„Mântuiți de lepra păcatului” – Meditație pentru Duminica a VI-a de peste an

DP855485

„Mântuiți de lepra păcatului” – Meditație pentru Duminica a VI-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A VI-A TPA B

11 FEBRUARIE 2024

MÂNTUIȚI DE LEPRA PĂCATULUI

În centrul Liturgiei Cuvântului se află mântuirea pe care Dumnezeu o aduce umanității, salvând-o de lepra păcatului. Semnificația teologică a leprei, în istoria poporului lui Israel, se află în centrul primei lecturi și ne oferă fundalul pentru a înțelege limbajul simbolic al bolii, care vorbește, de fapt, despre păcatul care marchează fiecare ființă umană, o izolează și cere să fie mântuită prin intervenția lui Dumnezeu. În cea de-a doua lectură, învățătura lui Paul adresată comunității creștine din Corint este menită să ne amintească de spiritul care trebuie să locuiască în comunitățile noastre, atente la ceilalți și înrădăcinate în singurul model, care rămâne Isus Cristos. La rândul său, relatarea evanghelică prezintă întâlnirea lui Isus cu un lepros și actul mântuitor prin care Cristos îl vindecă. Cuvintele și actele “sacramentale” dezvăluie divinitatea lui Isus, depășirea morții până la “atingerea” cu iubire a umanității păcătoase.

VREAU, CURĂȚĂ-TE!              

de Roberto Laurita

Este adevărat că noua traducere din lecționarul festiv (cel italian) poate surprinde la prima vedere: acel “curățat” ni se pare mult mai puțin eficace decât un verb care evocă vindecarea. Și totuși, doar așa putem intra cu adevărat în acțiunea lui Isus.

Leprosul nu era doar bolnav: boala care îl lovise îl făcuse necurat, îndepărtându-l astfel de comunitatea civilă, de satul său, dar și de afecțiunile sale, de munca sa, condamnându-l să trăiască în locuri izolate și să își declare condiția tuturor celor care se apropiau de el. Compasiunea îl împinge să facă un gest interzis de legea iudaică: “și-a întins mâna și l-a atins”. Dar de ce acest contact, atât de riscant? De ce să se expună pericolului de contagiune? Dintr-un motiv foarte simplu: Isus vrea să intre într-o relație cu această creatură, vrea să-i arate iubirea și tandrețea lui Dumnezeu față de el.

Se poate manifesta iubirea “la o distanță sigură”? Nu, iată de ce Isus încalcă prescripțiile: este indispensabil să facă leprosul să perceapă o bunătate care eliberează și smulge puterea oricărui rău. Tocmai prin această “relație”, impuritatea îi este îndepărtată și el este readus la o nouă posibilitate de “relaționare”. Pentru Dumnezeu, nu există nici un fel de bariere: de aceea Isus dărâmă toate zidurile care separă, toate diviziunile provocate de frica (și nu numai de contagiune), de egoism, de prejudecăți, de răutate. Lucrarea lui Isus constă tocmai în demontarea atâtor bariere, înfruntând neînarmat orice situație, orice durere, orice fragilitate.

“Atinșii” de iubirea sa, suntem vindecați și devenim capabili de noi relații: de încredere, de ospitalitate și de cooperare.

“Atinși” de milostivirea sa, nu mai suntem “impuri” și nu mai simțim nevoia să ne apărăm de niciun “impur”. Dezarmați, devenim capabili să ne apropiem de oricine și să recunoaștem în el nu ceea ce îl face “diferit” de noi, ci ceea ce îl face “asemănător” cu noi, faptul că este “copil al lui Dumnezeu” și că are același Tată care este în ceruri.

  • ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI

COMPASIUNE ȘI TANDREȚE FAȚĂ DE CEI IZOLAȚI ȘI MARGINALIZAȚI

de Rita Giaretta

“A trăi cu indiferență în fața durerii nu este o opțiune” (Fratelli tutti 68). Nu este alegerea și stilul lui Dumnezeu, nu este calea lui Isus. “A venit la Isus un lepros”, un om forțat să se izoleze pentru că era necurat și contagios. Un lepros, un invizibil pentru societate, obligat să trăiască la marginea vieții publice, sociale, religioase, relaționale care îl determină să devină și să fie “deșeu uman”, gunoi toxic, fără nume, fără chip, pentru că lepra – cea de ieri și cea de azi – îți ia numele, îți desfigurează chipul, îți fură demnitatea, îți fură viitorul… Aici, acest lepros se duce la Cel despre care a auzit că “mănâncă cu vameșii și păcătoșii”, că nu se teme să se “contamineze” cu umanitatea noastră rănită și să intre în contact cu rănile noastre. Ce frumos este acest Isus care, pentru a reda viața, speranța și demnitatea, îndrăznește să încalce libertatea iubirii! Fascinant este acest Isus care, mișcat de compasiune, nu ezită să facă un gest simplu, dar interzis, de “tandrețe combativă”: să-l atingă pe lepros, creând probabil o anumită nedumerire în cei din jur.

Apropierea, întinderea mâinii, atingerea, privirea în ochi, ascultarea strigătului inimii… toate gesturi de rupere în simplitatea și umanitatea lor, dar și transformatoare în forța iubitoare și eliberatoare care permite celor care nu contează să se simtă recunoscuți, respectați, iubiți și redați viitorului.

Și nouă ni se cere astăzi să trăim “trasnformările” leprosului și ale lui Isus, a cărui iubire ne face să trecem dincolo de convenții, să depășim prejudecățile și teama de a ne amesteca cu viața celuilalt. A fi ucenici ai Domnului Isus ne îndeamnă să ne asumăm durerea, nevoia, dorința celuilalt, pornind de la sărăcia și fragilitatea noastră, eliberându-ne astfel de iluzia că putem fi creștini fără a fi umani.

Uneori – și trebuie să ne spunem acest lucru cu adevărat – riscăm să căutăm în biserică, în comunitățile parohiale, chiar și în comunitățile religioase, în grupuri, în asociații, acele adăposturi personale sau comunitare care oferă posibilitatea de a sluji multora dintre cei săraci pe care globalizarea și actualul sistem economic și financiar (bazat exclusiv pe profit) îi produce și îi marginalizează, dar care ne țin la distanță de drama umană, fără a lua în serios inima Evangheliei.

O tentație, aceasta, pe care Papa Francisc, fără menajamente, ne-o amintește.

Uneori simțim tentația de a fi creștini păstrând o distanță prudentă față de rănile Domnului. Dar Isus vrea ca noi să atingem mizeria umană, să atingem carnea suferindă a altora… să intrăm în contact cu existența concretă a surorilor și fraților, doar așa putem cunoaște puterea tandreței și să redăm un nume, un chip celor care l-au pierdut și celor care nu știu că îl au (Evangelii gaudium, 270).

“De astăzi nu te vei mai numi Bucurie, ci Jessica, vei face doar ceea ce îți spun eu…”. Spune o tânără nigeriană în cartea care îi spune povestea: Eu sunt Joy – Un strigăt de eliberare din sclavia traficului de persoane.

Îmi fuseseră furate toate lucrurile. Numele meu, demnitatea mea, corpul meu, sufletul meu, libertatea mea, viitorul meu. Eram una dintre miile de sclavi, victime ale traficului de persoane, care trăiesc în temnițele istoriei. Am vrut să dispar în aer. Aș fi vrut să strig că nu eram o marfă, eram o persoană, cu o istorie de înșelăciune, agresiune, abuz. […] Astăzi am revenit să fiu ceea ce înseamnă numele meu: bucurie. Bucuria de a trăi, de a iubi, de a dărui, de a inventa viața și speranța în fiecare zi.

Trecutul este acolo, pe fundalul întunecat al furtunilor prin care am trecut. Nu-l pot uita, dar privesc înainte, cu ajutorul oamenilor pe care Dumnezeu însuși i-a pus lângă mine și care mă iubesc, pentru a-mi crea o viață care să-mi împlinească visele: să-mi continui studiile… și mai ales să ajut alte femei care suferă să-și recâștige demnitatea și o viață bună; pot să o fac… Știu că “Dumnezeu nu doarme”.

La 8 februarie – comemorarea Sfintei Bakhita – multe biserici din întreaga lume au sărbătorit cea de-a zecea zi internațională de reflecție și rugăciune împotriva traficului de persoane.

Papa Francisc, care a dorit și a susținut cu tărie nașterea acestei zile, a numit traficul de persoane ‘o crimă împotriva umanității. O plagă în carnea lui Cristos, o rană deschisă în trupul întregii umanități’. Cuvinte puternice, ale sale, care sunt ca un strigăt ce străpunge întunericul culturii noastre de indiferență și de lepădare.

Este într-adevăr o nouă lepră, traficul de persoane, greu de eradicat și din ce în ce mai contagios, care afectează milioane și milioane de oameni din întreaga lume. Bărbați și femei implicați în munca de sclavi, și mai ales femei tinere, chiar minore, traficate din țări sărace sau devastate de război și înrobite pentru piața sexului. “Invizibil” pe numeroasele străzi ale orașelor noastre bogate și, astăzi, din ce în ce mai mult în locuri închise și online.

Cred că atunci când un bărbat întreabă o tânără femeie, care ar putea fi fiica, sora, nepoata, logodnica sa: “Cât costă?”, nu numai că desfigurează umanitatea femeii, insultându-i libertatea și demnitatea, dar se dezumanizează și pe sine însuși.

Sunt convins că atunci când răul își intensifică intrigile, produce deșeuri umane, iar leproșii de astăzi sunt o multitudine (migranți, persoane fără adăpost, refugiați, săraci, femei victime ale violenței, copii abandonați, tineri fără speranță, bolnavi, bătrâni singuri…), este necesar ca bunătatea să găsească spații tot mai largi și mai fidele Evangheliei, pentru a trezi cu puterea ei reînnoitoare calități umane inedite de compasiune, tandrețe, dreptate și eliberare. Proximitatea, compasiunea și tandrețea sunt suflul acțiunii lui Isus care redă un nume, un chip celor care l-au pierdut și celor care nu știu că îl au. Și pe urmele Maestrului, aceasta ar trebui să fie și respirația și drumul îndrăzneț al Bisericii ieșene, accidentate, sărace și a săracilor, atât de mult invocat de Papa Francisc: “a ieși spre ceilalți, pentru a ajunge la periferiile umane […] a lăsa deoparte neliniștea pentru a privi în ochi și a asculta […] a însoți pe cei lăsați pe marginea drumului (EG 46) pentru a “da drumului nostru ritmul salutar al proximității, cu o privire respectuoasă, plină de compasiune dar, în același timp, sănătoasă, eliberatoare și încurajatoare” (EG 169).

Alda Merini, într-un mod poetic ar spune: Îmi plac oamenii care știu să asculte vântul pe piele, să simtă mirosul lucrurilor, să capteze sufletul. Cei a căror carne este în contact cu carnea lumii. Pentru că acolo există adevăr, există dulceață, există sensibilitate, există încă iubire.

COMENTARIU LA LECTURI

Liturgia Cuvântului este marcată de o temă foarte precisă: lepra. Acest termen indica o boală prin care cineva devine necurat, se află pe un prag, la granița dintre moarte și viață. Boala leprei este astfel comparată cu o stare de moarte și este interpretată uneori ca o consecință a păcatului. Dumnezeu, refugiul nostru, ne eliberează cu prezența sa milostivă, ne redă demnitatea și integritatea, deoarece caută întotdeauna binele nostru.

PRIMA LECTURĂ

Liturgia Cuvântului din Duminica a VI-a din timpul de peste an este marcată de o temă foarte specifică: lepra.Acest termen era folosit pentru a indica o boală de piele care îi făcea impuri pe credincioși. Comparația cu alte elemente care generează o stare de impuritate (contactul cu un cadavru, pierderea sângelui și sfera sexuală, Lev 15; Num 5,2), arată că cineva devine impur atunci când se află pe un prag, la granița dintre moarte și viață. Boala de lepră este, de aceea, comparată cu o stare de moarte (2Reg 5,7) și este uneori interpretată ca o consecință a păcatului (Num 12,10), care îl face pe cel în cauză să se asemene cu un mort capabil să-i infecteze pe ceilalți cu propria-i corupție. Exclus din viața comunității, el trebuia să strige: “Impur, impur!” pentru a-i împiedica pe ceilalți să se apropie; prin urmare, era obligat să locuiască în afara comunității. Unele surse antice afirmă că, pe vremea lui Isus, leproșii nu aveau voie nici măcar să intre în Ierusalimul sfânt (Josephus Flavius, The Jewish War, 5:227; 6:426; aceeași mărturie se găsește și la Qumran, cf. 11Q19 45:17-18). În lumina tuturor acestor elemente, trebuie reamintită interpretarea spirituală elaborată de Părinții Bisericii, pentru că liturgia presupune tocmai această explicație: lepra este de fapt un simbol pentru a indica corupția interioară care produce păcatul, așa cum se vede de exemplu la Origen, care definește leprosul ca fiind “bolnav în suflet și slab în fapte” (Omilii asupra Leviticului,5,12).

A DOUA LECTURĂ

Epistola lui Paul pune capăt unui argument început în 1Cor 8. Paul le interzice creștinilor să mănânce ofrandele jertfite idolilor, care erau consumate ca jertfe în templul păgân și apoi vândute pentru uz privat. Templul închinat idolilor putea fi un loc de adunare pentru banchete și creștinii erau adesea invitați acolo (1Cor 8,10). Paul este conștient de faptul că un aliment nu poate face nici bine celui care îl mănâncă, nici rău (1Cor 8,8). Cu toate acestea, el vede la corinteni un fel de încredere excesivă în libertatea obținută prin Isus Cristos, un pericol în această atitudine: în numele libertății și al propriei cunoașteri, se poate lipsi de caritate față de un frate mai slab, care poate fi determinat să se comporte în același mod (1Cor 8,9.11-12).

De aceea, el elaborează un criteriu fundamental de decizie în ceea ce privește alegerile vieții obișnuite și de discernământ: cea mai mare valoare pentru creștini este binecuvântarea persoanelor, mai ales a celor mai slabe.

Din acest motiv, Paul își încheie raționamentul invitându-i să acționeze “pentru gloria lui Dumnezeu” (1Cor 10,31) și nu pentru ei înșiși. Această recomandare se traduce concret prin dorința, animată de caritate, de a nu crea ocazii de scandal pentru membrii bisericii (1Cor 10,32). Creștinul acționează pentru slava divină atunci când încearcă să nu le facă rău altora prin atitudinile sale. Modelul este Paul însuși: el nu caută un avantaj personal (în greacă, sýmforon, de la verbul symférō, “a aduce un beneficiu”), ci intenționează să procure un bine altora în ceea ce privește mântuirea (“pentru ca ei să fie mântuiți”,1Cor 10,33). Expresia “mă străduiesc să mulțumesc pe toată lumea” (10,33) este greu de tradus, dar verbul folosit este tocmai aréskō, “a mulțumi, a da satisfacție”, și poate fi tradus și prin “încerc să dau satisfacție celorlalți în toate”. Paul dorește binele celorlalți. În 1Cor 11,1, Paul le cere creștinilor să îl imite, pentru că el a avut mai întâi un model extraordinar, Isus Cristos, care nu a căutat propriul interes, ci pe cel al oamenilor (Fil 2,1-11). Numai harul lui Cristos poate deplasa centrul de greutate al persoanei dinspre propriul “eu”, pentru ca aceasta să-și găsească echilibrul prin iubirea față de ceilalți.

EVANGHELIA

 Dumnezeu și-a vizitat poporul. Acestea sunt cuvintele versetului recitat în aclamația la Evanghelie și în ele se află inima a ceea ce este anunțat în Mc 1,40-45: Dumnezeu a venit să își viziteze poporul. Evanghelia inversează însă această axă și prezintă o inițiativă surprinzătoare a unui lepros. Adunarea găsește deci în bolnav o figură la care să privească în momentele de suferință sau în fața disperării provocate de vicii care nu pot fi depășite: Isus este mișcat de compasiune tocmai văzând rugăciunea și gesturile trupului său (se pune în genunchi).

 Dacă vrei, poți. Ne-am aștepta la o invocație mai simplă: “Ai milă!”, “Vindecă-mă!”; în schimb, leprosul folosește o întorsătură de situație: “Dacă vrei, poți să mă purifici” (acțiune rezervată preoților, al căror scop era să recunoască faptul că vindecarea a avut loc, cf. Lev 14). În acest fel, bolnavul nu se limitează la a cere ajutor, ci face apel la voința lui Isus Cristos: formularea este umilă, nu cere vindecarea, dar nu omite să recunoască puterea divină a lui Isus, pentru care voința coincide cu capacitatea de a realiza ceea ce s-a hotărât să facă.

 I s-a făcut milă de el (v. 41). Așa cum se întâmplă adesea în Evanghelie, Isus este subiectul verbului splanchnízomai, “a simți compasiune viscerală”, de la splánchnon, “măruntaie” (cf. Mc 6,34; Lc 7,13; Ex 11,33). Isus nu privește distrat durerea celorlalți, ci se lasă zguduit lăuntric, simțind o compasiune profundă. Mai mult, verbul este folosit pentru a traduce rădăcina ebraică raḥam, prin care este indicată în același timp o iubire maternă (denumită în mod normal prin termenul reḥem, “pântece”) și o iubire paternă (Ps 103,13), care are capacitatea regeneratoare de a reînvia vitalitatea acolo unde se găsește doar moarte.

 Și-a întins mâna, l-a atins. Potrivit tradiției iudaice, leprosul trebuia îndepărtat de teamă să nu fie atins de “moartea” sa (cf. Mishnah, Nega’im, 2); Isus, în schimb, nu se teme să-l atingă. Făcând acest lucru, Isus nu contrazice Legea (Lev 13,45-46), ci demonstrează încă o dată că este Fiul lui Dumnezeu, căci numai Dumnezeu este capabil să învingă moartea; ne gândim la reacția regelui lui Israel când Naaman sirianul vine în fața lui pentru a cere vindecarea de lepră: “Sunt eu Dumnezeu ca să dau moarte sau viață, ca să-i poruncesc să elibereze un om de lepra lui? “. Sfințenia lui Cristos este deci mai puternică decât impuritatea și moartea și poate readuce bolnavul la starea sa inițială.

 El i-a răspuns: “Așa voi face!. Isus se apropie de lepros și îl transformă cu atingerea și cu Cuvântul său. Această dublă dimensiune are o aplicație practică foarte evidentă, deoarece dimensiunea materială (semnele pâinii, apei, uleiului etc.) și proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu sunt decisive în celebrarea sacramentelor, semne eficiente date Bisericii pentru a-l vindeca și regenera pe păcătos. Aceasta îi dezvăluie bolnavului că în inima Fiului găsim o iubire extraordinară pentru oameni, Isus vrea ca el să se vindece și de aceea vindecarea vine imediat.

 Mesia cel lepros. Verbul folosit în v. 44 (“îl admonestează cu severitate”) este foarte puternic, iar episodul se încheie cu o surpriză. Isus îi cere celui vindecat să se prezinte preotului pentru ca acesta să recunoască vindecarea și să-l purifice (Lev 14) și îi poruncește să nu divulge încă vestea, pentru ca nu cumva sensul misiunii sale, care se va împlini pe deplin pe cruce, să fie denaturat. Leprosul, însă, nu se supune și răspândește vestea. Vindecarea exterioară nu corespunde așadar unei vindecări interioare, iar rezultatul final este paradoxal: Isus este obligat să rămână în afara orașului, în locuri pustii (v. 45), la fel ca leproșii.

De fapt, evanghelia arată astfel că Isus, asumându-și condiția leprosului, împlinește ceea ce este prefigurat în figura lui Iob cel drept (Iob 2,7) și mai ales în cea a slujitorului suferind din Is 53, care îi salvează pe mulți purtându-le fărădelegile tocmai din cauza plăgii de care a fost lovit (nagua’, “lovit” în 53,4 și nega’, “plagă” în 53,8; lepra este definită tocmai nega’ în Lev 13,3. 9); repetarea rădăcinii nagua’ a dat naștere tradiției evreiești a lui Mesia leprosul (Talmudul babilonian, Sanhedrin 98b), potrivit căreia mântuitorul așteptat de Israel nu se va manifesta prin putere, ci prin slăbiciunea unui lepros care se află la porțile Ierusalimului și locuiește printre cei mai săraci. Isus Cristos împlinește aceste figuri, arătând dinainte că suferința sa va fi cea care îi va vindeca pe toți de adevărata lepră: neascultarea și păcatul.

 Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 554/ianuarie-februarie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Georg Pencz, Vindecarea leprosului

Hits: 89

/ Știri

Share the Post