„Domnul răspunde fricii noastre” – Meditație pentru Duminica a XII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XII-A TPA B

23 IUNIE 2024

 DOMNUL RĂSPUNDE FRICII NOASTRE

Prima lectură este luată din primul discurs rostit de Dumnezeu după ce a fost provocat de plângerile dramatice ale lui Iob. Din furtună, Domnul îi răspunde lui Iob cu iubire, pentru ca slujitorul său să se deschidă la misterul lui Dumnezeu creator. Registrul psaltic este unul de mulțumire. Psalmul 106 celebrează intervenția lui Dumnezeu pentru cei care s-au aflat în diferite dificultăți, iar versurile se concentrează pe partea dedicată celor care călătoresc pe mare, bazându-se pe Dumnezeu. În cea de-a doua lectură, Paul le amintește creștinilor un element esențial pentru a înțelege slujirea sa: iubirea pe care Isus Cristos o simte pentru Paul exercită o presiune puternică și implicată: mort pentru toți, Isus Cristos înviat le permite celor care trăiesc pentru el să se reînnoiască în mod extraordinar (lectura a doua). În evanghelie, Isus le cere discipolilor să traverseze lacul în timpul nopții, în pericol: numai în acest mod, când discipolii cer ajutor, El își dezvăluie puterea și tăria Cuvântului său.

PRIMA LECTURĂ

Prima lectură este luată dintr-un capitol important din cartea lui Iob. După ce a trecut prin angoasa și tristețea pe care le trăiește din cauza unei suferințe fără precedent (Iob 2), Iob este vizitat de niște prieteni care debitează considerații religioase preambalate, bazate pe teoria retributivă: dacă Iob suferă, este cumva din vina lui. Protagonistul nu acceptă vorbele lor și, cu multe gemete, se adresează direct lui Dumnezeu, provocându-l (Iob 31,35-40). În mod surprinzător, Dumnezeu răspunde, iar pasajul ales de Liturgia  Cuvântului este preluat tocmai din primul său discurs (Iob 38-39). Domnul își rostește cuvintele în mijlocul unui uragan, un fenomen atmosferic extraordinar care însoțește uneori apariția sa (cf. 2Reg 2,11; Is 29,6; Ier 23,19; Ez 1,4), semnalând prezența sa maiestuoasă și amintind în același timp transcendența și distanța sa. Ieșit din furtună, Dumnezeu nu răspunde cu afirmații, ci cu întrebări!

El nu se comportă ca un prieten, impunându-i lui Iob punctul său de vedere, ci îl conduce cu iubire pentru ca el să se deschidă la misterul lui Dumnezeu creator. Pasajul ales de liturgie se concentrează asupra mării, element și figură deopotrivă a haosului care amenință viața umană (cf. Is 27,1), dar care este dominat de Dumnezeu în creație (Gen 1,9-10). Forța sa aparent de neoprit, de fapt, este limitată, ea a avut o origine similară cu cea a oricărei ființe umane și Dumnezeu era deja prezent în acel moment: a închis-o între două clape după naștere, învăluind-o cu nori de ceață (vv. 8-9). Mai mult, Dumnezeu a separat marea și uscatul pentru ca acesta să poată fi locuit, impunând o limită potopului de ape și creând posibilitatea vieții (vv. 10-11). În acest fel, Dumnezeu îi sugerează lui Iob că gândurile și înțelepciunea sa sunt mai înalte decât cele umane (cf. Is 55,8) și că suferința sa personală nu este o anomalie în raport cu guvernarea divină a realității.

A DOUA LECTURĂ

A doua lectură prezintă o afirmație decisivă pentru înțelegerea slujirii lui Paul: iubirea lui Cristos (genitivul este subiectul: iubirea pe care Isus Cristos o simte pentru Paul) exercită o presiune puternică și implicită asupra lui (din sensul lui synéchō, „a apăsa, a împinge”; cf. Fil 1,23). Această presiune derivă din considerentul că Cristos a murit pentru toți (în favoarea tuturor), tocmai pentru că toți sunt morți (v. 14); condiția universală de care se vorbește în v. 14 nu este alta decât cea enunțată în v. 15: „a murit pentru toți, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși”; toți sunt morți, pentru că a trăi centrat pe sine nu este altceva decât un preludiu al sfârșitului, egoismul este o formă de moarte aparentă care îl obligă pe om să își caute propriul interes în orice activitate. Creștinii, însă, participând la moartea lui Isus Cristos, au „murit față de aceste atitudini”, și-au schimbat radical modul de viață.” Pasajul continuă să descrie noua viață a creștinului, dar o face într-un mod surprinzător. Paul ne amintește că cei care au încetat să mai trăiască pentru ei înșiși, nu se concentrează doar asupra celorlalți, ci trăiesc „pentru cel care a murit și a înviat pentru ei” (v. 15): relația cu Domnul este cea care eliberează ființa umană de condamnarea egoismului! Această eliberare, însă, nu este lipsită de consecințe în ceea ce privește relația cu ceilalți; legăturile dintre creștini, de fapt, nu mai sunt „după trup” (v. 16), nu se mai bazează pe căutarea propriului avantaj („a trăi pentru sine”); însuflețite de legătura cu Isus Cristos, persoanele pot depăși relațiile bazate pe satisfacerea propriilor nevoi (omul care trăiește după trup trebuie să se gândească mai întâi la propria supraviețuire, cf. Rom 8,12-13) și se pot deschide dincolo de sine (cf. 1Cor 13). A fi „în Cristos”, de fapt, înseamnă a fi acceptat prin credință anunțul morții și învierii sale și a fi primit pe Duhul Sfânt (cf. Rom 8,9), creând o noutate atât de mare încât poate fi comparată cu crearea originilor (v. 17; cf. Is 43,18-19; 65,17; Gal 6,15).

EVANGHELIA

 Noaptea. Cadrul în care se petrece episodul evanghelic este nocturn: când activitatea zilei este de obicei suspendată, Isus le cere ucenicilor să traverseze Lacul Galileii. Într-un pasaj paralel se afirmă chiar că Isus îi îndeamnă pe ucenici să se deplaseze (Mt 14,22); această decizie, de fapt, nu trebuie să fi părut cea mai convenabilă, deoarece traversarea lacului pe timp de noapte putea fi periculoasă, din cauza curenților rapizi ai lacului și a furtunilor. Referirea la noapte evocă și traversarea mării (Ex 14,21), povestire fondatoare pentru credința lui Israel. Așadar, încă de la primele rânduri, suntem îndemnați să ascultăm evanghelia în așteptarea de a vedea împlinirea a ceea ce este enunțat în versetul de la aleluia: „Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7,16).

 Să trecem pe celălalt mal. Lacul Tiberiadei nu numai că desparte două maluri opuse, dar este granița naturală dintre două lumi complet distincte: țara lui Israel, unde obiceiurile și tradițiile sunt condiționate în mod decisiv de credința evreilor, și teritoriul Decapoli (cf. Mc 5,1-20), locuit în cea mai mare parte de păgâni. Isus este gata să înfrunte marea în timpul nopții, fără să țină cont de riscuri, pentru că este animat de dorința de a ajunge la cei mai îndepărtați și de a le aduce și lor vestea Împărăției!

 Furtuna. Marcu precizează că ucenicii îl iau pe Isus „așa cum era” în barcă; această insistență servește poate pentru a sublinia ceea ce se ascunde în spatele acestei acțiuni: ucenicii cred că nu se poate întâmpla nimic rău cu Isus. În schimb, se întâmplă tocmai ceea ce se tem ei! Trecerea bruscă de la v. 36 la v. 37 dă impresia că furtuna se dezlănțuie de îndată ce au ieșit în larg. Având în vedere scurtimea narațiunii, descrierea puterii apelor este foarte detaliată: furtuna este „mare”, „valurile” spală barca, aceasta devine „plină” de apă. La fel ca marinarii din Psalmul 106, ucenicii sunt surprinși de forța de neoprit a unui pericol imprevizibil. E noaptea credinței: asemenea lui Israel în fața amenințării cu moartea, ucenicii sunt și ei îngroziți (cf. Ex 14,10) și, ca în Psalmul 106, îl invocă pe Domnul care doarme în spatele bărcii (cf. Ps 43,24).

 Ție nu-ți pasă! Ucenicii interpretează somnul lui Isus ca pe un semn de profundă indiferență și detașare: verbul meléi, „a se îngriji”, este același cu cel folosit pentru păstorul căruia nu-i pasă deloc de oi (In 10,13). Cuvintele lor dezvăluie o anumită incredulitate și contrazic ceea ce Scriptura dezvăluie despre Domnul: Dumnezeu are „grijă de toate” (Înț 12,13) și în special de copiii săi (1Pt 5,7).

 Potolește-te! Taci! În v. 39, este descris ceva foarte asemănător cu Ps 106: marea este abordată și mustrată ca și cum ar fi o ființă vie: „Potolește-te! Taci!”. Lexicul folosit creează astfel o legătură între scena furtunii și povestirile de exorcizare (cf. Mc 1,25). Duhurile necurate, de fapt, ca și ucenicii, pun la îndoială grija lui Dumnezeu pentru oameni, dar se exprimă în termeni mai drastici (Mc 1,24: „ați venit să ne ruinați”); pe de altă parte, însăși ispita diabolică generează o agitație asemănătoare cu cea care se produce în timpul furtunii (gândiți-vă la energia de neoprit a omului posedat din Mc 5,4). Împotriva acestei mări, Isus își exercită autoritatea prin cuvântul său și prin calmarea valurilor care agită inimile discipolilor.

 Frică și credință. După ce a stăpânit furtuna, Isus le pune întrebări discipolilor, pentru ca aceștia să reflecteze și să înțeleagă sensul celor întâmplate: „De ce vă este frică? Încă nu aveți credință?” (v. 40). Furtuna care îi zguduie este identificată cu precizie: ei au devenit pradă fricii, un sentiment intens pe care îl trăiește cineva în fața unui pericol mortal. Credința este prezentată, așadar, ca acea virtute dată de Dumnezeu care permite să învingă teroarea; referința la Exod devine astfel explicită, deoarece eliberarea lui Israel este povestită tocmai ca o trecere de la frică la credință (cf. Ex 14,10.30-31). Ca și în povestirea din Ex 14, și în Mc 4,39-40 discipolii trebuie să recunoască faptul că se confruntă cu un obstacol insurmontabil și astfel descoperă că Dumnezeu este capabil să deschidă o cale chiar și atunci când totul pare pierdut. Credința este, așadar, acel dar divin care susține persoana chiar și atunci când circumstanțele exterioare par să contrazică bunătatea lui Dumnezeu și propriile promisiuni; această virtute este o caracteristică esențială a vieții de adult: dacă stadiul de copil cere o confirmare constantă, adultul poate înfrunta crizele și încercările fără să fie zdruncinat, pentru că știe să se încreadă. Între frică și credință se află rugăciunea: ucenicii strigă atunci când sunt disperați, când cred că totul s-a terminat, și astfel devin martorii intervenției extraordinare a lui Dumnezeu; adunarea care sărbătorește este, așadar, invitată la rugăciune, pentru ca în încercare să fie martori la prodigioasa mântuire divină care se realizează in extremis.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

CÂND DUMNEZEU PARE SĂ DOARMĂ

de Ernesto Diaco

Sâmbătă, 11 februarie 2023, în Solato, un mic cătun din Piancamuno, în provincia Brescia, biserica este prea mică pentru a-i cuprinde pe toți cei care au venit să-i aducă un ultim omagiu Elenei. Sunt foști coechipieri, bărbați și femei din Fiamme Gialle. Membri ai familiei și sportivi, fani și oameni din sat. Pe sicriu, un steag tricolor. Pentru că ea, Elena Fanchini, era o campioană la coborâre: la nici 20 de ani, câștigase argintul la Cupa Mondială din 2005, la Bormio. După acea cursă, a participat la alte șase campionate mondiale și la trei Jocuri Olimpice: șaptesprezece ani în echipa națională de schi alpin a Italiei, împreună cu sora ei, Nadia. Apoi, apariția bolii, înfruntată și învinsă pentru prima dată. Când tumoarea a recidivat, la vârsta de 37 de ani, Elena a trebuit să renunțe. La finalul ceremoniei funerare, în parohia Sfântul Ioan Botezătorul, mama ei, Giusy, a luat cuvântul: „Am spus multe rugăciuni pentru ca tu să te faci bine, dar Domnul nu m-a ascultat”.

Este experiența unui Dumnezeu care pare indiferent sau distrat. Cum este posibil ca Dumnezeu să doarmă în timp ce totul se prăbușește peste noi? O întrebare la fel de veche ca lumea, care a traversat întotdeauna sufletul uman și expresiile sale, începând cu cele artistice. Cinema-ul, de exemplu. Gândiți-vă doar la Ingmar Bergman și la trilogia sa despre tăcerea lui Dumnezeu, începută în1961 cu As in a Mirror (Ca într-o oglindă) și continuată în anul următor cu Winter Lights (Lumini de iarnă). Ultimul act – intitulat The Silent (Tăcerea) – se încheie cu o despărțire glacială între două surori, un vid care lasă puțin loc pentru speranță. Mai recent este Silence, regizat în 2016 de Martin Scorsese și a cărui acțiune se petrece în timpul persecuției creștinilor în Japonia secolului al XVII-lea. Nu mai puțin chinuitor este Decalogul 1, regizat în 1989 de regizorul polonez Krzysztof Kieślowski. Protagonistul are același nume ca și regizorul; este un profesor universitar, separat de soția sa, care trăiește cu fiul său mic, Pawel. La întrebările religioase ale fiului său, el, un ateu convins și pasionat de calculatoare, dă răspunsurile științei, reci și materialiste. Totuși, nu poate face față matematicii, când calculele sale despre gheața care acoperă iazul din apropierea casei sale se izbesc de realitate: gheața s-a spart, iar copilul, care se dusese să patineze după școală, este scos fără viață din apă.

„Sunt gata”, clipește monitorul computerului său de acasă. Este fraza programată să apară atunci când aparatul este pornit. Mereu aceeași frază, chiar dacă tocmai s-a produs o tragedie. Krzysztof coboară apoi pe stradă, intră în curtea bisericii și se sprijină cu putere de pietrele altarului provizoriu, doborându-l la pământ. Câteva lumânări aprinse cad și ele, iar pe chipul icoanei Madonei Negre din Czestochowa, așezată în fața altarului, ceara care picură desenează câteva dungi albe, ca niște lacrimi care curg pe fața Fecioarei. Efectul este frapant, întrebarea spontană: nu este Dumnezeu impasibil în fața durerii noastre? Oare plânge împreună cu noi?

Teologul evanghelic Jürgen Moltmann a scris:

„Nu știm de ce Dumnezeu permite acest lucru. Și chiar dacă am ști, acest lucru nu ne-ar ajuta să trăim. Totuși, când descoperim un Dumnezeu care este în suferința noastră și îi simțim prezența în ea, atunci am descoperit sursa din care se poate naște din nou viața”.

Pentru mama Elenei Fanchini, în acea dimineață de februarie și în lunile anterioare, Dumnezeu nu dormea. „Am cerut și eu ca boala ta să mi se transmită mie”, a dezvăluit ea de la microfonul bisericii. „Apoi mi-am dat seama că El te-a vrut, dar mi-a îndeplinit ultima mea cerere: în ultimele zile nu te-a făcut să suferi. Am plâns atâtea nopți sub pătură, pentru că nu voiam să mă auzi, a continuat ea, adresându-se fiicei sale. Dar am văzut atâta dragoste în aceste zile, sunt mândră de tine. Te-am îmbrăcat ca să te duc la Domnul: acum fugi, dragostea mea”.

NU ÎȚI PASĂ CĂ PIERIM?

de Roberto Laurita

Întrebarea apostolilor ne vine pe buze de fiecare dată când trecem prin furtunile vieții. Atâta timp cât totul merge bine, atâta timp cât putem conta pe sănătate și pe resursele noastre, atâta timp cât marea este calmă, suntem plini de optimism și de încredere. Când apele încep să se agite, când vântul se dezlănțuie și barca noastră apare în toată fragilitatea ei, atunci ne simțim pierduți. Avem sentimentul că Domnului nu-i pasă de noi.

Reacția noastră este, până la urmă, comună. Nu este nevoie de un mare simț religios pentru a cere să fim protejați de tot ceea ce atentează siguranța și securitatea noastră, pentru a implora eliberarea de diferitele rele care ne fac să suferim.

Credința este cu totul altceva! Este un impuls care înfruntă și riscul și pericolul, pentru că se știe că suntem în mâinile lui Dumnezeu, indiferent de ce se întâmplă. Nu un Dumnezeu, așadar, care întinde constant o plasă de siguranță și ne scutește de orice nenorocire, ci un Dumnezeu care își asumă aceleași riscuri ca și noi, rămânând alături de noi.

Este o decizie care ține cont de încercare, de respingere, de abandon și, prin urmare, trece și prin suferință, din iubire. Din iubire față de un Dumnezeu care a experimentat toate acestea în Fiul său înaintea noastră, un Dumnezeu care a înfruntat chiar și eșecul aparent, condamnarea, moartea.

Este certitudinea că nimic și nimeni nu ne va putea despărți de iubirea sa, nici măcar slăbiciunea noastră, nici măcar păcatul nostru… Pentru că Dumnezeu este întotdeauna plin de milă și dispus să ierte, dincolo de imaginația noastră.

Opusul credinței nu este îndoiala, ci frica. Frica ne joacă întotdeauna feste. Ea creează iluzia de a putea face față prin mijloace puternice, instrumente adecvate. Ea face să se creadă că aprobarea și consensul sunt la adăpost de toate dificultățile. Ea caută spasmodic protecția și apărarea pentru a masca nesiguranța cronică.

Da, credința este tocmai asta: nu nevoia de a fi îndepărtat de furtună, ci dorința de a o înfrunta împreună cu Dumnezeu, pentru că El o va învinge.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 557/mai-iulie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Arnold Friberg

Hits: 80