„Mântuirea îi deschide pe oameni” – Meditație pentru Duminica a XXIII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXIII-A TPA B

8 SEPTEMBRIE 2024

 MÂNTUIREA ÎI „DESCHIDE” PE OAMENI

 Oracolul lui Isaia (prima lectură) este o invitație la speranță , amintindu-ne că frica poate fi depășită prin credința în Dumnezeu; prezența Domnului este cea care produce rezultatele miraculoase enumerate de profet.

Psalmul 145 este un imn care celebrează fidelitatea lui Dumnezeu față de promisiunile sale: el îi protejează pe cei asupriți, îi hrănește pe cei flămânzi, îi eliberează pe cei captivi.

A doua lectură afirmă că credința în Isus Cristos exclude orice favoritism personal; exemplul negativ de evitat este cel al unei comunități care face distincție între săraci și bogați.

Evanghelia are loc în Decapole: în teritoriu păgân, Isus rămâne pentru ca vestirea sa să ajungă la cei mai îndepărtați. Un surdo-mut este adus la El și, luându-l deoparte, pronunță un cuvânt eficient, dar singular: „Effata”, adică „Deschide-te!”. Vindecarea constă astfel într-o deschidere completă, care nu se limitează la organele bolnave; persoana este reconstituită în capacitatea sa de a comunica cu Dumnezeu și cu ceilalți.

PRIMA LECTURĂ

Pasajul din Isaia relatează un oracol în care profetul, adresându-se aproape adunării reunite pentru Euharistie, îi invită pe ascultătorii săi să proclame vestea cea bună, adresându-se în special „celor cu inima pierdută” (v. 4), adică celor a căror inimă este macerată de neliniște (se folosește verbul ebraic mahàr, „a fi grăbit”). Oracolul profetic răsună prin invitația de a-și recăpăta forțele („Curaj!”, mai literal: „Fii puternic!”) și de a depăși frica („Nu te teme!”); de asemenea, introduce motivul care ar trebui să conducă la speranță: „Iată Dumnezeul tău, vine răzbunarea, răsplata divină, vine să te salveze” (v. 4). Teroarea și anxietatea pot fi astfel depășite prin credința în Dumnezeu.

Domnul, de fapt, nu este indiferent la afacerile umane, ci merge în întâmpinarea fiecărei persoane pentru a restabili dreptatea (el realizează „răzbunarea” prin „retribuția” justă, pedepsindu-i pe cei răi și răscumpărându-i pe cei săraci).

Prezența lui Dumnezeu produce rezultate miraculoase pentru persoanele care suferă de cele mai dureroase și umilitoare boli. Primul efect este acela al unei „deschideri” extraordinare (în v. 5, rădăcina patàḥ, „a deschide”, este repetată de două ori): ochii și urechile orbilor și surzilor revin la vedere și auz. Dacă se ia în considerare Is 6,9-10, această referință ar putea avea o valoare simbolică: orbi sunt și cei care nu recunosc lucrarea lui Dumnezeu, surzi cei care nu aud și nu înțeleg Cuvântul său. La venirea Domnului, chiar și șchiopii sar și muții strigă de bucurie (v. 6). Mântuirea este comparată cu puterea apelor care izvorăsc în deșert (rădăcina ebraică sugerează apa curgătoare care sfărâmă stânca uscată) și curg ca niște torente pline de viață (v. 6), sau cu pământul uscat care devine izvor (v. 7). Vitalitatea extraordinară pe care o produce prezența lui Dumnezeu nu poate fi exprimată în termeni mai puternici (cf. Ex 17,6; Is 41,18; 43,20).

A DOUA LECTURĂ

Scrisoarea lui Iacob începe cu un îndemn: credința în Domnul Isus Cristos, „Domnul slavei” (v. 1), nu poate fi însoțită de „favoritisme personale”. Expresia folosită pentru a indica această atitudine de preferință este unică: prosōpolēmpsía, de la prósōpon, „față”, și lambánō, „a ridica”, legată astfel de expresia idiomatică ebraică „a-și ridica fața” (cf. Lev 19,16; Dt 16,19) care înseamnă de fapt „a trata cu părtinire”.

Vv. 2-4 oferă un exemplu folosit pentru a clarifica ceea ce este afirmat în v. 1. Cadrul este cel al unei „adunări”, termen legat în mod normal de adunarea liturgică, dar care pentru unii se poate referi și la adunarea comunității pentru judecată (pentru asemănări cu texte aparținând tradiției iudaice: cf. ‘Abot de r. Natan 1,10). Raționamentul este dezvoltat pe baza unei întrebări retorice care așteaptă un răspuns pozitiv: „nu discriminați și nu sunteți judecători ai judecăților perverse?” (subînțeles: „Da!”). Comportamentul condamnat este cel al celor din comunitate care fac o distincție între persoana săracă și cea bogată, care își etalează opulența, purtând bijuterii și îmbrăcându-se în haine splendide. Bogățiile persoanei mai înstărite sunt descrise mai detaliat, sugerând că în spatele favoritismului se află interese financiare.

1. 5 încheie pasajul creând un contrast între viziunea lumii („Dumnezeu i-a ales pe cei săraci în ochii lumii”) și viziunea creștină, pentru care adevărata bogăție nu este altceva decât credința în Dumnezeu, speranța de a deveni moștenitorii săi și dragostea față de el (virtuțile teologice).

EVANGHELIA

• Decapolele.Evanghelia începe cu o indicație geografică care creează unele probleme: plecând din Tyr (în Liban), Isus se îndreaptă spre Decapole, o regiune situată între Iordania, Siria și nordul Israelului. Numele „Decapole” (literal: „Zece orașe”) se referă la un teritoriu format din zece centre urbane care depindeau direct de Roma, dar aveau un statut autonom, o orientare proimperială și o cultură predominant păgână. Stilul de viață al acestor orașe manifesta forța răspândirii „globale” a civilizației romane și păgâne. Pentru a ajunge în această regiune, la est de Tyr, Isus merge spre nord, îndreptându-se spre Sidon (Liban). Totul sugerează, așadar, că Isus, aflându-se în teritoriu păgân, decide să nu plece în grabă, așa cum s-ar fi așteptat (evreilor le era interzis să meargă în ținuturi păgâne); Isus rămâne pentru a duce vestirea Împărăției la orice făptură și pentru a ajunge mai ales la cei îndepărtați. Nu este de mirare, așadar, că aclamarea Evangheliei conține un verset semnificativ în acest sens: „Isus a vestit Evanghelia Împărăției și a vindecat tot felul de boli în popor” (Mt 4,23).
• I-auadus un surdo-mut. Liturgia Cuvântului propunea ca primă lectură profeția din Is 35,5-6 („urechile surzilor se vor deschide… limba celor muți va striga de bucurie”). Într-un spațiu deschis (așa cum deschisă este atitudinea lui Isus) a cărui locație nu este specificată, un bolnav este adus la Isus. Afecțiunea sa nu este invalidantă, însă el nu îndrăznește să se apropie, poate din lipsă de curaj sau pentru că este conștient de distanța care îi separă pe păgâni de evrei. El este definit doar prin condiția sa: este surd și este numit moghilalós, termenul grecesc pentru o persoană care este împiedicată să vorbească (și nu „mut” pentru care se folosește álalos). Numele său nu este specificat, ceea ce poate indica în mod discret faptul că dizabilitatea a devenit singurul element important în definirea identității sale. Oamenii care l-au adus pe bolnav la Isus cer să-și pună mâinile pe el (la fel ca Iair, Mc5,23) și Isus îi ascultă.
• Isusîl ia deoparte. Detaliul este remarcat pentru că are o mare valoare: surdul trăiește în mod normal într-o izolare forțată și dramatică; pentru a fi vindecat, paradoxal, Isus îl separă din nou de ceilalți și de mulțime. Expresia greacă kat’idìan, „deoparte”, este demnă de remarcat, deoarece este folosită atât atunci când Isus se retrage pentru a se ruga Tatălui (Mt 14,23), cât și atunci când se adună cu discipolii, separându-se de mulțime (Mt 17,19; 20,17), dându-le câteva instrucțiuni confidențiale. Prin urmare, Isus îl ia deoparte pe surdo-mut pentru a stabili o relație specială cu el.
• Deschide-te!Cuvântul pronunțat de Isus este citat în aramaică, „Effatha” (v. 34), și dobândește astfel o forță specială. Traducerea, deci, arată caracterul său surprinzător: „Deschide-te!”. De fapt, nu este folosit pluralul, ca pentru a face referire la organele atinse de Isus („Deschide!”, pentru a desemna urechile și limba), ci singularul: Isus ordonă întregii persoane să se deschidă! Vindecarea surdo-mutului este un act de deschidere „globală”. Prin urmare, scena îi provoacă pe creștinii adunați pentru Euharistie, deoarece îi cheamă, în primul rând, să se deschidă către Domnul în sens general, astfel încât să le fie redată capacitatea de a comunica cu Dumnezeu și cu ceilalți. Scena evanghelică este, așadar, esențială pentru fiecare creștin, nu în ultimul rând pentru că Biserica a aplicat pasajul din Mc 7,31-37 fiecărei persoane care primește botezul, cu ritualul Effathei din liturghia baptismală.
• Gesturiși cuvinte. Povestirea subliniază contactul fizic care precede cuvântul de vindecare: Isus își pune degetele în urechile surdului și îi atinge limba cu saliva sa (v. 33), atingând tocmai organele slăbite de boală. După aceste gesturi, Isus își ridică privirea spre cer, orientată spre Dumnezeu (Ib 22,26), și arată că este necesară o intervenție specială a Tatălui pentru a face minunea (ca în timpul înmulțirii pâinilor). În plus, el geme, exprimând un anumit efort: verbul folosit, stenázō, derivă din stenós, „a strâmba”, se traduce „a geme, a boci” și este folosit pentru manifestări de durere (2Cor 5,2) sau oboseală (Evr 13,17). Prin aceste gesturi, așadar, Isus demonstrează că miracolul întâmpină o rezistență care trebuie depășită, închiderea bolnavului fiind deosebit de tenace.
• Imediati-au fost deschise urechile. Vindecarea are loc instantaneu (v. 35), cuvântul lui Dumnezeu este eficient. Totuși, tocmai când tensiunea poveștii pare în sfârșit depășită, v. 36 creează un efect surpriză: imediat ce nodul care ținea limba a fost dezlegat și surdo-mutul poate în sfârșit să comunice cu ceilalți în mod adecvat, Isus ordonă „să nu spui nimănui”. Cu siguranță, acest lucru evocă tema „secretului”, care este tipică în Evanghelia după Marcu (cf. 1,44): de multe ori, Isus cere să nu se divulge faima lucrărilor sale, deoarece misiunea sa va fi pe deplin înțeleasă abia după răstignire și înviere.

Totuși, această temă poate avea o extensie mai largă: a comunica cu ceilalți nu înseamnă a vorbi fără nicio reținere asupra propriilor cuvinte. Insistența din v. 37 („cu cât le interzicea mai mult, cu atât mai mult o vesteau”) arată, așadar, că oamenii reacționează la miracol într-un mod dezlănțuit: chiar dacă oamenii nu au înțeles pe deplin sensul miracolului, ei continuă să vorbească. Creștinii care participă la liturghie sunt obișnuiți cu un context în care cuvintele se înmulțesc, chiar și atunci când nu se înțelege pe deplin ceea ce se spune, și cu siguranță au experimentat schimburi în care, în ciuda vociferărilor, nu are loc o comunicare autentică. Evanghelia acestei duminici poate fi atunci un imbold pentru a păstra tăcerea (ca Maria, Lc 2,19), pentru a nu vorbi în grabă și înainte de vreme; comunicarea, dialogul, relația cu Dumnezeu și cu aproapele vor beneficia cu siguranță foarte mult de pe urma unei utilizări înțelepte și moderate a cuvintelor.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

 O ÎNTÂLNIRE CARE DESCHIDE ORIZONTURI

de Luciano Manicardi

1. O poveste despre depășirea granițelor și a limitărilor: așa este prezentat pasajul din Mc 7,31-37. Un om, surd și foarte limitat în facultatea de a vorbi, este adus la Isus. Este vorba despre o persoană a cărei surditate i-a afectat capacitatea de comunicare: abia vorbește, are dificultăți de exprimare, vorbește cu dificultate, dar nu este mut. Atât de mult încât vindecarea sa este exprimată prin afirmația că „a vorbit corect”. Afectat în vorbire, el se străduiește să se facă înțeles, astfel încât viața sa relațională și socială este de asemenea afectată. Simțim frustrarea și umilința celor care sunt incapabili să dea o formă verbală inteligibilă și corectă sentimentelor și gândirii lor, precum și disconfortul celor care se trezesc că ascultă fără să înțeleagă și trăiesc această întâlnire cu jenă, cu enervare, cu milă sau cu dorința de a ieși cât mai repede din joc. Acel spațiu social care, în mod normal, este o zonă de auto exprimare și de extindere a relațiilor este pentru el un spațiu limitat, marcat de impedimente și de închideri. Aproape o cușcă. Alții îl însoțesc la Isus și vorbesc pentru el. El trebuie să se bazeze pe solidaritatea celorlalți care se ocupă de el, îl îngrijesc și îl aduc la Isus. Solidaritatea celorlalți face posibilă depășirea unei prime granițe, cea socială.

Alteori, Marcu vorbește despre unii care aduc la Isus persoane ale căror boli și handicapuri împiedicau autonomia necesară: un paralitic (Mc 2,3); un orb (Mc 8,22). Ne aflăm în fața unui caz în care dorința unei persoane care nu o poate împlini singură devine voința altora care o împlinesc pentru ea. Isus apreciază acest tip de situație și de intervenție: ne putem gândi că și în această întâlnire, care are loc în pământ păgân, Isus a putut să vadă în oamenii care l-au adus la el credința dincolo de solidaritate, așa cum, în Capernaum, văzuse credința celor patru oameni care l-au adus pe paralitic (Mc 2,5). El vede credința ascunsă în gestul uman de solidaritate și grijă de a însoți un om cu un handicap la o întâlnire dorită.

2. O altă limită care este depășită în această relatare este limita trupească. Dacă fiecare persoană este propriul său corp și nu pur și simplu cineva care are un corp, și dacă corpul este locul relațiilor care se manifestă ca întâlnire, dialog, ascultare, relaționare, acest om este grav handicapat. Întâlnirea cu Isus îl va conduce pe acest om să își redescopere corpul ca un cămin, ca expresie a sinelui și ca deschidere către ceilalți. Isus realizează această eliberare printr-o contaminare a corpurilor: corpul său cu corpul omului surd și care se exprimă cu dificultate. Fizicul acestei vindecări este povestit în detaliu, fără modestie. Isus îl ia de mână și îl duce într-o parte, departe de mulțime, își pune degetele în urechile lui, cu degetele ude de propria salivă (și se credea că saliva are proprietăți vindecătoare) îi atinge limba, apoi își întoarce ochii spre cer și invocă, cu un gemete, deschiderea simțurilor închise ale acestui om. Deschiderea simțurilor devine imediat o deschidere către simțuri, aceasta fiind legată de relația cu alteritatea. Și acum acest om poate reintra pe deplin în spațiul vital al relațiilor.
3. Pericopa evanghelică se deschide cu o notă geografică în care Marcu descrie traseul urmat de Isus. Pornind din regiunea Tirului, Isus urcă spre nord în direcția Sidonului, care se află la aproximativ douăzeci și cinci de kilometri de Tir, apoi se îndreaptă spre sud-est, spre Lacul Galileei, în mijlocul teritoriului Decapolei (cf. Mc 7,31). Isus rămâne în teritoriu neisraelit, printre păgâni. O astfel de circumnavigație este greu plauzibilă, ba chiar pur și simplu absurdă, fără sens, dar poate că sensul unei astfel de ciudățenii constă tocmai în sublinierea depășirii frontierei dintre evrei și neamuri, în conformitate cu mesajul general al pericopei. Aici, Isus își arată depășirea intenționată a frontierelor care separă Israelul de neamuri. Și este evident că această depășire a granițelor este atât teologică, cât și geografică.

În multe și variate domenii, Isus nu aderă la granițele stabilite și depășește granițele și limitele stabilite de mult timp, atât din punct de vedere social, cât și religios. Și acest lucru nu se întâmplă din răzvrătire sau din plăcerea de a transgresa, ci pentru a stabili orizonturi mult mai largi decât pot face culturile, tradițiile și credințele umane. În numele cunoașterii inimii lui Dumnezeu, a voinței sale, Isus stabilește un orizont de anvergură universală pentru a ghida acțiunea umană și pentru a extinde inima umană. El depășește opoziția și rivalitatea religioasă dintre evrei și samariteni și locurile lor de cult respective, afirmând că acum „adevărații închinători se vor închina lui Dumnezeu în duh și în adevăr” (In 4,24). El depășește neîncrederea de gen și nu ezită să se oprească și să vorbească cu femeile, stârnind uimirea scandalizată a discipolilor săi (In 4,27); într-adevăr, unele femei fac parte din suita discipolilor săi (Lc 8,1-3). El salută apropierea, scandaloasă în ochii multora, a unei prostituate în casa lui Simon fariseul și numește iubire ceea ce vede în ea și ceea ce alții numesc păcat (Lc 7,36-50). Mănâncă în compania vameșilor și a păcătoșilor (Lc 15, 2), depășind astfel chiar barierele morale și inhibițiile stabilite între cei drepți și păcătoși. El se lasă abordat de păgâni, recunoscând în ei o credință mult mai mare decât cea pe care o putea găsi în Israel (Mt 8,10). El depășește ceea ce este stabilit de tradiții care sunt cu siguranță venerabile, dar care trebuie să cedeze în fața primatului urgent al faptei bune: „Este permis în ziua de Sabat să faci bine sau să faci rău, să salvezi o viață sau să o ucizi?” (Mc 3,4).

Granițele pot îndeplini o funcție de protecție, dar pot deveni, de asemenea, factori de închidere și retragere a identității, de excludere în loc de primire și includere. Isus însuși s-a luptat să adere la această viziune deschisă a unei voințe divine care se extinde mult dincolo de granițele Israelului, după cum se arată în episodul imediat anterior episodului nostru, în care Isus pare dur în fața cererii de ajutor a unei femei siro-feniciene pentru fiica sa grav suferindă (Mc 7,24-30). Dar, în cele din urmă, el se lasă biruit de credința femeii (Mc 7,29; Mt 15,28). Ce graniță este atât de înrădăcinată și justificată încât să îl împiedice pe Isus să facă binele?

Poate că cele două episoade contigue ale vindecării fiicei femeii siro-feniciene și a surdului cu dificultăți de vorbire din Decapole, ne sugerează că orizontul pe care Isus îl stabilește și care prezidează acțiunea sa este cel al fraternității universale. Universal: nu limitat la nivelul familiei și nici măcar patriotic, etnic sau naționalist. Acest orizont este atât un obiectiv, cât și o cale.

El nu va fi niciodată pe deplin realizat în istorie, dar dacă nu ne lăsăm ghidați în istorie de viziuni nobile și provocatoare, nu vom realiza nici măcar ceea ce este posibil. Putem realiza posibilul doar dacă încercăm imposibilul și luptăm pentru el. Cineva va spune: dar asta este utopie! Eu răspund: ce este o utopie? Și îi las cuvântul scriitorului uruguayan Eduardo Galleano:

Utopia este ca orizontul: face doi pași și se retrage doi pași. Merg zece pași și se îndepărtează zece pași. Orizontul este de neatins. Atunci pentru ce este utopia? Pentru asta: este pentru a continua să mergi.

ASCULTAREA ȘI VORBITUL

de Roberto Laurita

Gestul făcut de Isus de a-l vindeca pe surdo-mut este transmis, deși cu unele variații, în ritualul botezului. Cu toate acestea, sunt mulți cei care sunt botezați care rămân „muți” și mulți alții, din păcate, care rămân „surzi”.

Muți pentru că nu vorbesc cu Dumnezeu, nu-și găsesc timp să dialogheze cu El, decât într-un mod cu totul trecător și extemporal, care nu are nimic de-a face cu o relație autentică.

Sunt surzi pentru că sunt atât de impermeabil închiși la Cuvântul Său, încât presupusul lor creștinism este complet străin de acesta.

Dar este cu adevărat atât de important – se întreabă cineva – să asculte și să vorbească în contextul credinței? Nu ar putea fi ele înlocuite de ritualuri și simboluri?

Atingem o problemă de o importanță nu mică în contextul adeziunii noastre la Cristos.

O bună comunicare nu se poate face fără ascultare și vorbire: aceste două realități sunt cele care asigură buna funcționare și ne salvează de multe patologii.

Fără ascultare, există riscul ca celălalt să nu fie acceptat pentru ceea ce este el de fapt – în distanța sa, în diversitatea sa, în originalitatea sa. În cazul lui Dumnezeu, există pericolul ca acesta să fie redus la un „idol” care ia chipul pe care i-l atribuim.

Fără un cuvânt care să ne scape de pe buze și din inimă, există pericolul ca mesajul pe care l-am primit, apelul care a ajuns la noi, să rămână fără răspuns, ca și cum ar fi suspendat.

Fără aceste „etape” ritualul și simbolul riscă să devină ceva magic și echivoc. Nu are rost să apărăm crucile și crucifixele de lemn sau de piatră dacă apoi, de fapt, ne batem joc de Evanghelia lui Isus.

Și chiar și gesturile sacre pot căpăta un sens foarte diferit dacă ne așteptăm ca Dumnezeu să intervină indiferent de adeziunea noastră la el și la Cuvântul său.

În consecință, transmiterea credinței este o sarcină care este cu adevărat onorată atunci când învățăm să îl ascultăm pe Dumnezeu și să vorbim cu el, când găsim timp să ne oprim și să ne lăsăm transformați de harul său. Prea adesea se întâmplă să mergem la Dumnezeu pentru a ne convinge că avem dreptate și nu pentru a fi schimbați de el. Prin urmare, nu cum spun mulți: „Îl port pe Dumnezeu în inima mea”, ci mai degrabă: „Aș vrea să fiu în inima lui Dumnezeu”!

Prima lectură: Folosind imagini de o intensă eficiență, Isaia revigorează speranța credinciosului, făcând cunoscut faptul că mântuirea promisă de Domnul, el însuși o va împlini.

Psalmul responsorial: Psalmul 145 este o splendidă sinteză a credinței mărturisite și a laudei înălțate Domnului pentru minunile de care este capabil pentru mântuirea întregii creații.

A doua lectură: Copii ai unui singur Tată, părtași la o singură adunare, suntem chemați să împărțim aceeași pâine și același pahar. Acest pasaj oferă instrucțiuni clare credincioșilor în Isus Cristos de a nu face distincție între diferiții membri ai comunității pe baza bogăției sau a poziției sociale.

Evanghelia: Fiecare acțiune a lui Isus se realizează printr-un gest și un cuvânt: așa se întâmplă și în întâlnirea, povestită de evanghelistul Marcu, dintre Domnul și un surdo-mut care își recapătă auzul și uzul vorbirii.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 559/septembrie-octombrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Domenico Maggiotto, Cristos vindecând pe surdo-mut

Hits: 26