, dar au primit vestirea și au crezut. Povești ale unor tineri și adulți care au văzut un semn, care le-a schimbat viața. Da, pentru că au căutat și, prin Cuvânt, au găsit.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

Relatarea Epifaniei nu este pentru cei care vor să știe totul, în detaliu: este prea mult mister pentru gustul lor… De altfel, acești magi rămân prea cufundați în întuneric! Povestea Epifaniei nu este pentru cei care îi impun lui Dumnezeu timpul și locul întâlnirii și pretind să o plieze pe condițiile lor: este prea mult drum, prea multă energie investită în căutare! Povestea Epifaniei este doar pentru cei care au o inimă și ochi de copil… și care acceptă să se lase conduși, care se lasă fermecați de semne și care poartă în ei întrebări pe care au curajul să le exprime, chiar cu prețul de a crea probleme… Pentru ei, și pentru toți cei care sunt ca ei, povestea Epifaniei este plină de speranță și de bucurie: în Isus, Dumnezeu se manifestă într-un copil și este găsit de cei care doresc să-l întâlnească!

După intimitatea sărbătorilor de Crăciun, Epifania ne mută de la casă (sau de la iesle) la imensitatea lumii, de la Sfânta Familie la familia umană.

– Acesta este motivul pentru care în unele locuri a devenit “sărbătoarea națiunilor”: liturghia reunește de fapt creștini din medii diferite care locuiesc în același loc și care trăiesc unii alături de alții la aceeași masă. Pentru că Epifania ne amintește că fiecare comunitate creștină este chemată să fie universală, autentic catolică. Cristos, lumina națiunilor, s-a manifestat tuturor, a venit pentru toți. Prin urmare, mărturia creștină nu poate tolera granițe și bariere. Bărbații și femeile care diferă prin culoarea pielii și limbă sunt frați și surori în credință, iar noi împărtășim aceeași misiune cu ei.

– Epifania este sărbătoarea care îi invită pe toți la credință și la o viziune a lui Dumnezeu, care de multe ori are loc în afara granițelor cunoașterii, tradiției și culturii. Pentru noi, care am intrat prin botez într-o istorie sfântă, este și un memento că noaptea noastră nu este lipsită de stele. Întreaga viață a lui Isus, cuvinte și fapte, este o epifanie. La fel și Biserica, ca depozitar și păstrător al cuvântului lui Dumnezeu. În ea, sacramentele sunt pâine și putere pentru călătoria noastră. Și mai sunt multe mici drumuri care duc la Isus și sunt privirile de iubire, gesturile de solidaritate, semnele de grijă pe care le oferim și le primim.

Totul începe cu o stea… Încă din zorii timpului, oamenii au fost fascinați de stele, care fac parte integrantă din peisajul ceresc și existențial. Ele îi fac pe călători să viseze, le trasează cursul marinarilor, inspiră ipoteze, atrag atenția oamenilor de știință. Aproape că par să aibă misiunea de a-i ghida și interoga pe oameni cu privire la sensul vieții lor și la căile pe care trebuie să le urmeze. Cu toate acestea, ele nu se fac cu adevărat contemplate pe cer decât în momentul în care, seara, soarele dispare complet, ca și cum le-ar împrumuta lumina pentru ca ele să poată străluci. Ceea ce au făcut magii nu aparține imposibilului. Ei au folosit pur și simplu mijloacele pe care le aveau la dispoziție la vremea lor și, ca urmare a acestui fapt, au pornit în căutarea lor.

Un interes ciudat, din partea străinilor… Așa cum ne-a subliniat biblistul, prima lectură pare să meargă împotriva curentului unei anumite mentalități care domnea printre evreii din acea vreme, făcută din neîncredere și teamă față de cei care nu aparțineau poporului lor. Profetul arată de fapt străini incluși în poporul alianței (Is 56,1-8) și chiar preoți aleși dintre națiuni (66,18-21). În fiecare caz, el ne pune în fața scenei grandioase în care popoare din toate părțile se adună la Ierusalim, pentru a merge la templul Domnului. Acești străini corespund în fiecare caz unei descoperiri a primei comunități creștine, un har care, ca de obicei, a pus-o și pe aceasta la încercare. Păgânii au cerut și ei botezul, au primit și ei Spiritul și i-au obligat astfel pe discipolii lui Isus să se gândească serios la această noutate radicală și să conștientizeze că nu erau doar o ramură a iudaismului, ci noul popor al lui Dumnezeu.

Străini care tânjesc după Dumnezeu. Mai există încă oameni în jur? Bineînțeles, nu au lipsit niciodată. Este suficient să participați la câteva Vigiliile pascale în care tinerii și adulții primesc botezul și veți descoperi că există “străini” care l-au căutat pe Dumnezeu și l-au întâlnit. Există însă și cei care aparțin poporului nostru și vorbesc limba noastră, dar sunt de fapt “străini” de mentalitatea noastră, de riturile noastre și nu frecventează locurile și evenimentele care ne sunt obișnuite. Și totuși, ei au venit la Cristos, l-au întâlnit, l-au adorat, au recunoscut în el “sensul istoriei și al vieții umane”. Tocmai ei devin pentru noi astăzi o stea care ne ajută să ne examinăm credința. Suntem dispuși să ne ridicăm ochii spre cer pentru a-l scruta? Sau trăim aplecați asupra propriilor noastre ocupații, înfășurați în propriile noastre interese, până la punctul în care nu avem timp și inimă pentru Celălalt? Suntem pregătiți să facem călătoria, să ne rupem de locurile obișnuite, să suportăm efortul necesar pentru a ajunge la locul de întâlnire? Purtăm în noi una sau mai multe întrebări care ne activează căutarea, care ne motivează să mergem, care ne mențin vie reflecția și rugăciunea?

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Profetul Isaia se adresează Ierusalimului pentru ca, lăsându-se luminat de Domnul său, să fie o lumină pentru toate popoarele.

Psalmul responsorial: Împărăția lui Dumnezeu, încredințată Fiului, este o împărăție a dreptății și a păcii: popoarele care o recunosc și intră în ea sunt chemate să se închine Domnului vieții.

A doua lectură: Misterul lui Dumnezeu, despre care vorbește Sfântul Paul, este planul de mântuire al Tatălui, manifestat și împlinit în Fiul Isus Cristos.

Evanghelia: Magii au pornit, călăuziți de stea, pentru a-l adora pe Regele și Domnul vieții. Împreună cu ei, și noi dorim să pornim, să-L întâlnim și să-L adorăm pe Cristos, Dumnezeul nostru.

PRIMA LECTURĂ

Introducere. Capitolele 60-62 (în cadrul cărora găsim pasajul propus de liturghie pentru solemnitatea Epifaniei) constituie nucleul părții a treia a cărții profetului Isaia. Sunt prezente temele strălucirii Ierusalimului reconstruit, păcii între popoare, armoniei cu natura și universalității locuitorilor țării. Într-o prospectivă escatologică, toate popoarele vor fi unite în lauda și închinarea la singurul Domn, practicând dreptatea și pacea, într-un context de prosperitate și abundență.

Comentariu. În capitolul 60 din Isaia găsim un poem articulat, bogat în imagini și figuri retorice. În primele trei versete (60,1-3) există un fel de introducere. Apare imediat preeminența orașului Ierusalim, care este invitat să-și conștientizeze importanța, întrucât a devenit centrul de atracție pentru toate popoarele, datorită predilecției singulare cu care Domnul îl onorează. Tema luminii (‘ôr) este prezentă. Acest element amintește imediat de creație (Gen 1,3) într-un fel de transfer de prerogative.

Domnul este lumina și această lumină (adică gloria sa) luminează cetatea, care, la rândul său, luminează în mod reflex popoarele. Referirea la glorie trimite imediat la experiența Exodului. Norul luminos însoțește călătoria prin deșert, protejează, luminează și este un semn al prezenței Domnului (Ex 24,16). Lumina este pusă în contrast cu întunericul care, ca în haosul primordial (Gen 1,2), acoperă pământul și locuitorii săi. Dar lumina Domnului, reflectată asupra Ierusalimului, garantează siguranța călătoriei popoarelor și a conducătorilor lor către cetatea însăși. În versetele care urmează (Is 60,4-6) și care alcătuiesc o parte dintr-un alt verset, este reluată tema întoarcerii din împrăștiere. Nu doar popoarele străine se îndreaptă spre Ierusalim, ci și proprii săi fii și fiice. Invitația de a se ridica în picioare reapare, dar de data aceasta subiectul sunt ochii, care, printr-o expresie idiomatică, se ridică pentru a privi în jur la numeroasa adunare a celor care se deplasează din toate părțile. Locurile de origine sunt determinate de comerțul obișnuit: Fenicia (sau abundența mării), Madian și Efa la est de Golful Aqaba, în sudul Transiordaniei (actuala Arabie Saudită), în timp ce Saba este situată în sud-vestul Peninsulei Arabice (actualul Yemen). Tămâia, aromele, pietrele prețioase și aurul, care sunt exact bunurile menționate în pasajul biblic în cauză, erau transportate de-a lungul vechilor drumuri de legătură. Față de toate acestea, sentimentele Ierusalimului sunt amestecate: uimire și bucurie, dar și trepidație și nedumerire.

A DOUA LECTURĂ

Introducere. Secțiunea (Ef 3,1-13) din care a fost extrasă lectura liturgică a solemnității de astăzi conține un excurs aproape autobiografic al lui Paul, în care se referă la întemnițarea sa (probabil la Roma) și la sof- ferențele sale în beneficiul neamurilor. În special, ei au auzit despre lucrarea sa și îi pot citi scrierile (3,2- 4). Apoi, ei trec la prezentarea temei misterului ascuns care a fost revelat în prezent prin Duhul Sfânt (3,5-6).

Comentariu. Paul este foarte sigur că s-a vorbit despre el (3,2 este introdus prin éige) și despre administrarea (oikonomía) harului cu care a fost însărcinat. Misterul i-a fost făcut cunoscut prin revelație (apokálypsis) (3,3a). Cuvântul „revelație” poate avea nuanțe diferite: poate lua sensul de ceva real, încadrându-se în cele cinci simțuri, dar poate avea și un sens cognitiv, făcând aluzie la domeniul intelectului. Aici trebuie subliniat faptul că Dumnezeu este atât subiect, cât și obiect al revelației. Mai mult, cel care experimentează acest tip de revelație nu numai că trece de la ignoranță la cunoaștere, dar atinge și mântuirea. Revelația este astfel o epifanie a lui Dumnezeu care introduce o economie mântuitoare. Paul nu poate explica cum s-a întâmplat acest lucru („în trup sau în afara trupului”, 2Cor 12, 2-4), dar, în Biblie, avem relatări despre vise, viziuni, extazuri, mesaje de la îngeri și profeți. În acest caz, revelația misterului este punctul culminant și concluzia întregului proces antic (Ef 3,5).

Celelalte generații umane și cea actuală sunt puternic opuse: „acum a fost revelată” (nýn apekalýphthē). Destinatarii sunt sfinții, adică membrii comunității, care sunt apostoli și profeți. Specificarea „în duh” se poate referi doar la profeți (care ar fi atunci „inspirați”) sau la întregul proces de revelație făcut posibil prin acțiunea Duhului. Ultima parte a revelației se referă la neamuri (Ef 3,6). Și ele sunt alese (cf. 1,4) la egalitate cu evreii pentru a avea parte de aceeași pre-revelație. În textul original, trei adjective consecutive construite cu prepoziția syn- (con-) formează o aliterație care punctează ritmic fraza și reiterează conceptul de egalitate de șanse și în sunetul cuvintelor. Neamurile sunt beneficiare ale aceleiași moșteniri (syn-klēronóma), fac parte din același trup (sýn-sōma), împart împreună (syn- métocha) promisiunea în Cristos.

EVANGHELIA

Introducere. Episodul adorației magilor este extrem de simbolic: niște înțelepți vin de departe, din Orient, călăuziți de o stea pentru a-l adora pe regele născut al evreilor, oferindu-i daruri prețioase. Aceste personaje sunt simbolul adorării universale a lui Mesia, chemat să conducă un popor care va depăși granițele naționale.

Magii ajung la Ierusalim. Matei prezintă brusc, după visul lui Iosif și nașterea lui Isus, prima indicație geografică a evangheliei sale: Betleem (2,1). Era probabil locuința sfintei familii care nu s-a întors acolo, după exilul din Egipt, decât din motive de forță majoră, adică pentru o mai mare siguranță (2,22-23). Referirea cronologică la Irod cel Mare implică faptul că aceste evenimente au avut loc înainte de anul 4 î.Cr., adică înainte de moartea domnitorului. În acea perioadă, au sosit magii. Acest titlu era rezervat bărbaților educați și preoților specializați în astrologie și interpretarea viselor. Ei puteau fi, de asemenea, experți în artele magice în sens strict, dar termenul conținea semnificații mult mai largi. În plus, în contextul iudaic și creștin, magia nu se bucura de o simpatie deosebită. Așadar, caracterizarea înțelepților și a înțelepților în general pare să fie cea mai corectă. Pe de altă parte, atunci când întreabă despre locul de naștere al regelui evreilor, aceștia se referă la un fenomen astral pe care l-au studiat și l-au urmărit (2,2). Au fost avansate o serie de ipoteze sugestive și plauzibile pentru a identifica cu exactitate steaua, dar niciuna dintre ele nu poate da un răspuns concludent. Magii vin la Ierusalim pentru că acolo se pot întâlni cu interlocutorii lor cei mai imediați și informați, care sunt regele și curtea sa. Se presupune că regele, pe care îl caută, face parte din familia conducătoare. În schimb, ei sunt îndrumați, urmând corect citatul din E 5:1, către un oraș de provincie (Mt 2:5). Cunoscând fobia lui Irod pentru toți potențialii pretendenți la tron, este ușor de înțeles agitația sa și a întregului popor (tarássō 2,4). Chiar și scopul său răuvoitor de a adora copilul (proskynéō) pus în gura lui sună destul de fals și tendențios.

În orice caz, citatul unui profet din Vechiul Testament este funcțional în demonstrarea dinamicii profeție-împlinire proprie lui Matei și prezentă în special în această secțiune (1,18-2,23). În plus, citatul lui Matei nu este o transpunere a textului ebraic sau grecesc al LXX. Este mai degrabă o reformulare cu inserarea termenului „șef” (ēgúmenos) împrumutat din 2Sam 5,2, unde se referă la David. Limbajul pastoral care urmează (Mt 2,6b) facilitează identificarea noului copil-rege cu un conducător de tip davidic. Matei introduce o altă variantă la textul lui Mica în sensul că nu vorbește despre Efrata, ci mai clar despre Iuda, dorind să sublinieze în acest fel linia dinastică a casei lui David. Accentul pus pe insignifianța și micimea orașului, exprimat prin figura retorică a litotei, este, de asemenea, funcțional în exaltarea gloriei pe care o va obține de la nașterea conducătorului.

Sosirea în Betleem și adorarea copilului. În acest moment, steaua reapare pentru a însoți ultima parte a călătoriei magilor. Ea are cu siguranță un parcurs neobișnuit (îi precede, ajunge și se oprește deasupra unui loc exact) care pare a fi mai degrabă supranatural (Mt 2,9). Casa în care ajung în cele din urmă trebuie să fie imaginată după arhitectura vremii. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că stal- la, care servea drept adăpost de noapte pentru animale, era integrată în locuință și reprezenta adesea decorul cel mai călduros și confortabil din întreaga clădire. În lumina acestei scurte considerații, nu este necesar să vedem o contradicție între acest lucru și relatarea lui Luca despre o iesle (Lc 2,7). Darurile aduse de magi sunt demne de un rege și dezvăluie poziția socială înaltă a personajelor (Mt 2,11). Aurul era și este simbolul valorii celei mai prețioase, dar tămâia și smirna erau, de asemenea, parfumuri rafinate și luxoase, utilizate nu numai într-un context cultic, ci și profan (cf. vizita reginei din Saba la Ierusalim, 1Reg 10,1-12).

Întoarcerea în țara de origine. Magii și-au îndeplinit misiunea, iar întoarcerea lor este ghidată tot într-o manieră onirică (2,12). În acest fel, ei se salvează de furia iminentă a lui Irod și câștigă timp pentru ca familia lui Isus să fugă în Egipt (2,14).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 563/decembrie-ianuarie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 97