„Ascultarea față de Legea Iubirii” – Meditație în Duminica a V-a din Postul Mare

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A V-A DIN POSTUL MARE

17 MARTIE 2024

 ASCULTAREA FAȚĂ DE LEGEA IUBIRII

În prima lectură, vedem că profetul Ieremia, care a ascultat întotdeauna de Dumnezeu, chiar și atunci când acesta i-a cerut să facă anunțuri teribile poporului său, ajunge să descopere că întreaga sa misiune conținea totuși o mare vestire a mântuirii. Isus a fost primul, potrivit Scrisorii către Evrei, care a fost un model de ascultare perfectă, și tocmai datorită acestei profunde armonizări cu Tatăl a ajuns să iubească umanitatea până la capăt. În mod și mai sublim, Evanghelia ne învață că atunci când ne sacrificăm pentru alții, când murim puțin pentru noi înșine din iubire, nu facem nimic absurd: ne supunem legii iubirii, „legea” bobului de grâu.

 MURIND PENTRU A DA ROADE

de Roberto Laurita

Sămânța trebuie să cunoască moartea în adâncul pământului pentru a da naștere unei noi vieți și pentru a aduce rod. Văzând-o putrezind, pare că orice speranță este pierdută, că totul se sfârșește. Viața, cuprinsă de moarte, pare condamnată să cedeze. Și totuși: este doar un capitol din istorie, cel mai teribil și dureros moment, cu siguranță, dar nu și ultimul. Tocmai din ceea ce putrezește și pare pierdut, iese viața și roadele abundente și nesperate.

Este o lege a naturii, dar este și povestea lui Isus. Existența Lui se oferă, neajutorată, dezlănțuirii violenței nedrepte. Suferă condamnări, bătăi, umilințe, insulte. Pironit în cuie pe cruce, el cunoaște orele teribile ale agoniei. Se poate oare imagina o înfrângere mai teribilă pentru cel care anunțase mângâiere și bucurie, vindecare și pace, eliberare și speranță? În schimb, iubirea lui se va dovedi victorioasă. Prin pasajul îngust al morții, el ajunge la înviere și glorie. Și oferă mântuire tuturor celor care cred în el.

Viața lui Isus este și cea a fiecărui creștin, chemat să își piardă viața pentru a o regăsi. Ar fi mult mai firesc să o apere și să o păstreze, pentru că suferința și cu atât mai mult moartea par să meargă în direcția opusă vieții. Cu toții suntem cuprinși de teama de a fi abandonați, uitați și de a ne scufunda într-o situație fără ieșire.

Numai credința face posibilă înfruntarea momentelor întunecate în care suntem chemați să murim egoismului și mândriei, siguranței și planurilor noastre. Numai iubirea face posibilă depășirea momentelor de pericol, când nu avem altă plasă de siguranță decât certitudinea de a fi iubiți de Dumnezeu și promisiunea lui Cristos.

Alții, înaintea noastră, s-au confruntat cu această moarte. Alții înaintea noastră și-au frânt existența. Alții au înfruntat condamnarea și respingerea, din dragoste pentru cei mici, pentru cei săraci și pentru Isus. Amintirea lor este pentru noi o sursă de curaj și de forță: ceea ce Isus ne-a anunțat s-a realizat în existența lor, și asta este ceea ce ni se poate întâmpla și nouă.

COMENTARIU LA LECTURI (Estela Aldave Medrano)

Prima lectură: Dimensiunea istorică este un aspect cheie al credinței lui Israel și al imaginii pe care o are despre Dumnezeu. Iahve se face cunoscut în istorie. Israel, la rândul său, ajunge să înțeleagă cine este Dumnezeu și care este voința sa tot prin istorie: în evenimentele și cu posibilitățile și limitele trecerii timpului. Acest lucru explică în parte ideea noului legământ. Conceptul de legământ îl însoțește pe Israel încă de când acesta s-a constituit ca popor în timpul peregrinărilor prin pustiu. Cu toate acestea, conținutul acestui legământ se schimbă în timp. Poporul făgăduinței (pe care îl formează, circumstanțele în care trăiește, evoluția culturii sale în funcție, de asemenea, de relațiile cu alte popoare…) se transformă. În mod logic, alianța lor cu Dumnezeu trebuie să se schimbe și ea. Textul lui Ieremia mărturisește persistența alianței („Eu voi fi Dumnezeul lor, ei vor fi poporul meu”), dar o schimbare. Ce anume este aceasta nu este ușor de determinat. Este posibil ca Ieremia să vorbească în acești termeni pentru că a văzut incapacitatea israeliților de a respecta legea scrisă în piatră. Ideea noului legământ scris în inimi (sediul inteligenței și al voinței) exprimă faptul că, de data aceasta, Israel va fi capabil să fie fidel poruncilor Domnului.

Psalmul responsorial: Încă o dată, Psalmul 50 exprimă ceea ce înseamnă să fii iertat de Dumnezeu: odată ce ne-am recunoscut greșelile, Dumnezeu creează în noi o inimă curată, un duh nou și generos, o bucurie capabilă să îi molipsească chiar și pe cei care sunt încă sub stăpânirea păcatului.

A doua lectură: Scrisoarea către Evrei este probabil o scriere destul de târzie, dar păstrează ceea ce pare a fi o tradiție străveche despre lupta interioară a lui Isus în momentele dinaintea arestării sale, conștient de apropierea morții sale. Această tradiție a fost păstrată în Evanghelii, iar Sinopticii o asociază cu evenimentele rugăciunii din Ghetsemani; în cazul lui Ioan, aluzia la această experiență se regăsește în textul liturgic de astăzi.

Atât Evangheliile, cât și acest fragment epistolar relatează suferința profundă a lui Isus față de modul în care se desfășura conflictul care avea să-l ducă la cruce. Ele arată, de asemenea, deși folosind expresii diferite, că Isus i-a cerut Tatălui eliberarea din acel ceas. Totuși, această cerere nu a fost nici ultima și nici cea finală. În cele din urmă, Isus s-a predat, crezând și având încredere că ceea ce exprima cel mai bine cine este Dumnezeu și care era voința sa era să se predea în mâinile călăilor fără violență.

Evanghelia: Acest pasaj are caracteristicile scenelor de vocație din Evanghelia a patra (unii ucenici sunt mediatorii pentru ca alții să îl întâlnească personal pe Isus) și se află într-o secțiune cheie a evangheliei: tranziția dintre Cartea semnelor și Cartea orei, în care se relatează spălarea picioarelor, lunga despărțire a lui Isus de ucenici și, în final, Patimile. Este, așadar, o secțiune în care tema apropierii răstignirii este foarte prezentă. Grecii care urcaseră să se închine la sărbătoare erau probabil evrei din diaspora care veniseră la Ierusalim pentru Paște, aparținând poate grupului numit „temători de Dumnezeu”, apropiat de iudaism, dar necircumciși. Filip, fiind din Betsaida, era și el un om apropiat de lumea neamurilor/păgânilor. Isus își anticipează moartea făcând aluzie la glorificare și folosind imagini din lumea naturală: bobul de grâu care, pentru a da rod, trebuie să moară. Atât menționarea gloriei, cât și cea din urmă metaforă sugerează că răstignirea lui Isus va duce la viață. Destinul Său nu este mormântul, ci moartea Sa va fi roditoare. Aceasta este, de asemenea, învățătura despre ura față de propria viață, care arată care este nu numai calea lui Isus, ci și calea ucenicului.

PRIMA LECTURĂ

 Ieremia, adevăratul profet. Ier 31 este oarecum apogeul întregii lucrări a lui Ieremia. Fără un pasaj ca acesta, Ieremia ar părea să fie doar un profet al osândei, cel care a proclamat distrugerea Ierusalimului și care, în cele din urmă, a văzut cum se va întâmpla. Totuși, niciun profet biblic nu este doar un profet al osândei, pentru că toți suntem capabili să dorim răul. Ieremia este un adevărat profet, poate cel mai mare, pentru că astfel de oracole distructive îl costă scump, îl fac să sufere, îl sfâșie, așa cum bine arată Confesiunile sale (Ier 11,18-12,6; 15,10-21; 17,14-18; 18,18-23; 20,7-20). Din cauza acestor proclamații, el este nevoit să rămână singur, izolat („Nu am stat în adunarea celor care batjocorăsc şi nu m-am veselit. Înaintea mâinii tale am stat singur, pentru că m-ai umplut de indignare” – Ier 15,17). Ieremia este vestit pentru combaterea păcatului omului într-un mod radical: el vede însăși minciuna oamenilor care preferă să se amăgească că Ierusalimul va fi salvat în mod miraculos, că Dumnezeu îi va pedepsi pe străini, și cultivă aceste vise false inspirând motive religioase. Gândiți-vă la anunțurile unor falși profeți precum Anania care a profețit: „Aşa vorbeşte Domnul Sabaót, Dumnezeul lui Israél: «Am zdrobit jugul regelui din Babilón. Peste încă doi ani de zile, voi aduce înapoi în locul acesta toate obiectele casei Domnului pe care le-a luat Nabucodonosór, regele Babilónului, din locul acesta şi le-a dus în Babilón. Şi pe Iehonía, fiul lui Ioiachím, regele lui Iúda, şi pe toţi deportaţii lui Iúda care au fost duşi în Babilón îi aduc înapoi în locul acesta – oracolul Domnului – pentru că voi zdrobi jugul regelui din Babilón” (Ier 28, 2-4). În schimb, Ieremia încearcă cu disperare să spună adevărul, să arate păcatul lui Israel și încearcă să avertizeze cu privire la consecințele teribile care se vor abate asupra țării dacă nu se iau măsuri la timp. De aceea, profetul are oracole amenințătoare.

 Convertirea este posibilă. Fără ca profetul să le arate păcatul, oamenii s-ar prăbuși fără avertisment și acesta ar fi cel mai rău și mai dureros sfârșit. În schimb, profetul este chemat să facă rîbh, certuri, dispute. Cu ele, el caută cu disperare convertirea celuilalt: aceasta este sarcina tuturor profeților. În cazul lui Ieremia, toate anunțurile sale vor fi respinse și Ierusalimul va fi distrus: de aceea el este unul dintre cei mai triști profeți, obligat să se măsoare cu eșecul total al profeției sale. Din acest motiv, el este profetul lacrimilor (Ier 8,23 –  „Cine va face din capul meu un izvor de apă și din ochii mei un izvor de lacrimi, ca să plâng zi și noapte pentru cei uciși de fiica poporului meu?”). Cu toate acestea, Ieremia știe să spere împotriva speranței și știe să vadă cum renaște viața chiar și după o mare tragedie precum distrugerea Ierusalimului și a Templului său, cu exilul și tot ceea ce urmează. De nenumărate ori păcatul a afectat relația cu Dumnezeu, iar prima noastră lectură se referă în mod specific la încredințarea Decalogului: Moise nu prezentase încă tablele poporului său că Israel încălcase deja poruncile cu vițelul de aur! Ieremia mai mult decât oricine altcineva a văzut consecințele letargice ale păcatului și știa că, într-adevăr, inima lui Israel este legată de rău (Ier 17,1 – „Păcatul lui Iuda este scris cu un stilou de fier, este gravat cu vârf de diamant pe masa inimii lor”). Cu toate acestea, el, cel mai tragic dintre slujitorii lui Dumnezeu, profețește că Israel va reuși să înscrie Legea în inima sa, astfel încât acest legământ nu va mai fi niciodată încălcat. Iată, așadar, consolarea că păcatul uman va dispărea, că va fi chiar uitat, iar un Nou Legământ va apărea pentru omenire.

A DOUA LECTURĂ

 Clasa preoțească. Capitolul 5 din Scrisoarea către Evrei vrea să îl descrie pe Isus ca fiind adevăratul mare preot. În realitate, se devenea preot prin naștere, trebuia să fii descendent din Levi și să ai ca tată un preot. Acesta nu era cazul lui Isus, care aparținea în schimb descendenților lui David, ceea ce a făcut posibilă legătura cu promisiunile despre Mesia. Scrisoarea către Evrei nu vrea însă să renunțe la a vorbi despre Isus folosind expresia de Mare Preot, care era o figură fascinantă în Vechiul Testament. El era omul cel mai apropiat de Dumnezeu, era cel care avea acces la Sfânta Sfintelor, inima Templului. Cu siguranță, Marele Preot nu era singur în funcția sa, mai erau și ceilalți preoți, și tot ei aveau rolul important de a participa la sacrificiile pe care poporul le oferea lui Dumnezeu. Sarcina lor era în primul rând să manipuleze sângele: acesta reprezenta de fapt viața însăși și nimeni nu se putea atinge de el fără să se facă impur.

Viața, de fapt, este doar a lui Dumnezeu: de aceea evreii făceau sacrificii de animale, pentru că voiau să-i ofere lui Yhwh un pic de viață, pentru a-i mulțumi pentru viața pe care le-o acordase și pentru a o reînnoi pe a lor, care devenea coruptă de impuritate.

 Marele preot. În comparație cu ceilalți preoți, însă, marele preot avea o sarcină și mai importantă: el era singurul care trecea dincolo de catapeteasma Templului în ziua de Yom Kippur (Lev 16). Acest ritual reprezenta un mare risc, deoarece îl expunea pe acest om la cel mai mare dintre pericole, acela de a-l vedea pe Dumnezeu. Nu se putea să îl vezi pe YHWH și să rămâi în viață, conform recomandării lui Dumnezeu însuși din Ex 33, 20 – „să nu-mi vezi fața, căci nimeni nu mă poate vedea și să rămână în viață”. Din acest motiv, a fi Mare Preot era o sarcină foarte solicitantă: Aaron a știut bine acest lucru atunci când a pierdut doi dintre cei patru fii ai săi după ce au fost hirotoniți preoți pentru că au încălcat o simplă poruncă, aprinzând un foc nelegitim (Lev 10). Preoții, și în special Marele Preot, erau persoane aflate în întregime în slujba lui Dumnezeu, care trebuiau să se abțină de la orice impuritate și de la orice păcat. Într-adevăr, Marele Preot reprezenta întregul popor în ochii lui Dumnezeu, iar păcatul său ar fi dus la o plagă care l-ar fi afectat nu numai pe el, ci și pe tot Israelul. Tocmai în calitate de reprezentant al întregului popor, el avea sarcina de a curăța păcatele întregului Israel la Yom Kippur, nu numai prin purificarea Chivotului, ci și prin mărturisirea publică a păcatelor poporului și prin transferarea păcatelor asupra țapului, care era apoi dus la Azazel, în deșert.

 Isus, Marele Preot. O altă lege străveche spunea că oricine se izola într-o cetate de refugiu după ce comisese fără să vrea o crimă se putea întoarce acasă la moartea Marelui Preot; căci odată cu plecarea acestuia, dispăreau și toate păcatele pe care Marele Preot le luase asupra sa în timpul vieții (Ex 20, 6). Prin urmare, a putea să-l compare pe Isus cu Marele Preot trebuie să fi fost fundamental pentru autorul Scrisorii către Evrei. El a devenit preot prin trecerea prin ceruri (deci prin întrupare – Evr 4,14) și nu a fost un act de mândrie din partea lui Isus să pretindă că este preot pentru că a fost numit preot, așa cum a fost numit Aaron (Evr 5,4); dimpotrivă, a devenit preot pentru că Dumnezeu, așa cum l-a numit Fiu, l-ar fi făcut și preot după porunca lui Melchisedec (Evr 5,5-6), adică după o preoție foarte veche, din vremea lui Abraham. În acest sens, Isus este cel mai mare dintre marii preoți pentru că a purtat această figură în mod deschis, dând dovadă de o ascultare absolută. Dacă marii preoți se purificau, se îmbrăcau în in și intrau în Sfânta Sfintelor pentru Yom Kippur înveliți în nori de tămâie, riscându-și viața, Isus a îndrăznit să îndure suferințe mult mai mari.

Prin aceasta s-a făcut și mai aproape de oameni, slabi și păcătoși, nu pentru că ar fi păcătuit, ci pentru că a vrut să împărtășească în totul condiția lor, pentru a-i mântui pe toți oamenii, muritori, din toate timpurile, care îl ascultă.

 EVANGHELIA

Pasajul nostru evanghelic începe cu apariția misterioasă a unor greci, personaje care nu vor mai apărea în text și pe care nu le vom mai găsi în alte pasaje discutând cu Isus. Ce înseamnă venirea acestor oameni și de ce să nu vorbim despre asta? De fapt, acest eveniment este foarte semnificativ pentru că aduce un moment de cotitură: în Ioan 12 se încheie predicarea publică a lui Isus și, dacă în primele unsprezece capitole intervalul de timp acoperit a fost de trei ani, acum mai este doar o săptămână până la Paște (In 12,1) și, prin urmare, capitolele rămase vor acoperi o perioadă de doar câteva zile. Întreaga relatare prinde viteză, iar venirea grecilor subliniază tocmai această dimensiune. Nu contează cine sunt aceștia, dacă sunt cu adevărat locuitori ai Greciei, dacă sunt evrei în diaspora și, prin urmare, vorbitori de greacă, poate din orașe elenizate situate în Egipt sau în Siria: ceea ce contează este să sublinieze că lumea se îndreaptă spre Isus. Prezența lor este un semn, iar Isus o interpretează ca pe venirea momentului cel mai solemn, cel al Crucii sale, pentru că acolo se va manifesta în modul cel mai înalt iubirea lui Dumnezeu, care în acea zi de Paște va arăta că iubește lumea atât de mult încât îl va da chiar pe Fiul său unic (așa cum spune evanghelia de duminica trecută).

 O iubire adânc înrădăcinată. În Ioan 1, relatarea primei comunități începuse cu un lanț de mărturii (Andrei îl chemase pe Petru, fratele său; Filip îl chemase pe Natanael). Același lucru se întâmplă aici, în Ioan 12, cu grecii care iau contact cu Filip, care fiind din Betsaida Galileei era obișnuit cu o societate mai elenizată, și care îl cheamă pe Andrei, care merge la Isus. Acest lucru indică o nouă etapă în viața Bisericii, care se deschide astfel către întreaga lume (în Ioan 1, capitolul se încheia prin recunoașterea în Natanael a unui „israelit din care nu există viclenie”, referindu-se la un trecut limitat în Israel). Dar Isus nu le vorbește grecilor: această dimensiune universală nu va fi condusă de Isus însuși. El va învăța să depășească toate frontierele, dar o va face arătând că știe să moară pentru poporul său, cei cu care a fost întotdeauna, acei evrei care i s-au opus dintotdeauna și de care Isus nu fuge. El pleacă în momentele de maximă tensiune, dar numai pentru a se întoarce la ei, așa cum au făcut-o întotdeauna profeții, care, deși poporul lui Israel era un popor cu capul tare, nu a fost niciodată înlocuit de YHWH cu alte popoare. Tocmai prin faptul că este alături de poporul cu care s-a căsătorit întotdeauna, Dumnezeul Bibliei își arată marea sa iubire pentru toate popoarele lumii. În această călătorie de iubire vedem gloria lui Dumnezeu, care se apropie de toți nu prin dispersarea sa într-un mesaj universal diluat, ci prin iubirea până la capăt, până la a da totul. Iată, așadar, imaginea bobului de grâu, care vorbește despre adâncirea în iubire.

 Moartea, doar dacă duce la viață. Trebuie să fim atenți să evităm anumite lecturi masochiste și să înțelegem greșit expresii precum invitația la „a-și urî viața”. Nu este suficient să mori pentru a da multe roade! Cu siguranță, moartea este o condiție necesară pentru ca grâul să fie transformat. Dar stilul sacrificiului cuiva este fundamental.

A „muri” nu trebuie să fie o simplă ură față de viață, ci trebuie să fie ascultarea unui plan mai mare, care vizează gloria lui Dumnezeu (termen care apare în v. 23, reluat mai târziu în v. 28, cu titlu de încadrare). Dacă îndrăznim să pierdem viața, este pentru că o iubim („Cine își iubește viața o pierde”, v. 25) și ura pentru această viață trebuie înțeleasă în același mod: în realitate, obiectivul final este de a păstra viața pentru ca ea să devină viață veșnică. Fără a intra în detalii tehnice, trebuie pur și simplu să ne amintim că Ioan folosește doi termeni pentru a spune viață: primul este psychḗ, iar al doilea este zōḗ.

Primul indică o existență personală, individuală: trebuie iubită, dar trebuie să știm că este limitată, muritoare, se va pierde. Celălalt termen, pe de altă parte, este adesea legat de adjectivul aiṓnios, care înseamnă veșnic: se referă așadar la o viață care nu piere, care implică cu siguranță o sferă chiar și din altă lume, dar este ceva care atinge viața noastră prezentă, care începe deja acum. Pentru textul biblic, Dumnezeu este viață, iar în Ioan vedem că Tatăl împărtășește cu Fiul tocmai puterea de a da viață: „După cum Tatăl învie morții și dă viață, tot așa și Fiul dă viață cui vrea” (In 5, 21). Înțelegem, așadar, că voința lui Dumnezeu este de a da viață și o viață deplină, așa cum reiterează Isus în In 10,10: „Eu am venit ca ei să aibă viață (zōḗ) și să o aibă din belșug”. Din acest motiv, atunci când se folosește expresia ură, ea trebuie înțeleasă ca o detașare sănătoasă de lume, fără de care cineva se agață de existența pământească, trăind-o cu disperare, fără a conștientiza că este un dar de la Dumnezeu care mai devreme sau mai târziu se va sfârși. Trebuie să o pierdem, pentru că viața, psychḗ, oricum se pierde: dar celor care o dăruiesc fără teamă, Dumnezeu le-o păstrează. Echivalentul verbului a pierde ar fi verbul a găsi: în schimb, Ioan schimbă intenționat verbul pentru a ne face să înțelegem că viața viitoare este ceva diferit de ceea ce avem acum. Ea va fi legată de această viață și de fapt păstrarea spune o continuitate, dar nu va fi doar o simplă regăsire a condiției prezente. Vom păstra ceva, dar în același timp ne vom deschide spre ceva nou la care nici nu ne putem gândi. Ceea ce putem sesiza acum este logica, deja înscrisă în natură, conform căreia sensul vieții este de a da viață: sămânța care nu moare rămâne singură și putrezește. Așa cum sămânța trebuie să moară pentru a da roade, tot așa și omul trebuie să învețe să iubească până la sfârșit.

 Să se dăruiască fără teamă. Acesta este deci sensul versetului și, de fapt, îl vedem pe Isus îndeplinind pentru prima dată această cerință a sa: de fapt, în In 13,1, la începutul patimii sale, spune că „ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit”. Din acest motiv, Isus ioaneic nu prezintă Ghetsemaniul așa cum o fac ceilalți evangheliști: în pasajul nostru găsim o amintire a dramei pe care Isus o trăiește în fața morții, dar textul vrea să ne arate că se poate intra în această logică a iubirii fără frică. De aceea, îl vedem pe Isus reînnoindu-și imediat voința de a iubi până la capăt, de a trăi iubirea cea mai mare, cea care își dă viața pentru prieteni (In 15,13), pentru că acesta era sensul misiunii sale. Iar Dumnezeu, cu vocea din cer, confirmă această intenție.

După cum spune textul, Isus nu avea nevoie de confirmare; vocea lui Dumnezeu ne servește pentru a înțelege că, dacă vrem să-l glorificăm, o facem dându-ne viața din iubire, așa cum a făcut Isus. Să trecem astfel dincolo de subiectul judecății și al faptelor individuale, pentru că prin jertfa lui Isus judecata a fost deja realizată: prințul acestei lumi a fost deja judecat și învins de crucea lui Isus, iar noi trăim liberi de judecată.

Desigur, a trăi în acest fel înseamnă a-l urma pe Învățătorul care ne-a învățat să dăm totul. Moartea sa este cea mai mare învățătură, pentru că este actul de iubire cu care a vrut să ajungă la toți pentru ca aceștia să nu se piardă (așa cum bine spune In 6,39, voia lui Dumnezeu este aceasta: „…să nu pierd nimic din tot ce mi-a dat, ci să învii în ziua de apoi”). Calitatea morții lui Isus este deosebită, așa cum relatează pasajul evanghelic al nostru când spune „cu ce moarte trebuia să moară”.

În acest sens, a iubi până la a-și da viața nu este un lucru banal; nu este suficient să te urăști sau să te rănești sau să arunci viața. Trebuie să găsești un mod de a te consuma care să realizeze voința lui Dumnezeu, care este o mare iubire ce atrage pe toți oamenii spre mântuire. Isus, Fiul, a realizat această iubire într-un mod sublim pe cruce, învățându-ne că acea moarte, disprețuită de toți, era în schimb gloria lui Dumnezeu. Depinde de fiecare dintre noi să îl urmăm și să căutăm cum, depășind micile noastre existențe, putem participa la această mare iubire care ni se dezvăluie și astăzi.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 555 februarie/martie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Fra Angelico, Răstignirea

Hits: 95