„O credință înrădăcinată în Cuvânt” – Meditație pentru Duminica a III-a a Paștelui

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A III-A A PAȘTELUI

14 APRILIE 2024 

O CREDINȚĂ ÎNRĂDĂCINATĂ ÎN CUVÂNT

Lecturile din această duminică ne conduc spre misterul pascal, care poate părea criptic, obscur, imposibil de înțeles. În realitate, grație Scripturii, descoperim că Isus împlinește planul din toate timpurile: Dumnezeu este o forță de iubire care de la început vrea să mântuiască omenirea; în Cristos vedem împlinirea promisiunilor profeților, a unui Slujitor credincios care se oferă pe sine pentru păcătoși (evanghelia).Această predică străveche este deja de la primii apostoli, așa cum arată relatarea pe care o găsim în Faptele Apostolilor (prima lectură). Aceasta este împlinirea promisiunii pe care liturgia iudaică o celebrează la Yom Kippur: Isus este adevăratul instrument de ispășire (a doua lectură). Să evităm deci să devenim aroganți, crezând că nu avem niciun păcat, altfel ne vom opune harului divin. Ca și psalmistul, să ne confirmăm în schimb voința de a ne încrede mereu în Dumnezeu. Să ne cufundăm în Scripturi pentru ca ele să lumineze istoria lui Cristos și să înțelegem în acest fel sensul iubirii sale, care ne conduce la cea a Tatălui!

O ETAPĂ INDISPENSABILĂ

de Roberto Laurita

Nu este ușor pentru ucenici, după experiența traumatizantă a Patimilor și a morții lui Isus, să îl primească pe Isus înviat în mijlocul lor. Uimirea, teama și bucuria sunt sentimente care revin continuu în evangheliile pascale. Se pare că ne confruntăm cu o dublă dificultate. Perplexitatea, frica și durerea care au caracterizat acele momente dramatice în care Isus a fost arestat și condamnat au pus la grea încercare credința ucenicilor. Acum, însă, nu este ușor nici să ieși din această stare de spirit și să accepți că Patimile și moartea au fost doar o trecere spre Înviere, că în spatele acestor evenimente se afla un plan de iubire și de mântuire.

De aceea, Isus le arată mâinile și picioarele care poartă urmele de neșters ale Crucii. Ceea ce s-a întâmplat nu a fost doar un episod neplăcut care să fie uitat, ci o jertfă care a făcut posibilă să se recunoască iubirea lui Dumnezeu pentru omenire.

De aceea, Isus însuși îi invită pe ucenicii săi să „atingă și să privească”. Isus „le deschide mintea pentru înțelegerea Scripturilor”. Pentru a înțelege în profunzime, trebuie să parcurgem tot ceea ce Vechiul Testament avea de spus despre Mesia, despre destinul său dureros, dar și despre gloria la care era destinat. Însă Vechiul Testament rămâne obscur dacă nu îl citim ghidat de cuvintele și faptele lui Isus, de viața sa.

Cei doi ucenici din Emaus au experimentat acest lucru pe drum, în timp ce Isus le explica Scripturile: inimile lor, triste și dezamăgite, au început să ardă cu un foc nou, cu o speranță neașteptată.

Să ne lăsăm conduși de Isus pentru a înțelege viața lui și a noastră, să citim Scripturile pentru a primi acea lumină care ne luminează și ne permite să înțelegem căile lui Dumnezeu.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: În numele lui Isus, Petru vindecă un bolnav. Apoi le explică celor prezenți cine i-a schimbat viața omului.

Psalmul responsorial: Psalmistul cântă despre relația sa cu Dumnezeu. Este aceeași rugăciune ca și cea a lui Cristos, între moarte și înviere.

A doua lectură: Tocmai pentru că El însuși a înfruntat încercarea, Isus este capabil să ne înțeleagă și să ne ajute.

Evanghelia: Ca și în cazul apostolilor, credința în Cel Înviat trebuie să treacă prin Scripturi.

PRIMA LECTURĂ

În acest pasaj suntem martorii primei propovăduiri a Bisericii în formare: Petru și Ioan au făcut o minune pentru paraliticul care cerșea la Poarta Frumoasă a Templului. Acest eveniment grandios este fundalul și pretextul pentru vestirea cu adevărat măreață pe care apostolii vor să o aducă. Dacă ne uimește revenirea la sănătate a unui om, ar trebui să ne uimească cu mult mai mult miracolul săvârșit de Isus Cristos care, pe cruce, dându-și viața pentru omenire, a eliberat-o de păcat.

 Nu condamnare, ci acceptare deplină. Scopul lui Luca în acest pasaj nu este de a-i condamna pe evrei: în general, tonul este cel al cuiva care vrea să justifice. Chiar și Pilat nu ar fi cu adevărat vinovat, pentru că ar fi vrut să-l elibereze pe Isus. Este o tendință a lui Luca de a deschide Evanghelia chiar și către romani, arătând cum mila lui Dumnezeu este pentru toți. Desigur, există și un văl de denunțare, pentru că faptele trebuie privite în față pentru ceea ce sunt: dar textul arată clar că totul s-a întâmplat din ignoranță. Apariția lui Isus i-a luat pe nepregătite pe compatrioții săi: prea mare era mesajul și promisiunea pe care era chemat să o îndeplinească. Moartea sa nu a fost negarea misiunii sale, ci adevăratul succes: Cristos este mare nu datorită puterii sale militare, ci pentru că puterea sa este iubirea care sfidează chiar și moartea. Viața a fost concepută, voită și realizată de Creator în el: păcatul omului este puternic, a reușit chiar să-l ucidă pe autorul vieții.

Acest lucru s-a întâmplat doar pentru ca noi să descoperim că viața este capabilă și de renaștere. Ologul care merge din nou este, așadar, și o imagine a poporului lui Israel care se poate ridica și începe să meargă: aceasta este deja imaginea folosită de profetul Isaia pentru a-i consola pe exilații din Babilon. Păcatul lor a fost grav și l-a obligat pe Dumnezeu să permită tragedia exilului: dar asta în vederea unei reîntoarceri care mărturisește marea iubire a lui Dumnezeu care nu renunță la poporul său, deși este un popor de păcătoși.

 O mântuire pentru toți. Luca nu prezintă așadar nicio respingere a poporului evreu; dimpotrivă, în lume poate fi atestată puterea convertirii care a fost capabilă să-i transforme pe ucigașii lui Isus în adepții săi. Nu întâmplător, Petru se adresează auditoriului său numindu-i frați: și la sfârșitul capitolului, el amintește alte mari promisiuni biblice pentru ca Israel să descopere, după prima sa respingere, posibilitatea acestei mântuiri veșnice. Mântuirea pentru frații evrei nu este eliminată, ci confirmată și, într-adevăr, cu adevărat împlinită, motiv pentru care capitolul se încheie spunând: „Voi sunteți copiii profeților și ai legământului pe care Dumnezeu l-a stabilit cu părinții voștri” (Fap 3,25).

A DOUA LECTURĂ

Scrisorile lui Ioan sunt un text cu un anumit fundal polemic, iar în capitolul 2 din prima epistolă a lui Ioan putem surprinde unele dintre aceste indicii. Nu suntem în măsură să construim o poveste clară, dar înțelegem că unii adversari ai comunității urmăresc teze periculoase pe care presbiterul epistolelor vrea să le combată. Mai mult, acest grup îl neagă pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu (1In 2,22-23). Practic, autorul epistolelor vrea să învețe că mântuirea nu vine dintr-o anumită perfecțiune obținută și atinsă de fiecare credincios în parte: suntem și rămânem păcătoși, dar în iubirea desăvârșită a lui Cristos ne știm iertați.

 Isus, rădăcina răscumpărării. Isus este prezentat aici ca Paraclet, intercesor, un avocat care stă alături de clientul său pentru a vorbi în numele lui și a-l salva. Acest termen este folosit în Evanghelia a patra pentru Duhul Sfânt, dar este adevărat că se spune și că Isus va trimite „un alt” Paraclet (In 14,16), semn că el însuși a fost primul mângâietor. Dar pasajul nostru propune și un aspect și mai radical: Isus, de fapt, nu este doar avocatul care ne susține în momentele dificile, ci este chiar rădăcina oricărei mângâieri. În Cristos știm că păcatele noastre au fost complet îndepărtate, ispășite. Traducerea în limba română (Biblia trad. pr. Alois Bulai și pr. Eduard Pătrașcu) introduce termenul de „jertfă”, care nu este de fapt prezent în textul grecesc. Textul original vorbește pur și simplu de hilasmós, ispășire. Termenul trimite la Lev 25, unde se vorbește tocmai despre ziua ispășirii, și mai are o singură apariție, chiar în această scrisoare. Să spunem că termenul „jertfă” nu trebuie exclus pentru că ispășirea se face cu sânge și, prin urmare, Isus, pentru a ispăși păcatul, a trebuit să treacă prin sacrificiu: dar el nu este o victimă, a sa nu a fost cu siguranță o acțiune imediată.

În acest sens, ispășirea este cu adevărat apogeul activității lui Dumnezeu care, în iertare, a putut să-și exprime toată iubirea sa. În mod evident, scrisoarea se face ecoul convingerilor vechi și fundamentale ale Bisericii primare, potrivit cărora moartea lui Isus trebuia să amintească un act salvator precum cel al Slujitorului din Isaia care îndrăznește să moară „pentru a purta păcatul multora și a mijloci pentru cei vinovați” (Is 53,12) sau lecția paulină despre singurul om drept care a vrut să moară pentru noi, păcătoșii (Rom 5,7-8). Moartea lui Isus a fost specială, în ea putem vedea mântuirea tuturor!

 Trăind pentru a primi mântuirea. Cel mai mare obstacol este deci mândria, gândul că nu avem niciun păcat, că nu avem nevoie de nicio intervenție din partea lui Dumnezeu. Procedând astfel, anulăm harul și respingem implicit jertfa lui Isus pentru noi. Sau, mândria însăși ne poate determina să luăm de bună această taină a harului său. Așa cum spune pasajul nostru, există unii care spun: „Îl cunosc”, dar apoi nu experimentează caritatea autentică. Evanghelia lui Ioan formulează și ea o fericire în care există totuși două condiții: trebuie atât să cunoști cât și să pui în practică învățăturile descoperite, altfel fericirea nu va fi acceptată cu adevărat (In 13,17). Epistola vrea să combată aceste tentații învățându-ne mai degrabă să ne ținem de viața concretă: în ascultarea Cuvântului său, a poruncilor sale, putem vedea dacă în noi locuiește cu adevărat credința sau dacă am cedat înșelătorului care ne-a rătăcit. În orice caz, putem oricând să ne întoarcem la primul nostru Mângâietor, care, murind pentru noi, ne-a dat posibilitatea de a o lua mereu de la capăt pe baza darului său de iubire, care este de neînlăturat.

EVANGHELIA

 O comunitate deschisă spre împlinire. Evanghelia acestei duminici aparține aparițiilor post-pascale. Adesea, aceste scene au ca fundal fragilitățile. Evident, prima comunitate creștină a dorit să reflecteze asupra a ceea ce au fost aceste manifestări ale lui Isus și nu a vrut să ascundă dificultatea de a-l recunoaște pe Domnul Înviat. Rolul Scripturii este cu siguranță central: în Lc 24 găsim de trei ori recursul la Scriptură pentru a reacționa la necredința discipolilor. Mai întâi sunt îngerii care folosesc acest argument cu femeile (Lc 24,5-8). În episodul următor, cel de la Emaus, Isus îi mustră pe cei doi discipoli expunându-le Scripturile (vv. 25-26). Cel de-al treilea episod este cel din evanghelia acestei duminici, unde se arată și mai clar că în Isus se împlinește întreaga Biblie, care în vremea Bisericii primare nu era încă un canon închis, motiv pentru care era identificată, conform structurii iudaice, în Tôrâ (Legea lui Moise), Nebî’im (profeții) și o a treia parte, cunoscută astăzi sub numele de Ketubîm (Scrierile) și care în momentul redactării lucane nu era încă o parte încheiată. Prin expresia „Psalmi” ei se refereau cu siguranță la această a treia parte care nu era încă pe deplin definită.

Aceste observații sunt utile pentru că ne fac să înțelegem cine era Biserica în formare: o comunitate cu rădăcini iudaice, dar deschisă la o împlinire care nu trece. Figura lui Isus Cristos a devenit de fapt centrul întregii narațiuni biblice: mântuirea lui Dumnezeu s-a împlinit în acest om, deoarece Cristosul mult așteptat s-a prezentat ca un om capabil să înfrunte suferința și moartea.

 Dumnezeu care se face trup. Dumnezeu nu mai este o ființă impasibilă, îndepărtată de om: nu este doar o entitate spirituală, ci cunoaște profund dimensiunea umană, pentru că nu numai că s-a întrupat, dar a și experimentat punctul cel mai obositor al ființei, acea finitudine care duce la moarte. Am dori să citim, așadar, întregul capitol ca pe un elogiu al trupului: cuvintele Părinților Bisericii „caro cardo salutis / carnea este balamaua mântuirii” se aplică cu adevărat. Nu că dimensiunea istorică ar fi lipsită din promisiunile Vechiului Testament; într-adevăr, Dumnezeu a vorbit întotdeauna în istorie, tocmai prin oameni ca Moise și prin evenimentele poporului său, Israel. Dar sensul tuturor acestor povestiri trebuia să se manifeste în mod clar, să devină o mare proclamație care să fie deplină, concretă, care să spună definitiv iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate. Jertfa lui Mesia este deci o jertfă făcută de Dumnezeu însuși, după un plan pe care l-a dorit dintotdeauna (iată sensul verbului „trebuie” din v. 44) și acceptată de Isus.

 Istoria, fundamentul mântuirii. Textul spune că Isus deschide mintea ucenicilor pentru înțelegerea Scripturilor (v. 45) și această cheie este cea pe care o vedem în următoarele versete pe care le-am putea pune în paralel. Versetul 46 prezintă tema numelui lui Cristos și două verbe (a suferi și a învia din morți). Versetul 47 reia aceste trei elemente, dar ne arată cum evoluează ele: în numele lui Cristos este formulat un anunț, kerygma, formată din două elemente, convertirea și iertarea păcatelor (aceste două elemente ar corespunde celor două verbe anterioare). Povestea lui Isus nu este deci o poveste încheiată, închisă în sine, ci este baza pentru a anunța lumii că Dumnezeu este în pace cu noi, că nu dorește distrugerea omenirii, ci mântuirea ei. De multe ori în Vechiul Testament poporul lui Israel, păcătos, a meritat să fie distrus, dar Dumnezeu l-a iertat întotdeauna: această poveste de iertare și de iubire se spune acum pentru fiecare om, pentru fiecare trup, pentru că în Fiul Tatăl a arătat cu ce putere de iubire vrea să-i atragă pe toți la sine și, în același timp, a arătat în Isus că omul poate iubi până la a învinge păcatul și moartea. Această proclamație grandioasă, gravată în Scriptură, este acum gravată pentru totdeauna și în trupul lui Cristos: faptul că Luca face ca Isus să mănânce un pește arată clar că adevărurile credinței nu sunt fără substanță, nu au o dimensiune pur spirituală, nu sunt vise și viziuni de fantome. Mai mult, faptul că Isus spune: „Eu sunt”, arătându-și mâinile și picioarele, care poartă în mod evident urmele răstignirii, ne spune că jertfa lui Isus nu a fost o plimbare în parc și că Învierea nu este o ștergere a suferinței și a istoriei trăite. Cel Înviat va purta pentru totdeauna, în trupul său, urmele Celui Răstignit: cele două dimensiuni nu se anulează!

 Trupul credinței. Aceste adevăruri sunt atât de mari încât aduc în inima omului sentimente contrastante, pe care cartea le evidențiază: ucenicii sunt descriși ca fiind speriați, înfricoșați (v. 37), chiar neîncrezători de bucurie (v. 40) și uimiți. Experiența trupului este necesară, dar nu duce automat la credință. Este necesar ca Scripturile să se facă trup, să devină experiență a inimii, să nu rămână idei vagi, dar este adevărat și că doar trupul ar fi dezorientat, ducând la sentimente chiar contradictorii: acesta este, în opinia noastră, sensul unei bucurii care împinge la credință anonimă (v. 41). Pe promisiunea Cuvântului lui Dumnezeu, poveștile umane își găsesc un punct de echilibru și datorită lui se pot vedea și întrevedea adevăruri imposibile. În Euharistie, ucenicii din Emaus spun că l-au recunoscut pe Isus: acolo se întâlnesc cuvântul și trupul, permițând inteligenței lui Dumnezeu să se manifeste și să intre în inimile oamenilor. Ceea ce este cel mai important este să descoperim că Isus Cristos este încă prezent.

 Proclamarea unui nou chip al lui Dumnezeu. Dacă privim întregul capitol din Luca 24, ne dăm seama că în prima parte, cu ucenicii din Emaus, vedem un Isus care nu este recunoscut imediat, care este prezent în mod voalat și care, imediat ce îi este sesizată esența, dispare; în schimb, în a doua parte, vedem un Isus concret, total diferit de un simplu spirit sau fantomă, care cere să fie primit ca o prezență puternică, chiar fizică (de aici și gestul de a mânca un pește prăjit). Această relație, atât de puternică, chiar dacă misterioasă, este cea care ne împinge să continuăm povestea. Povestea lui Isus nu s-a încheiat: el este în mijlocul lor, așa cum a fost cazul în ambele scene din Lc 24. Prezența sa poate lua forme diferite, dar, datorită Scripturii, recunoaștem că nu a dispărut, ci a îndeplinit planul Tatălui de a combate răul și respingerea pe care oamenii le opuneau lui Dumnezeu. Această respingere trebuia să fie pedepsită de un Mesia justițiar care în schimb a făcut dreptate, dar fără violență, mai degrabă prin suferință la persoana întâi. În Isus avem imaginea adevărată a chipului lui Dumnezeu, iar cei care au experimentat-o nu pot rămâne tăcuți, această veste este atât de bună încât trebuie vestită tuturor. De fapt, întreaga poveste de iubire dintre Israel și Dumnezeu a fost menită tocmai pentru a arăta că Tatăl are o mare iubire, că îi iartă pe copiii săi, mai întâi pe Israel și apoi pe toți ceilalți. Povestea lui Israel a servit pentru a arăta în mod concret lumii că respingerea lui Dumnezeu este depășită de iubirea Creatorului care nu-și respinge și nu-și refuză creaturile. Ierusalimul devine centrul acestei proclamații, pentru că este orașul care simbolizează poporul evreu și este locul în care această poveste s-a desfășurat până la cea mai mare manifestare a sa, cea a Crucii. De aceea, este bine ca această vestire trăită acolo să radieze din Ierusalim, nu pentru a se închide în acel colț de pământ, ci pentru ca ea să devină cu adevărat un model pentru întreaga omenire.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 556 aprilie/mai 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: William Hatherell, Cristos le apare discipolilor

Hits: 85