Duminica, Ziua Domnului și a omului

În acest An Pastoral în ARCB „Ziua Domnului – Redescoperirea Duminicii în familii și comunitățile parohiale”, Pr. Emil Moraru, Responsabilul Oficiului Pastoral pentru Cateheză al ARCB, propune o serie de materiale pentru cateheți și nu numai. 

Ziua Domnului

În lumea întreagă, diferitele activități sunt reglementate de ritmul săptămânii. Gruparea zilelor în săptămâni ne este atât de familiară încât ne apare ca fiind naturală; în realitate, aceasta s-a impus în timp.În lumea greacă și romană se întâlnește săptămâna începând cu secolul I după Cristos. Zilele primesc un nou nume în raport cu Soarele, cu Luna și cu planetele Marte, Mercur, Jupiter, Venus și Saturn. Aceste nume, în parte, au rămas și în derivatele zilelor săptămânii: luni, marți, joi…
Cu toată probabilitatea, împărțirea zilelor în săptămâni a intrat în obișnuința greco-romană plecând de la obiceiul precedent ebraic. Evreii, însă, dădeau un nume specific doar celei de-a șaptea zi, sabatul (nume intrat apoi și în limbajul nostru); celelalte zile erau numite în mod simplu prima, a doua, a treia… din săptămână.

Rămân anumite dubii cu privire la primele origini ale săptămânii: probabil evreii au dedus-o, la rândul lor, de la babilonieni.
În tradiția evreiască veche, importantă nu era atât săptămâna, cât sabatul. Și chiar și originile sale sunt greu de determinat. Deja este incertă semnificația etimologică a termenului sabat. Și nu mai puțin dificil este a spune dacă sabatul a apărut cu un caracter religios-cultual (ca zi de sărbătoare în cinstea Divinității), sau cu un caracter mai ales etico-social (ca zi de odihnă de la muncă). De fapt, pentru evrei, acesta a devenit ziua simbol a credinței lor, cheie de interpretare a existenței lor.

Pentru evrei, sabatul este o zi pentru Domnul: întreruperea activităților cotidiene amintește că lumea fizică nu se sfârșește la orizontul realității, ci este voită de Dumnezeu. De aici și avertismentul „amintește-ți de ziua sabatului pentru a o sfinți… Pentru că în șase zile a creat Domnul cerul și pământul… dar s-a odihnit în ziua a șaptea” (cf. Ex 20,8-11).
Iar lumea creștină? Isus a fost răstignit și îngropat în ziua precedentă sabatului, într-o zi de vineri. Apoi, „după ce a trecut sabatul, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie s-au dus la mormânt” (Mt 28,1). Acea „primă zi a săptămânii” (probabil în luna aprilie a anului 30) a însemnat începutul credinței creștine.

Și tot într-o „primă zi a săptămânii” a fost și evenimentul Rusaliilor, în care apostolii au trăit experiența decisivă a darului Duhului Sfânt (cf. Fap 2,1 ș.u.). Astfel, această zi a devenit „ziua-simbol” pentru creștini.

Ziua Domnului și a omului

Ceea ce pentru evrei era prima zi, iar pentru păgâni ziua soarelui, pentru creștini este duminică; dominica dies, ziua Domnului.
Astăzi, cuvântul domn poate fi atribuit oricui: exprimă respectul care trebuie avut față de o persoană. Însă în timpul lui Isus avea semnificații diferite. În lumea păgână cuvântul corespondent (în greacă Kyrios, în latină Dominus) era un titlu rezervat celor care dețineau puterea (împăratul, regele…); iar în lumea ebraică îl indica pe Dumnezeu.

După înviere, discipolii au considerat normal să îi atribuie lui Isus acest titlu de suveranitate absolută și divină: el a învins „puterea” cea mai puternică dintre toate, aceea a morții (cf. 1Tim 1,10). A spune că „Isus este Domnul” a devenit prima și cea mai de bază mărturisire a credinței creștine (cf. Rom 10,9). Într-adevăr, Tatăl l-a „înălțat”, de aceea „orice limbă să proclame că Isus Cristos este Domnul” (Fil 2,11).
Întoarcerea la fiecare șapte zile a duminicii este pentru creștini invitația de a-și aminti că Cristos este Dominus, Domnul. Și să recunoască faptul că ziua Domnului este, în același timp, ziua omului: este o invitație la a regăsi în mod constant, cu referință la Cristos, adevărata noastră identitate și vocație, în odihnă, dincolo de neliniștea lucrurilor.

Duminica primilor creștini

Unele mărturii credibile și antice ne pot ajuta să înțelegem cum a apărut duminica printre primii creștini și cum s-a extins ulterior, puțin câte puțin, în toată lumea.
În cartea Faptele apostolilor, Luca a povestit că el și Paul, în drumul lor către Ierusalim, au poposit o săptămână la Troas (în Turcia de astăzi). El a spus: împreună cu creștinii de acolo, „în prima zi a săptămânii ne-am reunit pentru a frânge pâinea…” (20,7).
Suntem în anii 57-58. „Prima zi a săptămânii” – am observat deja – era aceea pe care acum o numim duminică, iar „frângerea pâinii” este echivalentul a ceea ce astăzi numim celebrarea sfintei Liturghii.
Câteva decenii mai târziu – însă probabil tot în primul secol – cel mai vechi document creștin pe care îl avem după scrierile care formează Noul Testament, face referire la această normă în mod obișnuit acceptată: „Reunindu-vă în fiecare zi în Domnul, voi frângeți pâinea și aduceți mulțumire” (Didache 14,1).
În jurul anului 150, sfântul Iustin (care va muri martir nu după mulți ani), îi scrie împăratului Antonin Pius un fel de „scrisoare deschisă” de apărare a creștinilor, unde, printre altele, spune despre aceștia următoarele:
„În ziua numită a soarelui (duminica) toți cei care locuiesc în orașe sau în sate se reunesc în același loc. Se citesc amintirile apostolilor (Evangheliile) sau scrierile profeților (Vechiul Testament)… Apoi sunt aduse pâine, vin și apă. Cel care prezidează înalță către cer (…) rugăciuni și aduceri de mulțumire (rugăciunea euharistică)… iar apoi poporul răspunde cu aclamația „Amin”. Apoi se face distribuirea alimentelor consacrate tuturor celor prezenți (împărtășania)” (Apologia I, 67).
Putem să aducem și alte mărturii, însă deja este suficient de clar. Încă din timpul apostolilor creștinii au avut mereu această practică: o dată pe săptămână, în ziua învierii lui Isus, se adunau împreună pentru a celebra Euharistia.
În ce moment al zilei? În cele mai vechi timpuri se adunau pentru „cina Domnului” seara, la terminarea lucrului; apoi va deveni o obișnuință să se întâlnească pentru celebrarea Euharistiei dimineața devreme, înainte de a merge la lucru. La început, duminica nu era încă o zi „festivă” în sensul în care o înțelegem noi astăzi: încă era o zi de lucru normală.
Ceea ce conta, pentru creștini, nu era faptul de a munci sau nu în această zi; important era să se adune împreună, pentru a se împărtăși unii cu ceilalți în credință, „în amintirea” lui Cristos, răstignit și înviat.
Apoi, împăratul Constantin…
Apoi, în anul 321, împăratul Constantin a declarat festivă, pe plan civil, ziua soarelui. De atunci înainte, puțin câte puțin faptul de a „nu munci” a devenit din ce în ce mai integrat în concepția duminicii chiar și pe plan religios, și s-a ajuns la a gândi duminica creștină plecând de la modelul de sabat ebraic și de la cea de-a treia poruncă (cf Ex 20,8: „Adu-ți aminte de ziua de sabat pentru a o sfinți”), reformulată astfel: „Adu-ți aminte să sfințești zilele de sărbătoare”.
În cateheză și în predicare se explica ulterior că „sfințirea” duminicii constă tocmai în abținerea de la muncă și în participarea la sfânta Liturghie: o „îndatorire” pentru fiecare creștin. Îndatorire exprimată într-o lege mai precisă a Bisericii, porunca duminicală.

Hits: 613