„Întoarcerea la convertire” – Meditație pentru Miercurea Cenușii

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii

 TIMPUL POSTULUI MARE 2024

  Timpul Postului Mare în cadrul anului liturgic este întotdeauna definit ca un timp de convertire, de meditație asupra propriei vieți de credință și de confruntare cu propria fidelitate față de Evanghelie.

 Liturghia Cuvântului din Anul B, prin evangheliile lui Marcu și Ioan, ne însoțește într-o călătorie de redescoperire a sensului autentic al unor realități decisive pentru drumul nostru spiritual.

 Valoarea Legii ca dar și nu ca idol; puritatea și sinceritatea cultului și a rugăciunii; fidelitatea față de Cuvânt și față de legământul cu Dumnezeu în fața încercării răului; adevăratul sens al dăruirii de sine și al morții față de sine.

 Acestea sunt câteva dintre temele decisive pentru credința creștină, pe care în această călătorie din Postul Mare suntem chemați să le repunem în centru, pentru a putea ajunge la Celebrarea Tridumului pascal cu sufletul pregătit să trăiască misterul mântuitor care se desfășoară în fața noastră în evenimentul iubirii lui Dumnezeu care este Cel Răstignit.

▹ Miercurea Cenușii: Întoarcerea la convertire. Începutul drumului din Postul Mare ne cheamă, ca întotdeauna, la convertire, la redescoperirea sensului autentic și sincer al practicilor noastre de credință, pentru ca acestea să nu fie „formalități” exterioare, ci acte concrete de întoarcere la Dumnezeu și de a ne lăsa transformați de iubirea sa pentru noi.

▹ Duminica a 1-a din Postul Mare: pus la încercare, pentru a crește în credință. Textele liturghiei ne spun cum întotdeauna viața de credință este marcată de confruntarea dintre bine și rău, dintre păcatul care ne înstrăinează de Dumnezeu și iubirea divină care își reînnoiește legământul cu noi. Așa începe călătoria și pentru Isus, ispitit în deșert, dar chemat să împlinească venirea Împărăției.

▹ Duminica a 2-a din Postul Mare: adevăratul dar al Fiului. Povestea lui Abraham și a lui Isaac, precum și revelația filiației lui Isus, ne deschid ochii asupra adevăratei imagini a lui Dumnezeu, cel care nu vrea sacrificii, ci o viață solidă de credință; un Tată care este gata să își dăruiască propriul Fiu, pentru că numai astfel poate ajunge cu iubirea sa la întreaga omenire.

▹ Duminica a 3-a din Postul Mare: Templul cel nou, împlinirea Legii. Textul Decalogului care deschide liturgia Cuvântului ne cheamă înapoi la semnul prin excelență al legământului lui Dumnezeu cu poporul.

Un semn care își va găsi împlinirea și interpretarea autentică în cuvintele lui Isus despre Templul nou, care cheamă la credință și la deschiderea darului Tatălui în Fiul.

▹ Duminica a 4-a din Postul Mare: primirea Cuvântului, pentru a ne întoarce la mântuire. Realitatea lumii noastre ne confruntă cu păcatul și cu prezența răului. Cu toate acestea, amintirea lui Dumnezeu, fidelitatea față de legământul său și credința în cel care s-a făcut trup sunt pilonii pe care se înrădăcinează viața de credință a celuicredincios, de la poporul lui Israel în țara exilului, până la noul popor al lui Dumnezeu care trăiește în lumea de astăzi.

▹ Duminica a 5-a din Postul Mare: ascultarea de legea iubirii. Sacrificiul de sine, acceptarea darului până la moarte, nu este o ură sterilă față de viață, ci o încredere care recunoaște în această dăruire de sine împlinirea legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul său. Numai dacă se deschide spre viața în iubire, moartea devine cu adevărat un instrument de mântuire.

▹ Duminica Floriilor: viața deplină este iubirea care se dăruiește. Figura Slujitorului suferind din Isaia ne introduce în liturgia Cuvântului, care culminează cu relatarea Patimilor. „Resturile” din Betania prefigurează simbolic logica darului lui Isus, un surplus de iubire care, de la Cel Răstignit, poate deveni sursă de mântuire.

MIERCUREA CENUȘII

14 FEBRUARIE 2024

ÎNTOARCEREA LA CONVERTIRE

Textele liturgiei din Miercurea Cenușii se concentrează pe tema convertirii, înțeleasă biblic ca fiind oportunitatea de a ne întoarce la Dumnezeu. Postul Mare este astfel prezentat ca un moment în care descoperim că suntem pierduți, departe de Domnul. Practica religioasă poate cădea, din cauza caracterului său ordinar, într-un ritualism al obișnuinței, în care se fac multe lucruri, dar nu întotdeauna cu cea mai sinceră motivație. În pasajul evanghelic, Isus ne învață să retrăim o dimensiune intimă și sinceră cu Dumnezeu, să îl redescoperim ca pe un Tată, nu doar „al nostru”, ci legat de fiecare dintre noi în mod personal, care ne așteaptă în taina „camerei” și a inimii. Prima lectură ne amintește: căutarea unei liturghii sincere este o datorie a întregii comunități și că această convertire este posibilă; dacă ne întoarcem la Dumnezeu, și el își va schimba atitudinea și din reproș va ști să devină un chip iubitor, precum cel pe care Paul l-a descoperit în Cristos (a doua lectură), care a murit pentru el, transformându-l în cel mai mare vestitor al Cuvântului.

O CALE A NOUTĂȚII

de Roberto Laurita

Postul Mare îl conduce pe fiecare creștin pe un drum al noutății, pentru a experimenta o nouă primăvară a duhului. Este o cale veche, încercată și testată și totuși mereu bogată în descoperiri. Ne conduce la descoperirea a ceea ce contează cu adevărat, a ceea ce este esențial. Ea ne deschide inimile spre iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui și le smulge din închisorile egoismului. Cum reușește Postul Mare să realizeze toate acestea?

Prin post, o practică străveche care readuce armonia în trup și îl face să tânjească după ceea ce contează mai mult decât orice hrană: el, Dumnezeu, prezența sa, Cuvântul său. Postul este un medicament tradițional, extrem de simplu, dar eficient. Ne face să simțim o oarecare foame, astfel încât foamea care, prea adesea, este acoperită de relația noastră consumeristă cu mâncarea iese la suprafață. Și este foamea de sens, de lumină, de înțelepciune, de fraternitate.

Prin faptele de milostenie suntem distrași de la bolile noastre, de la suferințele noastre mărunte, și suntem făcuți să ne aplecăm către celălalt, către cei care sunt „în suferință și nu știu cum să se descurce”.

Aceasta ne face să cunoaștem compasiunea, care este dorința de a purta cu noi povara celuilalt. Ne face să ne întindem mâna și inima. Ea ne face să alegem calea ajutorului concret, plin de iubire și discreție.

Prin rugăciunea care izvorăște, în primul rând, din dorința de Dumnezeu, nu din repetarea unor formule sau din nevoia de a primi ceva. Această dorință este flacăra autentică a rugăciunii, ea o menține aprinsă și vie. Este dorința de a-l întâlni, de a-l asculta, este timpul „pierdut” pentru el, fără a măsura minutele care trec. Scufundarea în acea așteptare care îl caracterizează pe orice credincios autentic, însetat de Dumnezeu. Drumuri străvechi, care ne sunt propuse și în acest an. Remedii bune pentru a ne vindeca inima bolnavă. Propuneri simple, dar eficiente, pentru a ne face să trăim în ritmul lui Dumnezeu, al prezenței sale de bucurie și de pace.

 COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Profetul Ioel invită poporul să se adune pentru a recunoaște că s-a abătut de la căile lui Dumnezeu și pentru a invoca iertarea sa: numai astfel poate face loc unui Dumnezeu care simte întotdeauna iubire și compasiune pentru umanitate.

Psalmul responsorial: Psalmul 50 este rugăciunea curajoasă a celor care își recunosc greșelile și recunosc gravitatea lor: iertarea lui Dumnezeu poate fi doar invocată și nu cumpărată, pentru că nimic din ceea ce putem face nu poate compensa cu adevărat răul pe care l-am făcut.

A doua lectură: A te lăsa reconciliat cu Dumnezeu este o alegere la care Paul și ceilalți evangheliști nu pot decât să ne îndemne: Dumnezeu, în Isus Cristos, a ales să ierte întotdeauna, dar depinde de noi, în mod liber, să acceptăm sau nu această milostivire.

Evanghelia: De trei ori cuvântul „ipocriți” pronunțat de Isus aruncă o judecată grea, nu asupra păcătoșilor publici și recidiviști, ci asupra celor pioși care fac la fel de multă publicitate religiozității lor. Religia poate fi în mod tragic goală, adică lipsită de credință, în sensul unei relații cu Dumnezeu care să fie autosuficientă.

PRIMA LECTURĂ

Cartea lui Ioel este cunoscută pentru unele imagini distructive, cum ar fi cea a lăcustelor: „Cel care a lăsat lăcusta a devorat omida; cel care a lăsat omida a devorat greierele” (1, 4). Concluzia este că țara este devastată și țara în doliu (1, 10): ne pregătim pentru ziua Domnului, dar în sens negativ.

Va fi de fapt o zi de întuneric și de beznă, o zi de nori și de întuneric (2,2). Tocmai în acest punct intervine pasajul din liturgia noastră: Dumnezeul Primului Legământ nu dorește, în adevăr, distrugerea. Textul biblic folosește imaginea iubirii geloase (2,18), în mod evident un antropomorfism, care nu trebuie înțeles literal, dar este util pentru a exprima pasiunea lui Dumnezeu, care, în fața trădării iubitei sale, nu o abandonează și nici nu se arată indiferent. Poporul lui Israel a cunoscut exilul și acolo s-a întrebat dacă într-adevăr Dumnezeu a plecat pentru totdeauna, dacă iubirea sa a luat sfârșit. Așa s-au situat celelalte popoare, conducătorii lor, care l-au întrebat pe Israel unde este Dumnezeul lor (2,17). În realitate, prin amenințările sale, YHWH amintește consecințele răului și în acest fel își arată adevărata sa iubire, deoarece speră ca acest gest extrem să devină un prilej de convertire. Și așa cum a fost pentru experiența exilului, la fel este și pentru fiecare caz de răutate. Se poate ca Dumnezeu să se retragă de la noi pentru o clipă: dar din această experiență tragică putem trage o lecție care ne învață să ne întoarcem la el cu o iubire și mai profundă!

 Întoarcerea la Dumnezeu. Și exact asta ne propune Biblia noastră: Dumnezeu ne cere să ne întoarcem (šûbh), să facem acea răsturnare care pare imposibilă și care este în schimb împlinirea credinței care depășește propriul păcat și învinge teama de vreo pedeapsă din partea Domnului. Nu trebuie să facem ca prietenii lui Iob, care caută cu disperare un păcat pentru care ar trebui să fie acuzat; dar nici nu trebuie să ne resemnăm cu răul ca pe un mister despre care nu putem spune nimic. Textul biblic ne învață să mergem la inimă: putem transforma fiecare ocazie de durere într-un act de conștientizare, într-o practică de convertire continuă. Textul insistă asupra verbului a se întoarce de două ori, iar celor care realizează această întoarcere spre Dumnezeu, Dumnezeu le arată și adevărata sa față, cea a iubirii. De fapt, Dumnezeu se schimbă și el (dar verbul ebraic este mereu același, šûbh), demonstrând că Dumnezeu nu este un tiran absolut, că atunci când începe un război este obligat să îl termine. În realitate, absolutul lui Dumnezeu constă în iubire: de aceea Ioel amintește celebrul text din Ex 34, în care Dumnezeu își dezvăluie numele de milă după episodul vițelului de aur. Grație mijlocirii lui Moise, YHWH l-a iertat pe Israel, arătându-se încet la mânie, adică mai puternic decât propria sa putere. Aici, în lectura noastră, cererea de iertare nu este încredințată marelui profet, ci preoților care conduc o mare liturghie, convocată de sunetul cornului și la care participă tot Israelul, de la bătrâni la copii. În acest fel, poporul însuși, prin post, este cel care își arată sinceritatea convertirii sale. Dumnezeu nu este interesat de hainele zdrențuite și de alte gesturi exterioare frapante: în schimb, el iubește inima căită și sinceră de pocăință, care îl face pe popor să simtă că este un popor de păcătoși.

Cât de important ar fi și pentru noi, cei de astăzi, să învățăm să facem din fiecare eveniment trist, tragic și distructiv (cum ar fi Covidul sau războiul) o ocazie de a regândi viața comună, de a reface angajamentul nostru pentru sănătatea tuturor, a celor mai fragili, pentru o convertire care să fie cu adevărat o schimbare de viață pentru întregul popor, devenit mai unit și nu mai individualist.

A DOUA LECTURĂ

Textele pauline sunt întotdeauna de o mare pregnanță, iar textul liturgic trebuie înțeles pe fundalul întregii scrisori: oprirea la un verset ar putea, de fapt, să strice înțelegerea mesajului! Expresia „el l-a făcut păcat de dragul nostru” ar putea fi chiar blasfemătoare dacă nu este înțeleasă corect: un Dumnezeu sadic, care se numește pe sine Tată și apoi își torturează fiul pentru a-i răscumpăra pe alții, nu este cu siguranță sensul mesajului paulin!

 Lăudăroșenia lui Paul. Paul este un autor adesea polemic și mai ales iubitor de paradoxuri: însăși existența sa este paradoxală, trece de la a fi persecutor al lui Cristos la a fi apostolul său, și tocmai pentru că a experimentat puterea perturbatoare a lui Dumnezeu, el poate mărturisi acest lucru în scrisorile sale prin expresii tranșante.

În a doua epistolă către Corinteni, apostolul neamurilor trebuie să se apere de anumite acuzații care i se aduc: el se întreabă dacă ar trebui de fapt să prezinte scrisori de recomandare care să justifice acțiunea sa misionară (3,1). De fapt, Paul declară că nu are nevoie să facă acest lucru: el are deja lauda sa, care constă într-o conștiință curată în fața lui Dumnezeu, pentru care a pornit să vestească pretutindeni fără să se cruțe pe sine (1,12). Într-adevăr, lauda lui sunt credincioșii din Corint, rodul activității sale misionare: indiferent de problemele care au apărut și de acuzațiile aduse lui Paul, istoria concretă a predicării sale este solidă. Cea mai mare laudă a lui Paul este că tezaurul său constă în faptul că a fost cucerit de iubirea lui Cristos, iubire pe care a manifestat-o repetând de două ori expresia „unul a murit pentru toți”(2Cor 5,14-15). Această veche expresie creștină rezumă evenimentul răstignirii lui Cristos: nu a fost o moarte oarecare, ci un eveniment măreț prin care Dumnezeu și-a manifestat iubirea față de omenire, pentru că singurul drept, care nu păcătuise, a decis, conform planului Tatălui, să se jertfească pe sine în locul tuturor celorlalți care, fiind vinovați, vor fi victimele unei judecăți drepte.

Prin urmare, Dumnezeu a răsturnat conceptul de dreptate și de judecată, pentru că dacă ar fi trebuit să efectueze o judecată reală, nimeni nu s-ar fi mântuit: în moartea lui Cristos, însă, s-a născut ceva nou, pentru că în el suntem făpturi noi (5,17). Pasajul din liturgia de astăzi explică faptul că Dumnezeu a făcut toate acestea pentru ca „pentru ca noi să cunoaştem justificarea lui Dumnezeu în el” (v. 21). Acest Dumnezeu este drept nu pentru că ne pedepsește, ci pentru că, în fața răutății noastre, a găsit un instrument de reconciliere care este Cristos, Fiul său. Această noutate devine o veste atât de puternică încât nu se poate face ca și cum nu s-ar întâmpla nimic: cine o acceptă, i se cere să intre în această misiune și să devină nu doar ambasadori, ci și colaboratori ai lui Dumnezeu. În aceasta constă adevărata convertire, în descoperirea că suntem iubiți și, prin urmare, creaturi noi. Desigur, creștinul caută dreptatea, dar nu mai este vorba de o pasiune antropologică pentru virtuțile umane și pentru viața bună, fie că este înțeleasă din punct de vedere filosofic sau etic.

EVANGHELIA

 Un rit sincer. Pasajul evanghelic propune trei practici de milostenie: pomana, rugăciunea și postul. În acest sens, Matei preia modelul tradițional iudaic de dreptate care se realizează în formule concrete și precise. Totuși, nu se poate pune în contrast acest model de dreptate cu justificarea paulină pe care am comentat-o în a doua lectură. De fapt, chiar și în această evanghelie, punctul central nu sunt practicile, acțiunile sau faptele concrete: întrebarea fundamentală se referă la stilul în care se realizează această dreptate.

Există o practică care este dușmanul dreptății însăși, care o ucide, pentru că anumite acțiuni sunt realizate nu cu sinceritate, ci în alte scopuri, adică pentru a fi observate și admirate de oameni! Miza nu este diferită de cea a primei lecturi: desigur, acolo se insistă asupra dimensiunii publice, deoarece ritul a fost conceput ca un eveniment al poporului, dar problema este identică, deoarece se cere o convertire cu adevărat sinceră.

În evanghelie, discursul devine personal și acest lucru cel mult întărește cerința de sinceritate: nimeni nu poate judeca un act public, necunoscând spiritul tuturor celorlalți participanți la rit, dar fiecare poate (ba chiar trebuie) să lucreze asupra propriei inimi și să-și cerceteze propria conștiință. Curentul profetic a cerut întotdeauna ca îndeplinirea actului religios să fie sinceră: decât să îndeplinești rituri cu dublă intenție, mai bine nu le îndeplinești! Textul biblic nu vrea să anuleze orice ritual, pentru că sentimentul religios trebuie să-și găsească în continuare forme și moduri de exprimare, dar acestea trebuie să fie pure, sincere, altfel ar nega entitatea pe care ar vrea și ea să o onoreze, acea dimensiune divină care rămâne tainică și nu dictată în mod divers de motive ulterioare utilitariste.

 Legea și relația cu Dumnezeu. Isus, care în Mt 5-7, ca un nou Moise, promulgă pe munte propria sa versiune a Tôrâh, nu elimină nimic din Primul Legământ (5,17), ci ne învață să mergem la inima respectării Legii. Pentru poporul lui Israel, aceasta era un legământ, care ne învăța să-l cunoaștem pe Dumnezeu ca pe cineva apropiat, divin. Respectarea Legii a avut și are sensul de apartenență: prin respectarea legilor sale, credincioșii se simt legați de Dumnezeu, corespund iubirii sale care i-a ales și i-a eliberat din sclavie.

De aceea, evanghelia acestei liturgii repetă de trei ori expresia Tatăl tău: evident, termenul de tată se referă la rugăciunea Tatăl nostru, care ar fi fost cuprinsă în pasajul nostru (dar pe care liturgia a preferat să o taie), în timp ce adjectivul posesiv la persoana a doua spune exact acest angajament de a construi o relație personală apropiată, directă și intimă cu Dumnezeu. El vede chiar și în ascuns: aceasta este în mod clar o invitație de a nu-i ascunde nimic lui Dumnezeu, de a nu se juca complet cu el, de a reface din dimensiunea religioasă cea mai clară. De multe ori, însă, atitudinea religioasă este doar o fațadă: a o umple de spiritualitate și credință este un mare angajament.

De aceea, Isus se luptă de-a lungul întregii evanghelii cu ipocriții, care sunt reprezentați în textul lui Matei de cărturari și farizei. Capitolul 23 din Matei este un exemplu perfect al modului în care comportamentul lor este ipocrit: ei se așază pe scaunul lui Moise, dar numai pentru că acest lucru le permite să primească salutări în piețe și să fie numiți rabide către oameni. Ei știu pe de rost legea, pe care o predau: și Isus spune să le urmeze instrucțiunile, pentru că ele sunt cuvântul lui Dumnezeu, dar ei înșiși nu trăiesc ceea ce cred.

 Păcatul ipocriziei. De fapt, însăși predicarea lor este marcată de concepția lor religioasă: preceptele sunt poveri pe care trebuie să le impună celorlalți, dar pe care ei evită cu grijă să le poarte. Ei ar trebui să învețe iubirea lui Dumnezeu și să facă să intre cât mai mulți oameni, dar în schimb fac accesul imposibil pentru ei înșiși și pentru ceilalți („Vai vouă, cărturari și farisei, ipocriților, care închideți împărăția cerurilor în fața oamenilor; căci nici voi nu intrați și nici pe cei care vor să intre nu-i lăsați să intre” – Mt 23,13).

Un exemplu concret al atitudinii lor este atunci când îl întreabă pe Isus ce să facă cu taxa din templu (Mt 22,16-18): ei îl flatează pe Isus spunând că el spune întotdeauna adevărul și că nu se teme de nimeni, dar fac acest lucru doar în speranța că Isus va spune ceva împotriva romanilor, provocând o revoltă pentru ca ei să îl poată acuza și elimina. Ipocritul are, așadar, răutate în inima sa și ceea ce face este doar o fațadă: cuvântul ipocrit, de fapt, vine din greacă, de la verbul mai tehnic de a juca, așa cum fac actorii unei drame sau tragedii.

Una dintre cele mai bune imagini ale păcatului este tocmai divizarea persoanei, care în cuvinte este lingușitoare și apoi în inima sa are cu totul alte gânduri, chiar și împotriva prietenilor și rudelor, pe care pretinde că îi iubește și împotriva cărora simte ură. De aceea, este clar că cărturarii și fariseii sunt personaje folosite pentru a indica un risc care aparține tuturor credincioșilor. Ei, care ar fi trebuit să fie cei mai instruiți pentru a-i educa pe ceilalți, sunt călăuze oarbe; în acest punct înțelegem cât de profund și complex este discursul religios, nu doar din studiu sau din practica religioasă, care, dacă este trăită doar în exterior, poate chiar să întărească acele structuri de păcat pe care ar trebui să le combată în realitate.

 Practica religioasă autentică. Prin ritualul impunerii cenușii, liturghia ne cere așadar să recunoaștem abisul inimii noastre, în care locuiesc bunele intenții, dar și sentimente opuse pe care nu întotdeauna știm să le controlăm. Textul evanghelic nu ne propune să nu respectăm practicile pioase, pentru că ar fi doar gesturi ipocrite, ci să le trăim profund.

Pomana ne învață să renunțăm la ceva pentru noi înșine, pentru că știm că am primit deja de la Dumnezeu mai mult decât avem nevoie. Practica postului este, de asemenea, un excelent exercițiu spiritual (cf. Is 58): nu este o practică a postirii, ci a recunoașterii faptului că suntem carne (basar), adică ființe fragile, care au nevoie de hrană și nu numai. A experimenta postul înseamnă a înțelege ce simte o persoană pe care o vedem flămândă: și ea este basar, carne fragilă expusă suferinței.

Dacă am experimentat foamea sau setea, putem înțelege ce simte această altă persoană, pe care nu o vom mai simți ca pe un străin, ci ca pe un frate și o soră care, ca și noi, suferă atunci când îi este foame. Postul este un sacrificiu sărac și simplu, nu necesită ritualuri speciale, nu are nevoie de procurarea vreunui instrument și, prin urmare, este întotdeauna practicabil.

Practica religioasă este, prin urmare, sfântă, învață grija față de ceilalți: a face din ea, în schimb, din cauza ipocriziei noastre, o chestiune din care să obținem ceva de la alții, este o adevărată perversiune pe care textul evanghelic ne invită să o combatem.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 555 februarie/martie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 225