„Dumnezeul care acționează în istorie” – Meditație la Solemnitatea Preasfintei Treimi

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

PREASFÂNTA TREIME

26 MAI 2024

DUMNEZEUL CARE ACȚIONEAZĂ ÎN ISTORIE

Prima lectură, extrasă din Deuteronom, ne pune în fața unei triple întrebări referitoare la creație, la experiența exodului și la alegerea de către Dumnezeu a poporului Israel. Istoria mântuirii îl pune astfel pe credincios în fața nevoii de a răspunde credincioșiei pe care Dumnezeu i-a manifestat-o cu iubire. Pasajul paulin din a doua lectură evidențiază lucrarea Duhului Sfânt în biserică ca o continuare a istoriei mântuirii, deschizând astfel credincioșilor statutul de copii ai lui Dumnezeu, moștenitori ai mântuirii și ai vieții veșnice în Cel Înviat. Fragmentul evanghelic din relatarea lui Matei ne vorbește despre apariția lui Isus și despre însărcinarea finală a apostolilor, care s-au întors acolo unde totul a început. Misiunea bisericii este, așadar, de a continua lucrarea lui Isus, cu ajutorul Cuvântului și al sacramentelor, introducându-l astfel pe fiecare credincios în relația cu Dumnezeul care este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

O NOUĂ VIAȚĂ

de Roberto Laurita

„Trinitatea nu este”, spunea un mare teolog german, „un mister care trebuie contemplat, ci trăit.” Într-adevăr, dacă ne gândim bine, existența noastră ca și credincioși a început tocmai în numele Trinității. În ritul botezului, credința într-un Dumnezeu care este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh reiese cu putere, credință care se manifestă în Crezul pe care părinții și nașii, împreună cu întreaga adunare, sunt invitați să îl rostească ca răspuns la întrebările pe care le adresează preotul care prezidează.

O expresie simplă, dar care exprimă un act de abandon și de încredere: este prima mișcare a credinței, care abia apoi ajunge la adevărurile fundamentale la care să adere, dar înainte de toate este o relație. Sfânta Treime nu este, așadar, un mister obscur, ci o prezență care acționează în viața noastră, începând de când a început aventura înălțătoare a credinței. Comuniunea de iubire dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt  nu este ceva abstract, ci un dar la care participăm și noi, un dar care ne transfigurează, ne schimbă existența.

În țesătura zilelor noastre intră o prezență care o transformă. Suntem „locuiți” de Cineva care nu a vrut să rămână într-o splendidă izolare, ci ne-a căutat pentru a intra în comuniune cu noi. Da, Trinitatea este o realitate care trebuie trăită, cu bucurie, cu recunoștință și cu angajament, iar Isus este cel care ne dezvăluie acest mister și mai ales ne face să intrăm în el.

Nu este o coincidență faptul că, desenând semnul crucii pe noi, ne amintim de Dumnezeu care este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Acest semn și aceste cuvinte, care au deschis celebrarea botezului, sunt un fel de pecete de neșters pe existența noastră, un semn care ne însoțește în fiecare zi a vieții noastre, când se deschide ziua și când se închide, un semn care ne adună în sfânta adunare și ne trimite în misiune pe străzile lumii, semnul unei iubiri oferite fiecăruia dintre noi.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Creația, experiența de pe Sinai, minunile săvârșite în Egipt sub ochii poporului lui Israel sunt modalitățile prin care singurul Dumnezeu s-a manifestat ca fiind cel care este „acolo sus în ceruri și aici pe pământ.”

Psalmul responsorial: Fericirile, formulate în refrenul psalmului responsorial, sunt cele ale vechiului popor al legământului, dar și ale noastre, ale celor care experimentăm cum iubirea Domnului umple pământul.

Lectura a doua: Pentru fiecare creștin, Duhul Sfânt este o călăuză, care îl determină să se descopere și să trăiască ca un copil, astfel încât rugăciunea nu poate fi decât un strigăt de bucurie și o invocație încrezătoare către Abba.

Evanghelia: Misiunea Bisericii, care se împlinește în fapte și cuvinte, găsește în botez și în euharistie împlinirea voinței lui Isus de a-i face pe oameni părtași la misterul Paștelui său.

PRIMA LECTURĂ

Biserica sărbătorește solemnitatea Sfintei Treimi imediat după Rusalii, pentru că numai prin iertarea Duhului Sfânt se poate apropia de misterul lui Dumnezeu, care se manifestă mai ales în iubirea celor trei persoane. Prima lectură începe cu trei întrebări, și poate că nu există un mod mai bun de a o face, pentru că forma întrebărilor nu oferă imediat răspunsuri, ci implică adunarea liturgică și o îndeamnă să mediteze asupra istoriei poporului lui Israel. Crearea ființei umane este primul element care este interogat, pentru că în ea a avut loc o „mare” minune și s-a auzit ceva nemaiauzit, un Cuvânt capabil să genereze viață (v. 32). În al doilea rând, este evocată experiența de pe Sinai (Ex 19-20): ea este comparată cu actul creației, pentru că poporul, după eliberarea din Egipt, a trăit ceva foarte asemănător: a auzit un cuvânt la fel de eficace și de puternic ca un foc care transformă și dă viață (v. 33). În al treilea și ultimul rând, Israel a fost martor al alegerii divine și al faptelor Sale minunate (v. 34). Poporul lui Israel și apoi creștinii pot spune ceva despre Dumnezeu pentru că El, în bunătatea sa, a decis să se reveleze prin evenimente și cuvinte (Dei Verbum 2), invitându-i pe oameni la prietenie cu El. Doar cei care au făcut experiența acestei iubiri pot proclama cu entuziasm și credință fidelitatea lui Dumnezeu.

Apoi, v. 39-40 introduc concluzia argumentului: după ce a pus la îndoială ceea ce a auzit și a văzut, credinciosul este chemat să „recunoască” și să mediteze în inima sa că nu există alt Dumnezeu în afară de Domnul. Versetul 40 se încheie apoi cu un îndemn puternic: „Respectați deci legile și poruncile lui…”; cererea de loialitate este formulată după rememorarea istoriei mântuirii, astfel încât este clar că ascultarea de preceptele lui Dumnezeu se bazează pe amintirea iubirii divine. Această fidelitate, de altfel, nu este un scop în sine, ci are ca unic scop fericirea persoanei (și a familiei sale): „ca tu și copiii tăi să fiți fericiți după tine și să rămâneți mult timp în țara pe care Domnul Dumnezeul tău ți-o dă pentru totdeauna” (v. 40).

A DOUA LECTURĂ

Prima lectură dezvăluie iubirea Tatălui, iar cea de-a doua descrie lucrarea Duhului Sfânt: „Toți cei care sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (v. 14). Afirmația are o semnificație activă și dinamică: nu devenim copii pentru că îl avem pe Duhul, ci pentru că ne lăsăm conduși de El. Această imagine are, prin urmare, mai multe implicații: călăuzirea îl conduce adesea să traverseze drumuri pe care nu le cunoaște sau pe care le-ar respinge (deșertul); în plus, pentru a ajunge la destinație, este necesar să existe cineva care să cunoască drumul și care să îl însoțească pe cel călăuzit pe parcurs. Duhul Sfânt este dat credincioșilor tocmai pentru ca el să devină pentru ei o călăuză valoroasă și sigură. De aceea, nu este surprinzător că aceeași expresie este folosită pentru Isus când, după botez, este condus de Duhul în pustiu pentru a fi ispitit (Lc 4,1).

Duhul, însă, nu este doar o călăuză, ci un principiu care transformă radical identitatea persoanei: „l-ați primit pe Duhul care vă face copii adoptivi” (v. 15). Adopția era un act juridic foarte frecvent în Antichitate prin care un copil orfan și lipsit de drepturi era făcut fiu; v. 15 are două consecințe: filiația este rodul unei inițiative gratuite a lui Dumnezeu; ea reconfigurează viața credinciosului, conferindu-i o condiție nouă și mai demnă. Privilegiul acestei noi situații se manifestă în intimitatea specială care îl unește pe credincios și pe Dumnezeu, care poate chiar să-l strige: „Abba, Tată!”. Transformarea nu are loc prin elemente exterioare, ci este însuși Duhul Sfânt care se prezintă ca un „oaspete dulce al sufletului” (Secvența la Rusalii), care dialoghează cu duhul credincioșilor și dă certitudinea filiației (v. 16). Noua identitate îl instituie pe fiu ca moștenitor, adică îi dă dreptul de a participa la bunurile Tatălui („Dacă suntem fii, suntem și moștenitori”, v. 17). Posesia moștenirii, însă, nu poate fi separată de misterul Paștelui; gloria divină este coroana care se primește și prin suferințele zilnice prin care fiecare creștin, unit cu Isus Cristos, poate participa la moartea și învierea sa (v. 17).

EVANGHELIA

 S-au dus în Galileea. Ucenicii, ascultând de cuvintele lui Isus înviat (Mt 28,7), merg în Galileea, pe un munte pe care mulți tind să-l recunoască drept muntele Fericirii (5,1); acest lucru ar forma un cadru care încadrează Evanghelia lui Matei între muntele pe care Isus își începe misiunea și cel pe care o încheie. Locația are o semnificație simbolică: întorcându-se în Galileea, ucenicii și, împreună cu ei, Biserica, sunt chemați să prelungească slujirea lui Isus tocmai prin faptul că încep de la început și se inspiră din zelul care l-a împins să se consume pentru a vesti Împărăția din sat în sat (cf. 9,35).

 Ei s-au prosternat. De îndată ce îl recunosc pe Isus înviat, discipolii se prosternă în adorație. Verbul folosit (proskynéō) desemnează actul de supunere față de un superior (Gen 42,6) sau față de rege (1Sam 24,9) și poate indica și adorarea lui Dumnezeu (Ps 22,28; Mt 2,2.11). Prin urmare, ucenicii îi dau slavă lui Isus înviat, recunoscându-l ca Dumnezeu și reluând ceea ce se spune în versetul folosit în aclamația la evanghelie: „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh: lui Dumnezeu care este, care era și care vine” (cf. Ap 1,8). În Cel Înviat îl recunoaștem pe cel care există cu adevărat („care este”) pentru că a posedat întotdeauna viața în sine (imperfectul „care a fost” se referă la timpul trecut, subliniind aspectul durabil al acestei acțiuni), și pe cel care continuă să viziteze biserica sa cu o mare forță dinamică („care vine”), atunci când sunt celebrate sacramentele și proclamat Cuvântul.

 Ei se îndoiau. Verbul folosit este foarte rar și se întâlnește doar în Mt 14,31, când Isus îl ridică pe Petru în timp ce se scufundă în mare și îi spune: „Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?” Petru a încercat să meargă pe apă pentru a ajunge la Stăpânul său, dar i-a fost frică și s-a scufundat, strigând:

„Doamne, salvează-mă!” În apariția din Matei 28, are loc un scenariu foarte asemănător: Isus este cel care a trecut peste moarte (în Biblie, apele sunt o forță a morții, cf. Gen 7,18; Ps 124,4) și care îi va invita pe discipoli să meargă pe același drum. Confruntați cu pericolul, discipolii se îndoiesc, riscă să-și piardă credința, ca Petru!

 El s-a apropiat și le-a spus: „Toată puterea mi-a fost dată.” Versetul 18 este, așadar, o încurajare pentru toți creștinii: în ciuda ezitării discipolilor, Isus se apropie și li se adresează, nu afirmând propria persoană, ci dezvăluind că învierea sa este un dar de la Dumnezeu („Mi-a fost dată…”) și, prin urmare, că viața sa este complet condiționată de relația sa cu Tatăl. Fiul înviat este deci conștient că are „putere”, adică că poate să realizeze ceea ce anunță și să transforme oamenii cu cuvântul său eficient (Mt 9,8; cf. Fap 8,19).

 Mergeți și faceți ucenici. Cum se exercită puterea lui Isus Cristos? Prin viața Bisericii, reprezentată de cei unsprezece, pe care Isus îi trimite la națiuni pentru a face ucenici, cu puterea umilă a unui Cuvânt care, deși proclamă adevărul, nu se impune. Misiunea celor unsprezece constă în primul rând în a le reaminti oamenilor că încă mai pot învăța („discipol”, cel care învață) cum să trăiască, că pot recunoaște că nu dețin toate răspunsurile și, mai ales, că au un Maestru, pe Isus Cristos. Această misiune este destinată „tuturor popoarelor” (Mt 28,19), pentru ca în ea să se realizeze binecuvântarea universală promisă lui Abraham (Gen 12,3).

 Botezându-i… Învățându-i. Misiunea Bisericii se împlinește prin gesturi și cuvinte! Botezul pe care vor trebui să-l administreze este distinct de cel al lui Ioan Botezătorul, pentru că va fi „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt 28,19). Expresia ar putea fi tradusă și astfel: „în așa fel încât să intre în relație cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt”, experimentând legătura care unește Treimea și zelul lui Dumnezeu Tatăl pentru cei care l-au îndemnat să îl trimită pe Fiul său pentru a-i salva, realizând lucrarea sa prin Duhul Sfânt. Botezul, deci, va fi însoțit de învățătură și, în acest fel, ucenicii vor continua să meargă pe urmele lui Isus, Maestrul neobosit (Mt 4,23; 5,2; 7,29); nu se poate exprima mai hotărât necesitatea de a însoți sacramentele cu cateheza, o instrucție treptată care vine după botez („botezându-i… învățați-i”) și care îi îndeamnă pe creștini să se alimenteze constant din această sursă minunată.

 Iată, eu sunt cu voi în fiecare zi. Evanghelia după Matei se încheie cu această afirmație. Prin înălțarea la cer, Isus proclamă un element esențial al condiției sale de Înviat: să fie permanent cu și pentru discipolii săi. El va rămâne întotdeauna aproape de biserica sa, deoarece a fi în relație este înscris în propria sa natură divină.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 557/mai-iulie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 75