„Puși la încercare, pentru a crește în credință” – Meditație pentru Duminica I din Postul Mare

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

PRIMA DUMINICĂ DIN POSTUL MARE

18 februarie 2024

 PUȘI LA ÎNCERCARE, PENTRU A CREȘTE ÎN CREDINȚĂ

În Evanghelie vedem că și Isus este pus la încercare, iar cel care îl împinge în deșert este însuși Duhul lui Dumnezeu. Încercările din timpul vieții nu sunt de căutat; totuși, fără încercări nu se crește și nu se avansează decât încercând să depășească obstacolele. Postul Mare este tocmai un timp special pentru că ne cere să devenim mai puternici. Potopul a fost și el o încercare a lui Dumnezeu de a elimina răul, dar pasajul a fost scris tocmai pentru a ne asigura că nu va mai exista niciodată un astfel de flagel: răul este prea natural și nu depinde de Dumnezeu să îl eradicheze cu forța, ci de om să învețe să trăiască pe pământ fără violență (prima lectură). Isus a învins răul, a făcut-o o dată pentru totdeauna, a adus mântuirea în lumea noastră: prin exemplul său putem să-l urmăm și să simțim că această mântuire este încă puternică și acționează și astăzi în noi (a doua lectură).

ÎN ISPITĂ

de Roberto Laurita

Spre deosebire de celelalte relatări evanghelice ale ispitelor lui Isus, Marcu este remarcabil de sobru în ceea ce privește detaliile, dar adaugă ceva care ne face să reflectăm. El nu precizează câteva ispite, ci prezintă timpul petrecut de Isus în deșert ca pe o perioadă prelungită de ispitire – nu o realitate punctuală, așadar, ci o încercare continuă de care nici măcar Mesia nu este scutit. În această primă duminică a Postului Mare, prin urmare, suntem confruntați cu un adevăr al existenței noastre creștine: trebuie să ne confruntăm cu ispita.

Ispita face parte din viața noastră. Ea este legată de fragilitatea noastră, de „locurile” sensibile ale itinerarului nostru, când mai mult ca oricând experimentăm foamea și setea, singurătatea și abandonul. Ea este legată de slăbiciunea noastră, de slăbiciunea trupului și a sufletului, a inteligenței și a voinței. Când ne confruntăm cu suferința și durerea, când suntem atacați de boală și epuizare, acolo suntem chemați să reacționăm cu răbdare și speranță.

Este legată de numeroasele nevoi care ne asaltează: nevoia de aprobare și de consimțământ, de stimă și de recunoștință, de onoare și de sprijin. Nu este ușor să acceptăm singurătatea anumitor luări de poziție, riscurile pe care le implică fidelitatea față de Dumnezeu și față de umanitate.

Care este resursa secretă care îi permite lui Isus să învingă ispita, să treacă victorios prin timpul încercării? Nu încrederea în sine, ci încrederea de neclintit în Tatăl său, în iubirea sa, în apropierea sa. E această veste bună, a unui Dumnezeu care ne poartă în inima sa, farul care ne însoțește în întunericul fiecărei furtuni.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Familia lui Noe și toate animalele, salvate din apele potopului, acceptă cuvântul Domnului care le promite că asemenea distrugeri nu se vor mai repeta niciodată. Oricât de mult s-ar întinde răutatea omenirii, Dumnezeu va găsi alte căi pentru a-i readuce la el pe copiii săi cu bunăvoință.

Psalmul responsorial: Psalmul 24 se bazează tocmai pe mila promisă de Dumnezeu. Psalmistul îl imploră pe Domnul să nu-și uite bunătatea sa, care se manifestă în cuvintele sale adresate umanității.

A doua lectură: Petru subliniază cum apa potopului universal nu este altceva decât o imagine și o anticipare a apei botezului. Dumnezeu, care își trimisese deja cuvântul în timpul lui Noe, continuă să cheme omenirea la convertire prin Fiul său Isus, Cuvântul său viu.

Evanghelia: Marcu, în relatarea ispitelor, se concentrează pe zilele de dinainte și de după în deșert. Mai întâi, Duhul este cel care îl împinge pe Isus în această încercare; apoi, Isus preia mărturia lui Ioan, acceptând imediat riscul de a fi arestat el însuși. Scopul tuturor acestor evenimente este proclamarea împărăției lui Dumnezeu și convertirea.

PRIMA LECTURĂ

 Sfârșitul, pentru un nou început. Textul din Gen 9 ne face să înțelegem încotro se îndrepta discursul despre Potop: de fapt, totul a început cu o expresie severă, în care se spunea că Dumnezeu regretă că a creat omenirea („Și Domnul a regretat că a făcut pe om pe pământ și s-a mâhnit în inima lui”, Gen 6,6) și că singura soluție posibilă era distrugerea prin Potop. În realitate, Dumnezeu este Dumnezeul vieții și nu poate duce la îndeplinire un proiect de distrugere totală.

O astfel de acțiune trebuie să aibă un alt sens, și anume eliminarea răului pentru ca cei drepți să poată spera și viața, amenințată de violență, să renască. Dumnezeu a efectuat deci Potopul, dar a făcut-o în vederea unei noi alianțe pe care textul o definește chiar ca fiind veșnică (este vorba de v. 16 din pasajul nostru, pe care liturghia nu îl propune). Faptul că lui Dumnezeu i-a părut rău nu înseamnă că Dumnezeu a respins umanitatea, ci este modul biblic în care Dumnezeu ni se arată: Dumnezeu este un Dumnezeu al pathosului, un Dumnezeu care simte răul și experimentează durerea, care nu poate suporta violența și care nu poate rămâne indiferent! Răul cu consecințele sale trebuie distrus și Dumnezeu intervine: iată ce vrea să afirme textul biblic. Dumnezeu este forțat de umanitate să lovească cu potopul, un act făcut pentru a reaminti tuturor că Dumnezeu nu este complice cu răul.

Pe de altă parte, textul biblic relatează acest eveniment pentru a arăta clar că Dumnezeu, dacă a făcut vreodată așa ceva, a făcut-o pentru a nu o mai face niciodată! Iată, așadar, semnul curcubeului: asemenea unui războinic care a lovit și s-a războit cu dușmanul său, Dumnezeu își depune acum instrumentul de război pentru a nu mai face niciodată o asemenea distrugere. Astfel, Biblia, chiar și într-un pasaj atât de sever ca acesta, atestă că Dumnezeu este și va rămâne întotdeauna Dumnezeul vieții, care ar fi trebuit să elimine răul și care a încercat să facă acest lucru la început, dar care a promis să nu mai distrugă niciodată pământul, deoarece răul nu poate fi eradicat în acest mod (gândiți-vă și la pasajul evanghelic al neghinei). Prin urmare, singura posibilitate este de a repropune vechiul legământ, care este deci veșnic, dar și repetat mereu.

 Un legământ care se reînnoiește. La urma urmei, aceasta este marea învățătură a Vechiului Testament, care a știut întotdeauna că este necesar ca Legea să fie restabilită. În acest sens, Biblia nu propune credința în Dumnezeu ca pe o ascultare oarbă și perfectă pe care o va putea aplica într-o zi, cine știe când, un popor credincios din punct de vedere militar. Legea este înainte de toate demonstrația că Dumnezeu ne iubește, că Dumnezeu pariază pe noi în ciuda eșecurilor și trădărilor noastre. El nu renunță la proiectul său de dreptate și, la rândul său, repropune alianța, ca întotdeauna, acestei umanități reînnoite, dar încă păcătoase (chiar și marele Noe va comite un păcat, îmbătându-se, iar violența va continua să fie practicată de rasa sa).

În Gen 1,29-30, Dumnezeu lăsase doar iarba verde ca hrană pentru toate ființele vii: niciun animal nu putea fi ucis, astfel încât chiar și leul nu va mânca inițial decât fân. Abia de la Gen 9 Dumnezeu permite consumul de carne, ceea ce indică faptul că o anumită violență era acum tolerată de Dumnezeu (chiar dacă planul său inițial va rămâne în diverse viziuni profetice-escatologice, unde la sfârșitul timpului se va reveni la nepracticarea niciunui fel de violență, nici măcar între animale, ca în Is 11, 6-8). Substanța legământului este însă menținută, pentru că va exista angajamentul de a nu se atinge de sânge, semnul vieții, care rămâne doar al lui Dumnezeu („Numai să nu mâncaţi carnea cu viaţa ei, adică sângele ei! Voi cere cont de sângele vieții voastre”, Gen 9,4-5).

Deși este adevărat că omului i se cere un angajament (de a nu recurge la violență, respectând viața celuilalt), trebuie remarcat faptul că acest legământ nu este un contract. Este un dar de la Dumnezeu: el este cel care îi oferă personal omului această relație de egalitate, mizând pe faptul că omul va ști mai devreme sau mai târziu să o practice. Legământul nu începe însă cu o listă de condiții, ca în unele pasaje din Deuteronom („Dacă vei asculta… dacă vei pune în practică legile și poruncile mele…”): aici Dumnezeu vorbește despre voința sa unilaterală de a încheia un legământ cu omul ca un dar de har, pe care îl dă deci din iubire gratuită și căruia îi lasă un semn, care este curcubeul. Acest semn de la Dumnezeu, de altfel, nu va servi omenirii, ci lui Dumnezeu însuși, care se va angaja să nu mai lovească niciodată pământul („Curcubeul va fi în nori, şi, când îl voi vedea, îmi voi aduce aminte de alianţa veşnică dintre Dumnezeu şi tot sufletul viu care este în toată făptura de pe pământ” – Gen 9,16).

A DOUA LECTURĂ

 Chemați la convertire. Prima epistolă a lui Petru este un text scris pentru cinci regiuni care constituiau patru provincii ale Imperiului Roman (Pontul și Bitinia, care erau o provincie; Capadocia, Galatia și Asia). Contextul este, prin urmare, diferit de cel al scrisorilor pauline, care se adresau de obicei unei biserici mai localizate, limitate la un oraș (Roma, Corint, Efes etc.). Reconstituirea contextului sociologic este, prin urmare, mai dificilă. De fapt, comunitățile împrăștiate pe o regiune atât de vastă sunt comunități mixte, în care vor fi existat creștini proveniți din iudaism, dar și alții, cei mai mulți dintre ei, proveniți din păgânism. Scrisoarea menționează în repetate rânduri un legământ încheiat, căruia trebuie să i se rămână credincios: este adesea îndemnat să nu se revină la o stare anterioară, care este în mod evident tot o fază păgână (1Pt 1,14; 2,10; 4,3-4). Ne putem imagina că, după un anumit timp, noul comportament practicat de cei care deveniseră creștini era de neînțeles pentru vechii tovarăși păgâni care au început să se opună acestor credincioși (cf. 1Pt 4,3-4). În această situație, scrisorile petrine cer să nu ne temem de suferință, ci să o înfruntăm cu curaj: „Şi cine vă va face rău, dacă sunteţi zeloşi pentru bine? Şi chiar dacă veţi suferi pentru dreptate, fericiţi sunteţi! Nu vă lăsaţi cuprinşi de frică din cauza lor şi nici să nu vă tulburaţi. (1Pt 3,13-14).

Versetele pe care tocmai le-am văzut încadrează exact pasajul pe care ni-l propune liturghia și înțelegem că tocmai pentru a-i încuraja pe credincioși este prezentat modelul lui Cristos: el a suferit și chiar a murit, dar a făcut-o pentru noi, cei nedrepți, deci suferința lui are un sens, un scop, este răscumpărătoare. Moartea fizică nu contează la fel de mult ca victoria în Duhul, o victorie absolută care a avut consecințe chiar și în iad!

 Cristos, temelia mântuirii. Pasajul nostru lasă să se înțeleagă că Isus nu numai că ar fi murit pentru păcatele noastre, dar că ar fi coborât și în iad. Textul nu este foarte clar și nu este ușor de interpretat scopul coborârii lui Isus (1Pt4,6 face aluzie la o funcție punitivă a acestei proclamații: „Căci vestea cea bună a fost vestită și celor morți, pentru ca ei să fie condamnați în trup, ca toți oamenii, dar să trăiască potrivit cu Dumnezeu în Duhul”). După părerea noastră, dincolo de întrebarea teologică despre cine vorbește acest pasaj (dacă despre îngerii căzuți, care păcătuiseră cu femeile și care meritau condamnarea finală, sau despre toți necredincioșii care, la judecată, vor primi apoi vestirea mântuirii și se vor converti), scopul acestui pasaj este de a ne face să înțelegem că exemplul lui Cristos este special, este de fapt un eveniment unic („o dată pentru totdeauna”, ápax), care a permis mântuirea universală a tuturor. Exemplul lui Noe spune că este posibil ca cineva să asculte de invitația lui Dumnezeu și că nu trebuie să fie condiționat de numărul mare. Dumnezeu a salvat lumea cu Noe și cu o mână de alți oameni: pe baza mântuirii operate de Isus și cu exemplul unor persoane ca vechiul patriarh, se poate retrăi același act de mântuire, rămânând credincios propriului botez.

Textul ne oferă o invitație de a ne trăi viața de credință într-o lume care nu mai înțelege sensul anumitor practici: acest lucru nu trebuie să ne sperie! Credința a fost întotdeauna dificilă, în orice epocă: întotdeauna au existat cei care au luptat împotriva ei, iar fiecare credincios nu poate decât să se străduiască, după exemplul lui Cristos, să lase o mărturie coerentă și curajoasă, gata să sfideze chiar și anumite neînțelegeri. Dificultățile întâlnite pot deveni astfel ocazii de a ne întări credința și mântuirea.

 EVANGHELIA

Marcu a fost prima dintre evanghelii care a fost scrisă și cu aceasta a creat un adevărat gen literar, evanghelia, care este o formă de biografie (trebuie spusă povestea lui Isus), dar și ceva foarte diferit. De fapt, Marcu nu are pretenția de a spune totul despre acest om: nu povestește, de exemplu, copilăria sa și, în mod evident, scopul său este ca viața povestită să te facă să crezi că el este Mesia. Istoria și credința sunt atât de împletite în acest text încât nu mai sunt „descompuse”: nu mai putem să ne întoarcem la datele istorice pure și, invers, nici nu mai putem spune că o anumită povestire este doar o povestire teologică fără niciun fundament istoric. Cert este că Marcu ni-l prezintă pe Isus ca pe un vestitor al unui timp nou: aceasta avea să fie ocupația sa. La un moment dat în viața sa, acest om a plecat să anunțe, în țara sa, venirea împărăției lui Dumnezeu. El simțea această realitate ca pe ceva apropiat, pe care nimeni nu-l putea opri. Într-adevăr, Isus își începe proclamarea chiar în cel mai rău moment, atunci când Ioan, precursorul, este arestat. Dacă l-au arestat pe Ioan, este clar că ar fi venit să-l prindă și pe el: dar Isus nu fuge, ci vede în arestarea celui care l-a botezat ocazia de a aduce vestea cea bună într-un mod mai clar și mai evident.

Aceasta este deja o mare lecție: atunci când ni se pare că evanghelia este amenințată, zdrobită, condamnată, chiar în acel moment creștinul lansează vestește noutatea evangheliei, pentru că conținutul acestei evanghelii este tocmai faptul că viața nu moare, ci renaște de fiecare dată.

 Cu toții suntem puși la încercare. Pe de altă parte, înțelegem din perspectiva noastră că Isus a fost pregătit de la început să lupte împotriva răului. De fapt, în mod ciudat, tocmai în momentul cel mai înalt, când la botezul său Duhul se coborâse peste el și vocea din cer îi spusese: „Tu ești Fiul meu, cel iubit; în tine mi-am pus plăcerea mea” (Mc 1,11), tocmai atunci Isus este pus la încercare. Textul spune că „îndată Duhul l-a împins în pustiu”. Liturghia a eliminat adverbul „îndată”, pe care îl cităm în schimb pentru că exprimă atitudinea marcanților: acest adverb, numai în capitolul 1, apare de unsprezece ori și vorbește despre urgența vestirii Evangheliei pe care într-adevăr nimeni nu o poate împiedica sau opri. Așa cum Duhul s-a coborât imediat peste el (Mc 1,10), acum îl împinge imediat pe Isus în pustiu, evident pentru a-l pune la încercare, așa cum spune expresia „ispitit de Satana”. Nu se poate să nu rămâi uimit de această acțiune a Duhului care mai întâi îl înalță pe Fiul și apoi, după aceea, pare să propună o acțiune contrară!

În realitate, cele două acțiuni sunt corelate: așa cum bine spune tradiția apostolică, un tată care își iubește fiul îl pune la încercare, pentru că vrea să îl vadă crescând și maturizându-se cu adevărat. Tema testării nu este negativă, ci, dimpotrivă, spune soliditatea relației. Așa se întâmplă și cu prietenii, după Ben-Sirah: „Dacă vrei să-ți faci un prieten, pune-l la încercare și nu te încrede imediat în el” (Sir 6,7). Dumnezeu face același lucru cu poporul său în deșert, în cei patruzeci de ani ai experienței exodului. În Dt 8 se spune că Domnul și-a condus poporul acolo pentru a-l pune la încercare, pentru a-l umili (vv. 3-4), dar apoi explică faptul că acest lucru a fost făcut pentru a afla ce este în inima omului și pentru ca omul să învețe să trăiască nu doar pentru hrană, ca animalele, ci pentru fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Deuteronomul trebuia cu siguranță să explice, cu ajutorul imaginii celor patruzeci de ani în pustiu, acea experiență tragică care fusese exilul, provocat de păcatul poporului. În acest sens, deșertul fusese, de asemenea, o experiență de iertare a păcatelor. Acest lucru nu se poate aplica lui Isus, care nu păcătuise, dar această indicație întărește apoi importanța încercărilor, care nu este ceva de neglijat, un preț de plătit pentru a remite o datorie, ci un exercițiu care este bun pentru toți, chiar și pentru cei care sunt deja perfecți! Tocmai faptul de a fi pus la încercare în timpul celor patruzeci de zile i-a permis lui Isus să fie pregătit în momentul arestării lui Ioan: datorită deșertului pe care Duhul l-a făcut să-l experimenteze, știe să înfrunte dificultățile vieții fără să renunțe, ci mai degrabă relansând vestirea Evangheliei! În timpul șederii sale, Isus se află față în față cu Satana, cu „fiarele” deșertului și cu îngerii care îl slujesc. Învață astfel, într-un mediu ostil, să lupte cu răul, dar și să își găsească mângâietorii (îngerii).

Este o descriere fascinantă a creștinului care trebuie să învețe tocmai cum să rămână în medii ostile (nu putem aștepta întotdeauna cele mai bune condiții pentru o vestire mai frumoasă, mai eficientă, mai clară), urmărind în același timp cu curaj pasiunea sa pentru Evanghelie. Învățând să îndurăm încercările, învățăm să nu ne oprim în fața dificultăților.

 Credința crește în încercări. Trăind pe baza credinței, descoperim puterea Evangheliei, energia ei care ne permite să facem față la tot felul de încercări, motiv pentru care creștinul nu se mai teme de ispite, întrucât anumite încercări sunt mai degrabă o ocazie de a experimenta încă o dată grija lui Dumnezeu, care nu lipsește să ne sprijine în încercare. Marcu nu s-a exprimat cu privire la conținutul veștii bune, dar și-a început relatarea astfel: „Începutul evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”. Jucându-ne pe sensul cuvântului archḗ, am putea înțelege că Evanghelia îl are ca început, ca bază, pe Isus Cristos: el însuși este vestea cea bună, a morții și a învierii, care ne învață să înfruntăm orice provocare a vieții cu exemplul și cu puterea sa, până la a experimenta că nici în moarte Dumnezeu nu ne abandonează. În acest fel, redescoperind de fiecare dată că Dumnezeu este cu noi și nu ne abandonează, putem să ne convertim cu adevărat și să ne depășim temerile care ne fac să ne îndoim de el, care ne fac să credem că nu este acolo sau, dacă există, că este distant, detașat. Nu este așa: el este întotdeauna cu noi și este mai ales în momentele de încercare.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 555 februarie/martie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus ispitit în pustie 

Hits: 468