„A dat putere slujitorilor săi” – Meditație pentru Duminica I din Advent

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Adventului. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

ADVENTUL, „TERAPIE” DE LUMINĂ!

 În perioada anului încetinită de toamnă, suntem privați treptat de o doză zilnică de lumină. Această lipsă ne poate face să fim triști sau anxioși. Cenușiul zilelor tot mai scurte invadează casele, locurile de muncă, dar și inimile.

Iată de ce perioada Adventului devine o adevărată terapie prin lumină. Încă de la început, acest itinerar a fost privit ca o progresie spre Lumină: urmând cele patru duminici, ea crește în inimile oamenilor, pentru a-i cufunda în ziua de Crăciun într-un ocean de lumină binefăcătoare.

Pe acest traseu, credincioșii sunt ghidați de cele patru lumânări ale coroanei de Advent. În fiecare duminică, se aprinde câte una, iar gestul este însoțit de scurte cuvinte. În cele din urmă, sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri luminează ziua de 8 decembrie ca o stea.

Cu cât ne apropiem mai mult de Crăciun, cu atât mai multă lumină se face, până când ne trezim contemplându-L pe Cel care este lumina lumii. Încetul cu încetul, tristețea și temerile se transformă în momente de bucurie și speranță: Cel care este soarele universului nu apune și continuă să lumineze orizontul întunecat al lumii noastre.

▹ Duminica I din Advent: El a dat putere slujitorilor săi. Are un caracter apocaliptic în momentul în care intrăm în timpul Adventului, cu cuvintele profetului Isaia care schițează situația păcătosului care invocă întoarcerea lui Dumnezeu și cu cuvintele lui Isus, care invită în schimb la veghere, la o așteptare rodnică pentru convertire.

▹ Neprihănita Zămislire: Domnul este cu tine. Realitatea răului în Biblie este legată de acțiunea liberă a omului în fața bunătății Creatorului. Respingerea relației și neîncrederea în Dumnezeu sunt la originea păcatului. În Maria există o cooperare deplină, cea mai mare deschidere a credinței față de planul Tatălui, care îl dăruiește pe Fiul său.

▹ Duminica a 2-a din Advent: Cel care este mai puternic. Venirea Domnului este o promisiune de mângâiere și de iertare. El nu vine ca un rege care judecă, ci ca un păstor care însoțește. Acesta este timpul așteptării și al convertirii, așa cum anunță Ioan Botezătorul la începutul Evangheliei lui Isus.

▹ Duminica a 3-a din Advent: Martori ai luminii. Bucuria punctează lecturile din Duminica Gaudete: de la cuvintele lui Isaia, o proclamare mesianică de eliberare, la cuvintele lui Paul către comunitatea din Tesalonic. Motivul acestei bucurii este anunțat de ultimul dintre profeți, Ioan Botezătorul, martor al adevăratei lumini care vine în lume și care cheamă la adevărata convertire.

▹ Duminica a 4-a din Advent: Slujitorul Domnului. Domnul însoțește istoria poporului său într-un mod surprinzător. La dorința lui David, Dumnezeu răspunde cu o promisiune veșnică, un urmaș. Cuvintele lui Dumnezeu, rostite de profetul Natan, ajung până la evanghelie, unde este relatată vestirea către Maria a celui în care Dumnezeu însuși se va instala în cele din urmă.

▹ Nașterea Domnului: Ea a dat naștere fiului său. Solemnitatea Nașterii Domnului se reflectă în metafora întunericului și a luminii. De la lumina promisă pentru cei care umblă în întuneric, la îngerii care luminează noaptea din Betleem, la marele prolog al lui Ioan, unde Fiul este lumina care s-a făcut trup.

▹ Sfânta Familie: L-au luat în brațe. De la Abraham și Sara, până la familia din Nazaret, Domnul păzește istoria omenirii, o binecuvântează cu o promisiune veșnică și, în cele din urmă, devine parte din ea ca sursă a mântuirii.

▹ Maria, Născătoare de Dumnezeu: Păstra toate în inima ei. Începutul noului an este luminat de binecuvântarea Domnului, o promisiune de pace și protecție. Această binecuvântare își găsește împlinirea în viața Mariei, care îl ocrotește pe Fiul ei, Isus, cel care aduce mântuirea și bucuria.

DUMINICA I DIN ADVENT

3 DECEMBRIE 2023

A DAT PUTERE SLUJITORILOR SĂI

Prima lectură din cartea lui Isaia reflectă sentimentul de gol și de nedumerire al prezentului, datorat unei comuniuni pierdute cu Dumnezeu. Strigătul care se ridică din popor către Dumnezeu este: „Întoarce-te!”, după ce s-au recunoscut pe ei înșiși ca niște copii, modelați de mâinile sale. A doua lectură din prima Scrisoare către Corinteni exprimă recunoștința pentru că în Domnul Isus se află răspunsul deplin la orice așteptare. Pasajul evanghelic din discursul escatologic al lui Marcu cheamă la atenția fundamentală a „vegherii”, pentru comunitatea creștină care se află în timpul așteptării venirii în slavă. Istoria este plină de drame, dar discipolul Împărăției poate discerne timpul prezent ca fiind în așteptarea revenirii Domnului. Modul corect de așteptare pentru a trăi acest timp nu este cu siguranță frica, ci responsabilitatea pentru autoritatea primită pentru a putea da mărturie în istoria umană, orientată definitiv spre Cristos.

OCHI DESCHIȘI, INIMĂ TREAZĂ, MÂINI HARNICE

de Roberto Laurita

Da, a fi vigilent înseamnă tocmai asta: să ai ochii deschiși, inima trează și mâinile active.

Ochi deschiși la realitatea care ne înconjoară, la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, în istoria mică și mare din care facem parte. Ca o santinelă care trage cu ochiul, chiar și în miez de noapte, pentru a nu fi luat prin surprindere de pericolele care ne pândesc. Ca o santinelă care nu obosește să privească orizontul în căutarea unor semne prețioase venite din cer sau de pe pământ.

Ochi deschiși, nu împovărați de somn, nu învăluiți în toropeală… Ochi focalizați asupra realității într-un mod atent și lucid, despărțiți de tot ceea ce împiedică să discerni cu claritate sensul evenimentelor.

Dar este nevoie și de o inimă trează, ținută în permanență trează de credință și speranță. Credința în cel care ține soarta lumii în mâinile sale. Căci el, Cel Răstignit înviat, este singurul Domn al istoriei. A i se încredința lui înseamnă a trăi o nouă existență, eliberată de iluzia puterii și a forței, eliberată de seducția posesiei și a acumulării, ghidată de un nou sens care transformă fiecare gând și fiecare proiect.

O inimă trează pentru că poartă în ea o speranță nemărginită: într-o zi, acest pământ, pe care curg încă atât de mult sânge și lacrimi, va deveni în sfârșit o grădină a păcii și a dreptății, unde ființele umane se vor trata în sfârșit ca frați și surori.

Și când ochii sunt deschiși și inima este trează, mâinile devin harnice: capabile să facă bine, să ajute, să sprijine, să consoleze, să ridice, să șteargă lacrimile, să poarte poverile celuilalt, să construiască o bucățică din lumea nouă. Mâini harnice care nu se tem să se rănească atunci când este vorba de a aborda drumuri accidentate și de a lupta împotriva răului doar cu puterea iubirii. Mâini ghidate continuu de bunătate, tandrețe și compasiune.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

 Perioada de Advent reprezintă un har pentru fiecare ucenic al lui Isus. Patru etape se află în fața noastră, marcate de o dublă mișcare: Dumnezeu care continuă să se apropie de noi, noi care – transformați de manifestarea iubirii sale – ne întoarcem la el. Și care este rodul? O pace regăsită în care apare sensul mersului nostru, al existenței noastre, pentru că acolo ne așteaptă o împlinire, un țel de plinătate și de bucurie.

▶ Ce este Adventul? Ce așteptare sărbătorim? Care este evenimentul? Lecturile din aceste patru duminici, și mai ales cele de astăzi, nu lasă niciun dubiu. Ele sunt foarte apropiate de cele pe care le-am auzit în ultimele săptămâni din timpul de peste an. Este vorba întotdeauna despre venirea lui Cristos în glorie, când planul lui Dumnezeu se va finaliza.

Nu este vorba, așadar, de a ne imagina în trecut, ca și cum am fi în locul lui Isaia, al lui Ioan Botezătorul sau al Mariei. Este astăzi, aici, în acest timp cuprins între venirea sa în istorie și revenirea sa la sfârșitul istoriei, când trebuie să-l întâmpinăm. Ce înseamnă atunci acest paralelism între așteptarea „zilei Domnului” (prima lectură) și „ziua Domnului nostru Isus Cristos” (a doua lectură)? Referirea la așteptarea nerăbdătoare a credincioșilor din Vechiul Testament („O, de-ai rupe cerurile și te-ai pogorî!”) nu este anacronică sau de pură arheologie: și primele generații creștine au avut sentimentul foarte viu de a fi în provizorat și au trăit aceeași nerăbdare. Până la urmă, Cristos este cel care vine. El a venit, desigur, dar nu suntem legați de el doar prin memorie. El vine întotdeauna într-un mod care zguduie, ca și prima dată.

▶ Așteptarea. Cuvintele lui Isus din Mc 13, 33-37 constituie un avertisment. Este o invitație la reacție față de toropeala care îi amenință pe toți discipolii. Parabola (vv. 34-36) definește condiția lor după două coordonate: în raport cu Cristos, ei sunt ca acei servitori cărora stăpânul le-a încredințat sarcini precise, sunt ca acel paznic care trăiește în așteptare, într-o veghe prelungită. Dacă Marcu a juxtapus aceste două imagini, este pentru că a văzut o relație între responsabilitatea și vigilența discipolilor.

Așteptarea nu este o simplă stare de spirit, ci un angajament în slujba lui Cristos, o acțiune care se prelungește atâta timp cât îi este pe plac. Pentru a fi „statornici până la sfârșit”, „ireproșabili în ziua Domnului”. Astfel, liturgia Adventului nu este în primul rând o evocare a trecutului sau o anticipare, ci o invitație la luarea în serios a momentului prezent, fideli învățăturii primite, în așteptarea revelației lui Isus, Domnul și Cristos.

▶ Ce moment? În această primă duminică a Adventului, ce semnificație să dăm cuvintelor Domnului: „Vegheați, căci nu știți nici ziua, nici ora”? Despre ce moment este vorba?

Momentul întoarcerii. Domnul se descrie pe sine ca un călător care rămâne absent pentru o vreme, în așteptarea unei reveniri despre care nu știm „nici ziua, nici ora”. Acesta este momentul de „încredere” pe care îl pune în noi după ce ne-a dat „putere” și a stabilit „fiecăruia sarcina sa”. Absența sa este atât de scurtă încât nu încetează să vină în orice moment. Vizita sa este, așadar, de o iminență permanentă, datorită celor o mie de întâlniri pe care ni le stabilește, în orice moment, în multe chipuri. Dar suntem oare portari treji?

Momentul repetiției. El sosește adesea pe neașteptate: probleme de sănătate, criză de cuplu, eșec profesional… Vegherea înseamnă să ai curajul de a te opri, să faci un bilanț clar. A fi vigilent înseamnă să ne recunoaștem greșelile, limitele și fragilitățile. Credința, pusă la încercare, poate eșua dacă nu este hrănită la sursa cuvântului lui Dumnezeu și a sacramentelor, fără o relație adevărată cu Domnul. Voi, cei care vegheați, ce spuneți despre credința voastră?

Timpul alegerilor. Evoluția societății noastre se accelerează… Progresul tehnic nu a rezolvat toate problemele, dimpotrivă, a adus altele, mai ales în ceea ce privește supraviețuirea planetei noastre și împărțirea bogățiilor sale. Progresele făcute de știință și tehnologie în domeniul geneticii sunt pline de promisiuni, dar, în lipsa unei reglementări etice, ele implică, de asemenea, riscuri considerabile pentru viitorul ființelor umane. Omenirea trăiește o oră a alegerilor capitale. Să nu ne lăsăm adormiți de sirenele puterilor politice și mediatice. Să rămânem treji și să-i trezim și pe alții! Să ne punem toată încrederea în Domnul. El este cel care „ne va face fermi până la sfârșit”.

▶ Vegherea: ce este ea de fapt? Deseori confundăm vigilența cu o agitație febrilă, uitând ceea ce ne-a spus Isus: să nu fim neliniștiți nici măcar atunci când el nu este fizic aici. Să luăm în mână textul evanghelic pentru a înțelege adevărata dinamică a Adventului. Putem astfel să descoperim ce har ne-a dăruit stăpânul casei plecând. Căci ne-a lăsat „casa lui”, cea pe care o ținea cel mai mult la inimă, cea mai frumoasă și cea mai fragilă. Aceasta este ceea ce ne încredințează.

Cum am putea să nu veghem asupra ei? Cum am putea să ne obișnuim cu comorile lui Cristos? Cum am putea adormi uitând că el lucrează acum cu mâinile noastre și vorbește cu buzele noastre?

Instinctiv, plasăm venirea stăpânului casei la sfârșitul timpului sau în momentul morții noastre. Dar Isus ne mai spune că fiecare eveniment din viața noastră are valoarea lui și merită să fie trăit, în ochii lui Dumnezeu, pentru că nimic nu este banal în existența noastră. Acțiunile noastre cele mai ascunse, cele mai umile, sunt tot atâtea moduri în care se exprimă atenția noastră față de Dumnezeu și iubirea lui pentru noi.

 COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Profetul ne introducere în rugăciunea sa, plină de încredere. Și ne invită să ne abandonăm în mâinile lui Dumnezeu.

Psalmul responsorial: O invocație care este un strigăt: Dumnezeule, fă-ne să ne întoarcem, fă să strălucească faţa ta şi vom fi mântuiţi!

A doua lectură: Paul le amintește creștinilor din Corint că fidelitatea lor se bazează pe fidelitatea neîndoielnică a lui Dumnezeu.

Evanghelia: Priviți! Isus însuși este cel care ne spune acest lucru. Și este pentru el, pentru a-l primi, că trebuie să rămânem treji.

PRIMA LECTURĂ

Astăzi ca și atunci. Lectura care deschide liturgia Cuvântului din timpul Adventului este alcătuită din câteva versete finale ale capitolului 63 din Isaia și începutul capitolului 64. În aceste capitole post-exilice, profetul dă glas descurajării poporului pentru lovitura grea a distrugerii templului (Is 63,18), în fața căreia Dumnezeu se abține să intervină și tace (Is 63,15; 64,11). Poporul imploră de la Domnul un semn al prezenței reînnoite; cuvintele profetului exprimă dorința poporului și a credinciosului de a putea vedea din nou minunile lui Dumnezeu în evenimentele istoriei (Is 63,19; 64,2). Apare o nostalgie pentru un timp care pare de mult apus, când în trecut prezența lui Dumnezeu era percepută ca o certitudine.

Și astăzi? Prezentul este, dimpotrivă, marcat de un sentiment de depărtare sau chiar de absență față de Dumnezeu, care este adesea interpretat în textele profetice ca o consecință a unui Dumnezeu supărat pe poporul său: „Iată că te-ai mâniat pentru că am păcătuit” (Is 64, 4). Este interesant de observat că în aceste texte nu există o relație directă între o faptă rea obiectivă și mânia divină care pedepsește; mai degrabă, mânia lui Dumnezeu apare ca o interpretare metaforică a sentimentului de goliciune și de distanțare față de Domnul pe care îl provoacă păcatul.

Dorința de comuniune cu Dumnezeu Tatăl. Evenimentele percepute ca prodigii sau pedepse se dovedesc a fi secundare față de ceea ce este resimțit ca prioritar: relația de comuniune interioară și vitală cu Domnul, acum ca niciodată de recuperat. Comuniunea pierdută cu Dumnezeul lor și sentimentul de păcătoșenie și de depărtare din inima lor fac ca nici măcar actele de dreptate să nu mai fie percepute ca fiind suficiente pentru a le ridica moralul și ca poporul să se simtă ca o frunză fără sevă, la mila vântului răului, acum că distanța față de Dumnezeu a fost golită (Is 64, 5.6).

Cu toate acestea, în ciuda sentimentului de nedumerire și de lamentație care caracterizează prezentul, nu s-a pierdut conștiința că Dumnezeu a fost întotdeauna cunoscut ca Tată și Răscumpărător, s-a revelat în istorie ca cel care își iubește poporul (Is 63,16-17). De aceea, are sens să se strige: “Întoarceți-vă!” (šûbh), pentru ca Dumnezeu să se întoarcă, pe tăria iubirii sale. Poporul recunoaște că a lăsat să crească decalajul, dar este intim conștient că Dumnezeu, prin iubirea sa, poate încă să umple acest decalaj și că poate încă să audă strigătul pierdut al creaturilor sale. La rândul său, poporul poate încă să se recunoască pe sine ca fiu, ca lut modelat, și să devină din nou opera mâinilor sale (Is 64, 7).

Textul liturgic, ca într-o incluziune, își are începutul și sfârșitul în această conștientizare: „Doamne, tu ești tatăl nostru” (Is 63, 16b; 64, 7). Se subliniază astfel că relația creaturală și filială este decisivă pentru viața poporului și mai puternică decât orice sentiment de pierdere, de distanță și de păcat; oboseala prezentului nu se închide în fața unui viitor de speranță reînnoită.

A DOUA LECTURĂ

 Harul așteptat. A doua lectură din prima scrisoare către Corinteni schimbă abordarea temei duminicale a așteptării întoarcerii lui Dumnezeu și la Dumnezeu. De fapt, tonul de rugăminte face loc mulțumirii, afirmând astfel că, în perspectiva Noului Testament, suferința și contradicția din istoria poporului credincios și-a găsit răspunsul în venirea lui Isus Cristos. Sfântul Paul, de fapt, își exprimă mai întâi mulțumirea lui Dumnezeu în numele comunității din Corint „pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Cristos” (v. 4).

Terminologia de „har” (cháris) este cu siguranță fundamentală la Paul, în special în scrisorile către Corinteni, și exprimă substanța acțiunii mântuitoare decisive a lui Dumnezeu în Isus, care a avut loc în moartea și învierea sa. Tocmai în dimensiunea harului divin este posibil să recunoaștem răspunsul lui Dumnezeu la lunga așteptare și la cererea de mântuire a poporului ales, la care suntem martori în prima lectură și în psalmul din liturghia de astăzi. La rugămintea ca Dumnezeu să se întoarcă și să se manifeste ca Tată și Răscumpărător, el răspunde cu harul revelat în Cristos Isus, în care credincioșii nu numai că au primit răspuns, dar au fost și „îmbogățiți în toate, în tot cuvântul și în toată știința” (v. 5). Harul la Paul este astfel înțeles ca un compendiu al întregii istorii a mântuirii, care a ajuns în cele din urmă la împlinirea sa în plinătatea revelației.

 În travaliul istoriei. Textul face parte din introducerea scrisorii, iar cuvintele de recunoștință anticipează succint unele teme care vor fi dezvoltate ulterior într-un mod mai amplu. Se vorbește despre darurile primite, cum ar fi cele ale vorbirii și cunoașterii, care fac aluzie la carismele discutate în capitolele 12-14: credincioșii în Cristos „nu mai duc lipsă de niciun dar de la Dumnezeu” (chárisma, v. 7). Cu toate acestea, această plinătate de la Dumnezeu este încă supusă experienței limitelor contingenței istoriei, care pentru corinteni se manifestă în contradicția lipsei de unitate, a neînțelegerii drumului crucii, a păcatului moral și a discriminării sociale care discreditează memorialul euharistic și adevărul învierii.

În această oboseală, care este contradicția timpului prezent, reapare tema așteptării ca revenire și manifestare (apokálypsis) a Domnului nostru Isus Cristos (v. 7). Chiar și credinciosul în Cristos, cufundat în istorie, nu poate să nu cultive dimensiunea de așteptare și dorință a revenirii Domnului. Momentul prezent este timpul credinței, care, în ciuda eforturilor prezente, se sprijină pe Dumnezeu care s-a arătat vrednic de încredere (pistós, v. 9). Lectura a doua introduce astfel mesajul textului evanghelic care, reflectând asupra dimensiunii spirituale a așteptării, aprofundează tema timpului suspendat între „deja” și „încă nu”.

EVANGHELIA

 O viziune apocaliptică. Așteptarea manifestării Domnului Isus cu revenirea sa escatologică este regăsită în unele pasaje fundamentale ale evangheliilor, cum ar fi discursurile escatologice din Sinoptici (cf. Mt 24 și Lc 21). Acestea sunt reflecții caracterizate de un stil, o terminologie și un simbolism raportabile la genul literar al lecturii apocaliptice, răspândit în sfera iudaică din secolul al II-lea î.Cr. până în primele secole d.Cr. și care a influențat considerabil și sfera literară creștină, în special cea apocrifă.

Evangheliile canonice păstrează ample trăsături ale acestei literaturi, în discursuri care se referă în mod explicit la învățătura lui Isus și care, cu siguranță, atestă și reflecția primelor comunități creștine asupra temei, arzătoare în acea perioadă, a împlinirii istoriei în lumina credinței în Cristos. Reflecția apocaliptică este plină de întrebări, procedează prin intermediul imaginilor, abstracțiunilor și simbolurilor, dar în același timp este ferm înrădăcinată în istoria dificilă în care se dezvoltă.

Pericopa lui Marcu constituie ultima parte a celui mai lung discurs de pe buzele lui Isus; ea începe cu imperativul „luați aminte!” (v. 5, blépete, priviți) și se prelungește până la sfârșitul capitolului cu imperativul final: „vegheați!” (v. 37, gregoréite). Cele două verbe constituie o incluziune gramaticală care exprimă și cheia de înțelegere a învățăturii îndelungate și articulate a lui Isus: este vorba de a ține ochii deschiși la realitate; invitația recurentă de a veghea subliniază în mod substanțial necesitatea de a cultiva o privire de credință asupra evenimentelor, luminată de Isus Cristos.

 Templul din Ierusalim va eșua și el. Pentru a înțelege mai profund textul, este necesar să ținem cont de faptul că discursul lui Isus despre împlinirea timpului începe cu un dialog cu un discipol care l-a invitat să admire splendoarea impunătoare a templului din Ierusalim. La rândul său, Isus, deși remarcă măreția operei, prevestește în mod surprinzător distrugerea sa iminentă.

Distrugerea sanctuarului, asemănătoare cu ceea ce se întâmplase cu distrugerea primului templu de către babilonieni în secolul al VI-lea î.Cr. reprezenta un dezastru enorm în istoria evreilor. Astfel, chiar la anunțul profetic al lui Isus, așezat în fața templului de pe Muntele Măslinilor (cf. 13,3), (cf. 1,16-20), ei l-au întrebat: „când va avea loc acest lucru?” și „care va fi semnul când se vor împlini toate acestea?” (13,4). De fapt, referirea la ruinele templului este semnul inconfundabil al unei schimbări de epocă cu reflexe universaliste care oferă prilejul unei reflecții mult mai ample asupra sensului evenimentelor umane.

 Timpul este în mâinile Domnului istoriei. Lunga învățătură care decurge din aceste întrebări este punctată cu precizie de adverbele sau conjuncțiile cu sens temporal „când” (póte: 13, 4.33.35; hótan: Mc 13, 7.11.14.28.29), delimitând astfel pasajele fundamentale ale întregului discurs. Este în mod cert o reflecție asupra vicisitudinilor timpului uman, urmărind de la început să pună în gardă (blépete, „ai grijă, ferește-te”, în Mc 13, 5-6.9.23.33) împotriva cuvintelor de blestem, menite în fond să exploateze sentimentul de criză, să stârnească neliniști și să elimine speranța în mântuirea divină. Dimpotrivă, în mișcarea apocaliptică, sublinierea dramelor istoriei nu este un scop în sine, ci este folosită pentru a anunța o intervenție a lui Dumnezeu mai puternică decât răul: va fi timpul mântuirii.

Discursul lui Isus, de fapt, se referă la „zgomotul războaielor” în fața cărora discipolii nu trebuie să se alarmeze, deoarece acestea nu sunt sfârșitul (v. 7, télos), sau mai bine zis, s-ar putea spune: nu sunt „sfârșitul”, înțeles ca împlinire a istoriei. Nici catastrofele naturale nu sunt catastrofe: cutremurele și foametea trebuie mai degrabă înțelese ca semne ale durerilor nașterii care prefațează o lume nouă (v. 8).

În același sens, sunt atinse chestiuni sensibile pentru comunitate, cum ar fi realitatea dureroasă a persecuției religioase. Chiar și aceste încercări pentru biserică nu anunță sfârșitul lumii; dimpotrivă, ele vor fi o ocazie pentru credincioși de a oferi mărturie despre credința lor în Cristos lumii iudaice și lumii păgâne (v. 9). În fața acuzatorilor lor, Duhul Sfânt se va dovedi a fi un apărător valid în a le sugera ce ar trebui să spună (v. 11). Astfel, chiar și diviziunile dureroase în contextul familial, din cauza adeziunii la credința creștină (v. 12), vor fi o oportunitate de a persevera până la sfârșit și de a experimenta mântuirea (v. 13).

În progresia discursului, Isus vorbește despre punctul culminant al nenorocirii pentru Iudeea și din nou pentru locul ei sfânt, templul, cu anunțul misterios al așa-numitei „urâciuni a pustiirii” (v. 14). Cel mai probabil este vorba de evocarea profanării templului în timpul persecuției poporului evreu de către regele seleucid Antioh al IV-lea Epifanul în încercarea sa de a eleniza întregul teritoriu, anihilând iudaismul și instituțiile sale (167 î.Cr.). Ultima parte a discursului anunță în final împlinirea istoriei cu revenirea „Fiului Omului” care vine pe nori în glorie (v. 24), anunțată prin stingerea soarelui, a lunii, a stelelor și a elementelor cerești aprinse la începutul creației pentru a da ritm timpului (cf. Gen 1,14-18). Recapitularea finală, cu revenirea lui Cristos glorios, va aduna deci tot timpul și tot spațiul istoriei lumii pentru a le plasa definitiv sub puterea și lumina Cuvântului său (Mc 13, 31).

 Veghind în slujire. Textul liturgic de astăzi (Mc 13,33-37) constituie așadar epilogul acestei interpretări apocaliptice a istoriei.

Bogata terminologie poate fi cu siguranță rezumată în tema vegherii în așteptare (v. 33). Vegherea este atitudinea celor care știu să persevereze în condiția suspendată a istoriei; este atitudinea celor care recunosc că nu pot domina timpul, care rămâne în mâinile Tatălui; este atitudinea celor care trăiesc evenimentele existenței cu o privire de credință. Dacă, pe de o parte, pare să domnească incertitudinea, care înspăimântă inimile oamenilor, pe de altă parte, pentru cel credincios se deschide posibilitatea de a se minuna de responsabilitatea încredințată de Dumnezeu în acest timp al „deja” și „nu încă”.

De fapt, o ultimă parabolă, foarte scurtă (v. 34-36), oferă o reprezentare vie a esenței întregului discurs și o invitație semnificativă de a privi. Această comparație, specifică lui Marcu, este asemănătoare cu cea găsită în Luca (cf. 12, 36-40): ambele vorbesc despre necesitatea de a fi gata pentru întoarcerea bruscă a stăpânului casei. Cu toate acestea, Marcu subliniază ceea ce se întâmplă atunci când stăpânul casei își părăsește proprietatea: el dă putere (exusìa) servitorilor săi (dúloi). Această situație de absență temporară a stăpânului nu este un vid sau o situație la mila lui însuși. De fapt, el este încă prezent tocmai prin acea exusìa încredințată servitorilor săi. Prin această autoritate, ei fac prezentă domnia stăpânului.

Tocmai această autoritate încredințată slujitorilor definește dimensiunile așteptării vigilente a credinciosului în lume. Fiecăruia i se încredințează o putere, ceea ce în afara metaforei înseamnă că fiecărui credincios în Cristos i se predă propria sa autoritate.

Cu siguranță, termenul exusìa capătă o conotație foarte precisă în contextul credinței creștine în ceea ce privește sfera seculară a stăpânirii și puterii lumești. Este, de fapt, puterea lui Isus de a domina forțele răului și de a lega omenirea de puterea celui rău, realizarea pământească a puterii escatologice a lui Dumnezeu ca ghid sigur al istoriei și judecător final al lumii. Tipic creștin este modul în care această autoritate este realizată de Isus: în modul de slujire (Mc 10, 45).

Aceeași autoritate a lui Isus, sub forma slujirii, este comunicată fiecărui discipol pentru acest timp de așteptare. Ea este cheia interpretativă a misiunii lui Isus în istorie și cheia pentru a înțelege cum să acționăm în vicisitudinile tulburi ale existenței. A fi pregătit, vigilent în așteptare, a fi atent și deschis constă tocmai în a exercita această autoritate de slujire în dăruire, urmând exemplul lui Isus.

Exercitarea vigilentă a autorității lui Cristos în timp trebuie să fie perseverentă și răspândită în comunitatea credincioșilor: „Ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi!” (v. 37). De fapt, Marcu menționează cele patru etape ale nopții, subliniind că nu se știe dacă stăpânul se va întoarce „seara sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșilor sau în zori” (v. 35); el descrie astfel caracteristica obositoare a timpului în care trăim, ca perioadă de noapte, fără lumină, care pune la încercare efortul de a nu închide ochii și de a nu adormi. Totuși, direcția timpului nocturn este acum marcată definitiv spre lumina zilei, spre momentul revenirii lui Cristos, atât de așteptat și invocat de credincioși, pentru că este sigur.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 553/decembrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 315