„Înțelepciunea care s-a făcut trup” – Meditație pentru Duminica a II-a a Crăciunului
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp al Crăciunului un material liturgic succint. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A II-A A CRĂCIUNULUI
5 IANUARIE 2025
ÎNȚELEPCIUNEA CARE S-A FĂCUT TRUP
În Duminica a 2-a din timpul Crăciunului citim în Evanghelie Prologul lui Ioan, care, pornind de la viața veșnică a lui Dumnezeu, descrie coborârea Cuvântului și transformarea sa în trup. Dată fiind importanța teologică a acestui text, toate celelalte lecturi prezintă teme care se leagă într-un fel sau altul de textul ioanin. Prima lectură din cartea lui Ben Sirah prezintă o înțelepciune personificată care, într-un anumit aspect, anticipează întruparea Logosului. În Psalmul 147, Dumnezeu își trimite cuvântul pe pământ. În ceea ce privește a doua lectură, prima parte a imnului introductiv din Scrisoarea către Efeseni a fost deja prezentată printre lecturile Immaculatei Concepții, în timp ce a doua parte este specifică acestei duminici. În această parte, Paul se roagă Tatălui să îi dea înțelepciune.
ȘI CUVÂNTUL S-A FĂCUT TRUP
de Roberto Laurita
Ne-am întâlnit deja cu această evanghelie, la Sf. Liturghie din ziua de Crăciun. Putem spune că i-am explorat profunzimea o dată pentru totdeauna, că am sesizat fiecare aspect al frumuseții sale incandescente? Acest text sintetizează misterul Întrupării și experiența noastră ca ucenici.
O experiență a luminii, pentru că suntem iluminați de Isus, Cuvântul făcut trup. El ne luminează existența, chiar și adâncurile întunecate ale durerii, oboselii și morții. El ne smulge din întunericul care prea adesea ne învăluie și ne împiedică să ne găsim drumul în această istorie a noastră în care suntem cufundați. Ea ne trasează o cale sigură, o cale a speranței, printre miile de căi care ne sunt propuse cu promisiuni miraculoase, care apoi se dovedesc a fi înșelătoare.
Este experiența unei vieți pline, însăși viața lui Dumnezeu, care pulsează în venele persoanei noastre și ne dă puterea de a învinge răul cu binele, de a ne dărui, fără ezitare, fără măsură.
Experiența harului, a unei iubiri nemeritate, care ne este oferită și dăruită. Har care pentru fiecare dintre noi înseamnă a fi primit, a fi vindecat, a fi eliberat, a fi iubit și iertat. Ostilitatea, suspiciunea, prejudecata, calculul fac loc ospitalității, primirii, dăruirii, împărtășirii, fraternității. Aceasta este ceea ce spune Evanghelia de astăzi și ne arată aventura extraordinară pe care o poate avea fiecare bărbat și femeie.
Pentru că Cuvântul s-a făcut trup, pentru că Cuvântul s-a făcut om. Și fiecare dintre noi se confruntă cu extraordinara posibilitate de a deveni fiu sau fiică a lui Dumnezeu, o condiție care presupune trecerea printr-o nouă naștere, în care cineva este „născut” de Dumnezeu însuși, de iubirea sa.
Această taină este cea pe care evanghelistul Ioan ne-o face să o întrevedem. Atunci înțelegem cuvintele Crezului: „Pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră S-a coborât din cer și, prin Duhul Sfânt, S-a întrupat în sânul Fecioarei Maria și S-a făcut om”. Fiul s-a făcut om pentru ca noi să putem participa la natura sa divină și, prin el, să putem intra în comuniune stabilă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Scenariul care se prezintă în fața ochilor noștri are parfumul plinătății și al eternității.
COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură: Pagina Vechiului Testament prezintă Înțelepciunea lui Dumnezeu vorbind poporului său. Recunoaștem, în mai multe pasaje ale acestui text, o prefi- gurare a Fiului lui Dumnezeu care a venit să locuiască printre noi.
Psalmul responsorial: Psalmul ne amintește de prezența constantă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului său și de lucrarea sa în favoarea noastră, copiii săi.
A doua lectură: Apostolul Paul îl binecuvântează pe Tatăl care ne-a dorit și ne-a iubit întotdeauna ca pe niște copii în planul său de iubire realizat în Cristos. Consecința acestei iubiri este privirea binevoitoare și plină de dragoste față de frații la care a fost trimis pentru a vesti Evanghelia lui Cristos.
Evanghelia: Să ascultăm prologul Evangheliei după Ioan: o reflecție profundă asupra Întrupării, care ne ajută să acceptăm misterul lui Cristos făcut om pentru mântuirea noastră.
PRIMA LECTURĂ
Introducere. În această secțiune din Ben Sirah găsim Înțelepciunea personificată care își rostește discursul. Ca și în cartea Proverbele (1,20-33; 8,1-36; 9,1-6), ea devine un personaj real în strânsă relație cu Creatorul (ea este Înțelepciunea divină) care a creat-o înainte de vreme, de la început (Sir 24,9) și care i-a poruncit să-și instaleze cortul (kataskēnóō, 24.8) pentru a locui și a prinde rădăcini în mijlocul poporului (24,12). Acest pasaj este în legătură evidentă cu prologul Evangheliei după Ioan (1,1-18).
Comentariu. În introducere (Sir 24,1-2) Înțelepciunea este prezentată și descrisă în acțiunea ei. Ea se laudă și își prezintă gloria în mijlocul poporului și în fața Celui Preaînalt. Înțelepciunea își începe apoi poemul, din care doar o parte poate fi citită în selecția liturgică din această duminică. În prezentarea sa, ea spune că a ieșit din gura Celui Preaînalt (24,3). Acest fapt se referă la cuvântul rostit de Dumnezeu în actul creației (Gen 1,3, „Și Dumnezeu a zis”, wayyo’mer Elōhîm). S-ar putea face referire, tot în relatarea creației, la vântul din Gen 1:2. În acest caz, însă, specificația „lui Dumnezeu” (adică vântul/spiritul lui Dumnezeu) ar putea avea doar o valoare gramaticală, adică ar putea fi considerată un superlativ divin. Astfel, ar fi indicat un vânt puternic, fără suprapunerea conceptelor teologice. Aceasta nu exclude faptul că Ben Sirah vrea să dea, în schimb, o lectură mai circumstanțială a spiritului lui Dumnezeu care, asemenea Înțelepciunii, acoperă pământul (Sir 24,3) și își asumă astfel un rol important în creație. În orice caz, este subliniată eternitatea sa, ceea ce ar exclude deci subordonarea (Sir 24,9). Ca și Cel Preaînalt, ea locuiește în înălțimi, deasupra unui stâlp de nor (24,4), iar însăși menționarea norului are o trimitere directă la Exod (13,21-22). Apoi, Creatorul alege un loc pentru ca Înțelepciunea să locuiască pe pământ (Sir 24,8). Acest loc se dovedește a fi Iacov/Israel, într-un paralelism perfect al membrilor în compoziția poetică. Insistența asupra cortului nu poate să nu aducă aminte de cortul care însoțește poporul în deșert (Ex 25,8-9; 26,1-37). Prin urmare, Înțelepciunea este semnul prezenței lui Dumnezeu alături de popor. Închinarea în Sion trebuie, de asemenea, atribuită activității Înțelepciunii, care este din ce în ce mai legată de lege (Sir 24,10.22). Versetele 11-12 subliniază locul de ședere al Înțelepciunii, concentrându-se asupra Ierusalimului, care este definit drept „cetatea iubită”, unde se află „poporul glorios”, parte a moștenirii Domnului.
A DOUA LECTURĂ
Introducere. Introducere. Acest text a fost deja prezentat parțial cu ocazia Solemnității Imaculatei Concepții. Vă rugăm să consultați comentariul respectiv cu privire la Ef 1,3-6. Aici, însă, ne vom concentra pe secțiunea care urmează imnului de binecuvântare, și anume Ef 1,15-18. Structura pasajului paulin ia forma unei propoziții lungi și, prin urmare, mai degrabă decât să insistăm asupra coerenței sale sintactice, vor fi remarcate temele exprimate. Există o mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru fidelitatea sfinților (1,15-16), urmată de o rugăciune de mijlocire pentru darul Duhului (1,17-18).
Comentariu. Paul se inserează brusc adresându-se cititorilor la persoana întâi (1,15). Mai degrabă decât un expedient retoric menit să reia adresarea inițială a scrisorii (1,1), el dorește să își exprime conștiința de sine că are o sarcină apostolică superioară: evanghelizarea neamurilor. El este conștient de credința și iubirea care caracterizează comunitatea (1,15) și pentru aceasta mulțumește neîncetat în rugăciunile sale (1,16). Nu este posibil, în acest stadiu al reflecției creștine, să facem o distincție academică între credință ca dogmatică și caritate ca morală. Ar fi o operațiune anacronică improprie. Credința înseamnă adesea fidelitate și, prin urmare, iubire, iar această iubire este îndreptată către Dumnezeu și către aproapele. Termenii sunt încă prea nuanțați și cu prea multe fațete pentru a putea fi clasificați în categorii bine definite (într-adevăr, chiar și astăzi). Din acest considerent se pot înțelege și incertitudinile din diferitele manuscrise care pun probleme în critica textuală. Același lucru este valabil și pentru vocabularul folosit pentru a se referi la ministere în comunitățile timpurii. Nu este posibilă suprapunerea rigidă a acestor termeni peste gradele sacramentului de ordine codificate mult mai târziu. Pavel se roagă folosind reminiscențe liturgice (după cum reiese din epitetul „Părinte al slavei”, 1,17), iar rugăciunea sa vizează acordarea Duhului înțelepciunii și al revelației care să conducă la cunoașterea deplină. Acest termen folosit pentru „cunoaștere” (epígnōsis) indică o cunoaștere reală, profundă și deplină, care se deosebește de prima conștiință sau de cunoașterea superficială. În mentalitatea semitică, exprimă o caracteristică atât de puternică, încât indică chiar relații sexuale (cf. Lc 1,34). În cele din urmă, în versetul 18 găsim referința la lumină care exprimă procesul de înțelegere. Literal, este un participiu perfect pasiv (luminat, pephōtisménus) care indică un efect permanent al acțiunii lui Dumnezeu (același tip de iluminare care s-a produs pentru Paul pe drumul spre Dumnezeu). Ochii inimii sunt luminați (amintiți-vă că, în mentalitatea biblică, inima nu este sediul sentimentelor, ci al voinței), astfel încât se înțelege care este speranța chemării (cf. tema alegerii din Ef 1,4) și care este comoara de slavă ce urmează să fie moștenită (cf. binecuvântarea moștenirii divine din 1,11).
EVANGHELIA
Introducere. Prologul Evangheliei după Ioan este universal cunoscut și studiat atât din punct de vedere formal, cât și din punct de vedere al conținutului. Comentariul care urmează nu are pretenția de a fi exhaustiv, ci își propune să evidențieze doar câteva pasaje considerate utile pentru predicarea și pregătirea liturghiei solemnității de astăzi.
En arché¯ . La început (1,1). Acest început amintește imediat de primele cuvinte în limba greacă din Geneza. Traducerea din ebraică (berešîṯ) mută sensul din câmpul semantic temporal (să ne amintim că în Gen 1,1-2 sintaxa include o lungă subordonată temporală înainte de a ajunge la fraza principală: „Și a zis Dumnezeu” – 1,3) în câmpul ontologic. Începutul (archḗ) este un principiu fondator și ordonator, mai degrabă decât un punct determinat în trecerea timpului.
Lógos-ul. În consecință, lógos reprezintă acest principiu originar care este identificat cu Dumnezeu și care stă la baza tuturor lucrurilor care au luat ființă (In 1,1-2). În raționamentul subtil care prezintă natura și funcția lógos, există o problemă inerentă de punctuație. Punctuația este, de asemenea, importantă și poate fi afectată de dispute teologice aprinse și profunde. În acest caz, punctul, care a fost inițial plasat spre sfârșitul versetului al treilea, a fost adus înainte. Cele mai vechi manuscrise raportează această variantă (1,3b-4a): „și fără el [ lógos] nimic nu a luat ființă. Ceea ce a luat ființă în el a fost viața”. În timp ce mai târziu (din secolul al IV-lea d.Cr.) se preferă deplasarea diviziunii și se obține acest aranjament: „și fără el [ lógos] nimic nu a venit în ființă [din] ceea ce a venit în ființă. În el era viața”. Această operațiune a fost realizată apologetic în opoziție antiariană, pentru a evita posibilitatea, deși îndepărtată, ca ceva să poată fi născut din Cuvânt, care, în consecință, nu ar mai fi coetern cu Tatăl, ci ar putea fi considerat o creatură. Ultimele ediții critice propun punctul de vedere mai original din diverse motive. Atât pentru că polemica antiariană nu mai are caracteristicile conflictuale din trecut, cât și pentru că lecția aleasă este cea mai veche și, în sfârșit, pentru că din punct de vedere lingvistic fraza este mai coerentă. Din punct de vedere teologic, de asemenea, nu există dificultăți, deoarece nu face decât să reitereze faptul că Lógos este și principiul creației, concept exprimat în prima parte a versului 3 (1,3a).
Lumină-întuneric-viață-adevăr. Lui Ioan îi place să se joace cu termenii și să îi contrasteze între ei. Conceptele antitetice de lumină și întuneric (1,4-5,9) descriu în mod viu parabola revelării identității divine de către lógos. Lumina este sinonimă cu adevărul și conduce la viață. Să nu uităm că prologul enunță unele teme care vor fi reluate și dezvoltate în cursul Evangheliei. În In 14,6, Isus se va defini drept „calea, adevărul și viața”. Lupta dintre lumină și întuneric va continua până la sfârșit, dar deja din acest punct se afirmă că întunericul nu poate învinge lumina care, în schimb, continuă să strălucească (1,5).
Lógos-ul devenit carne. Această afirmație (1,14) este nemaiauzită în cultura greacă. Carnea, în fragilitatea ei, se află la un nivel inferior naturii divine și, din acest motiv, nu poate exista niciun amestec. Chiar și Sfântul Paul va fi batjocorit la Areopagul din Atena atunci când vorbește despre învierea din morți, iar acest pasaj va decreta eșecul intervenției sale (Fap 17,32). Dar aceasta este logica întrupării care este exprimată și în scrisori (cf. 1In 1,1-2). Pe lângă faptul că s-a făcut trup, „și-a așezat cortul între noi” (In 1,14 eskḗnōsen en ēmín) într-o atitudine de apropiere foarte obișnuită și normală.
Credință și mărturie. Ucenicii sunt chemați să aibă credință și să fie martori urmând exemplul lui Ioan Botezătorul (1,7-8,15). Iar mărturia, care implică credința, face evidentă filiația divină. Dacă se pune întrebarea „de unde” cineva este făcut fiu (acest adverb „de unde” îi este familiar lui Ioan, cf. póthen în Ioan 2,9; 4,11; 6,5; 7,27; 8,14; 8,29; 19,9), răspunsul nu poate fi uman, ci trebuie găsit într-o naștere supranaturală (1,12-13). De aceeași tentă va fi dialogul cu Nicodim din capitolul 3.
Gloria (dóxa, 1.14) este, de asemenea, o temă care traversează întreaga evanghelie, centrată pe ceasul Crucii în care se manifestă gloria Tatălui, începând cu primul semn paradigmatic săvârșit la Cana (In 2,11).
Revelația lui Dumnezeu. Prologul se încheie cu această logică stringentă (1In,18): din moment ce nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu, numai singurul Dumnezeu născut, care se află în sânul Tatălui, îl poate face cunoscut. Astfel, dinamica revelației este cea care îl pregătește pe cititor să înfrunte textul până la concluzia sa, în care a vedea și a crede vor face parte din experiența constitutivă a calității de discipol (In 20,29).
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 563/decembrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: Federico Barocci, Nașterea Domnului
Hits: 92