„Așteptarea înțeleaptă a Domnului” – meditație pentru Duminica a XXXII-a de peste an
Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A XXXII-A DE PESTE AN
12 NOIEMBRIE 2023
AȘTEPTAREA ÎNȚELEAPTĂ A DOMNULUI
În ultimele trei duminici ale anului liturgic, creștinii, reuniți în adunarea duminicală, sunt invitați să mediteze asupra sensului sfârșitului sau împlinirii istoriei mântuirii. Evanghelia lui Matei, ca și celelalte sinoptice relatează în capitolele imediat anterioare patimii, morții și învierii lui Isus discursul său despre sfârșit. Prima Evanghelie se distinge prin accentuarea motivului parenetic sau îndemn. Parabola celor zece fecioare (evanghelie), care îl așteaptă pe mire, este o invitație la regândirea propriei situații spirituale în fața așteptării venirii Domnului. Așteptarea venirii Fiului Omului înseamnă să cauți adevărata înțelepciune (prima lectură), să faci cu generozitate voia Tatălui. În sfârșit, așteptarea ultimei zile deschide privirea creștinului spre misterul învierii și speranța răscumpărării în Isus Cristos (a doua lectură).
O POVESTE CARE SE SFÂRȘEȘTE RĂU
de Roberto Laurita
Este o poveste care ar trebui să fie plină de bucurie, de veselie: un cuplu tânăr care se căsătorește, o procesiune de nuntă care începe seara târziu, când căldura este mai puțin apăsătoare, și apoi un banchet, unde va fi mâncare și băutură. Ar fi toate ingredientele pentru un ospăț frumos, încurajator, revigorant, care să permită – măcar pentru o dată – să se scape de mizerie și de îngustime și să se bucure de o masă abundentă, adăpată de divinitate.
Dar nu! Finalul, încredințat printre altele mirelui, este dur, fără posibilități de apel. Cererea: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” este urmată de un răspuns neașteptat și dezarmant prin brutalitatea sa: „Adevărat îți spun: nu te cunosc”.
Puneți-vă în locul acelor domnișoare de onoare care au fost excluse din sala de mese doar din cauza unei chestiuni de ulei. Ce rost a avut să se spele, să se parfumeze, să-și scoată cele mai frumoase haine, cele câteva bijuterii prețioase? La nimic! Și apoi, să fi mers la casa miresei, să fi așteptat sosirea viitorului soț și a prietenilor săi, să se grăbească să găsească ulei pentru lămpile lor… Tot timpul pierdut!
Și, mai presus de toate, afrontul, rușinea, dezamăgirea amară: să te întorci la casa ta cu stomacul gol și să porți cu tine imaginea acelei uși, inexorabil închisă…
De fapt, nu numai mirele dă un răspuns nepoliticos. Nici măcar colegele lor prevăzătoare nu glumesc: „Mergeți la vânzătorii de ulei și căutați ceea ce vă trebuie!”. De parcă ar fi ușor să găsești un magazin deschis la miezul nopții….
De fapt, cheia tuturor lucrurilor se află în ultimele cuvinte ale lui Isus: „Vegheați, așadar, pentru că nu știți nici ziua, nici ceasul”.
Cu toții suntem provocați personal și fiecare dintre noi este tras la răspundere. Împărăția cerurilor nu este destinată celor lipsiți de consecvență, care sunt incapabili să gândească serios la realitate și să ia deciziile corecte. Împărăția cerurilor nu este nici pentru cei distrași, pentru cei care se lasă ademeniți de detalii de mică importanță și ratează ceea ce este esențial. Acesta este momentul mântuirii! Să-l întâmpinăm fără să întârziem mai departe răspunsul nostru, convertirea noastră.
- ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –
RĂBDAREA ESTE VIRTUTEA CELOR PUTERNICI
de Paola Bignardi
Există o vorbă populară care spune că răbdarea este virtutea celor puternici. Cele zece fecioare din parabola evanghelică nu par a fi în numărul celor puternici: puse la încercare în capacitatea lor de a aștepta, toate adorm, nu numai cele care nu au o rezervă suficientă de ulei și pe care am fi înclinați să le considerăm în numărul celor oarecum neștiutoare, ci și celelalte, cele prudente. Toate adorm! Erau atât de obosite? Sau dorința lor de a-l întâlni pe mire nu era atât de puternică încât să le țină atente, pline de dorința unei întâlniri extraordinare? Sau nu erau ele antrenate să trăiască timpul gol de dinaintea întâlnirii așteptate? Somnul le scoate din incertitudinea unei așteptări nedeterminate; nu sunt capabile să suporte acel moment suspendat, nerăbdarea unei situații pe care nu le stă în putere să o modifice.
A suporta este verbul răbdării: a suporta să fii sub o povară care apasă pe umerii cuiva; care te face să suferi, sau cel puțin te deranjează, îți provoacă disconfort. Ocaziile în care viața ne face să suportăm răbdarea sunt cu adevărat multe: sunt micile piedici zilnice și sunt suferințele grele, solicitante, în care se poate vedea cu adevărat dacă suntem puternici, conform proverbului citat mai devreme, sau dacă suntem slabi. Micile piedici zilnice sunt un test al atitudinii noastre față de viață; este un test ușor pe care îl putem face cu toții.
Un exemplu printre multe altele: un grup de oameni așteaptă o persoană importantă, care întârzie să sosească: nu este mirele din parabolă, dar este cineva cu care toată lumea are o întâlnire.
Sub ochii observatorului, se formează spontan două grupuri: pe de o parte, cei care încep să pufnească, apoi să înjure, să umble nerăbdători în sus și în jos… pe de altă parte, cei care așteaptă cu calm, fără prea multă agitație. Două moduri de a trăi o situație, două atitudini față de viață. Același lucru poate fi observat într-o gară mare, în stația de autobuz sau așteptând să iasă copiii de la școală… Și mai sunt și marile răbdări, cele ale bolnavilor, pacienți prin definiție, care experimentează că vindecarea, dacă vine, nu este produsă de ei, nu se produce la comandă, ci trebuie așteptată, suportând durerea pe care o provoacă boala. Și mai sunt multe alte răbdări dificile, chiar și cele despre care se știe că nu vor avea sfârșit, și atunci trebuie să ne suportăm limitele și să rămânem în limita vieții. A locui în propria limită, limita de creatură, este experiența la care ne antrenează micile răbdări zilnice, pentru a învăța zi de zi să fim ceea ce suntem: creaturi!
Răbdarea nu este pasivitatea celor care trăiesc situațiile într-un mod inert și resemnat, ci acceptarea activă a vieții, care nu este adaptată la dorințele noastre; este încrederea că există un bine posibil pentru noi, fie că se numește Dumnezeu, fie că se numește pur și simplu încredere în viață și în ceilalți.
Răbdarea este o mamă care așteaptă timp de nouă luni ca făptura pe care o poartă în pântece să crească și să se dezvăluie în unicitatea ei.
Răbdarea este doi părinți care respectă tăcerea copiilor lor și așteaptă momentul în care se va coace o nouă încredere.
Răbdare este un profesor care nu este surprins de oboseala învățării elevilor săi, care nu îi disprețuiește pentru munca lor, ci așteaptă ca elevii săi să crească, să înțeleagă, și este dispus să explice și să reexplice până când mințile elevilor se deschid.
Răbdarea este un bătrân care nu trăiește în regretul trecutului, ci merge mai departe în fragilitatea scăderii puterilor, a oboselii de a trăi, a afecțiunilor care se înmulțesc, și pune la dispoziția celor care doresc ceea ce a învățat din viață.
Răbdător este creștinul care nu se așteaptă ca biserica să fie perfectă, sfântă, eficientă și la zi, ci o acceptă în greșelile, în lentoarea, în imperfecțiunile ei; el știe că ea oglindește măreția și mizeria propriei sale umanități.
Răbdător este un credincios care recunoaște că Dumnezeu este dincolo, îl acceptă în transcendența sa, în tăcerile sale adesea indescifrabile, în misterul său, și nu încetează să îi pună întrebări.
Răbdarea este necesară și cu Dumnezeu! Răbdare chiar și cu Dumnezeu! Precum cea pe care o are El cu noi, care ne acceptă așa cum suntem, ne așteaptă în rătăcirile noastre departe de el și ne primește mereu înapoi, mereu dispus să o luăm de la capăt.
„Dumnezeu”, scrie Simone Weil în Caietele sale, „așteaptă cu răbdare ca eu să consimt, în sfârșit, să îl iubesc. Dumnezeu așteaptă ca un cerșetor care stă, nemișcat și tăcut, în fața cuiva care îi va da, poate, o bucată de pâine. Timpul este această așteptare”. Intrarea în misterul lui Dumnezeu necesită răbdare, așa cum scrie teologul ceh Tomáš Halík. La urma urmei, de ce ar spune Isus povestea Tatălui care îl așteaptă – aproape stând în pragul ușii – pe fiul plecat cine știe unde?
Răbdarea este virtutea celor puternici, pentru că cei puternici nu sunt cei violenți care vor totul acum, ca și cum ar fi stăpânii lumii. Cei puternici sunt cei umili, care știu să întâmpine viața cu blândețe pentru a face să înflorească din ea tot binele posibil. Cei puternici sunt cei care știu să acorde credit binelui care există și știu să aștepte ca acesta să crească, să se maturizeze, să se manifeste. Răbdarea este legată de așteptare și este copilul umilinței.
COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură: Căutarea lui Dumnezeu de către om este anticipată de Domnul care vine la el cu înțelepciunea sa care se manifestă în Cuvântul său.
Psalmul responsorial: Cine se roagă își exprimă căutarea spre Domnul și găsește rădăcina adâncă a vieții în iubirea sa liberă și credincioasă.
A doua lectură: Paul se confruntă cu trauma dureroasă a morții și indică faptul că toți, vii și morți, vom fi chemați la întâlnirea cu Domnul pentru a trăi veșnic cu el.
Evanghelia: Parabola celor zece fecioare, cinci neînțelepte și cinci înțelepte, este împărțită în trei etape: pregătirea, așteptarea și, în final, întâlnirea cu mirele. Așteptarea Domnului trebuie să fie vigilentă și responsabilă.
PRIMA LECTURĂ
Pasajul din prima lectură ne introduce în tema fundamentală pe care ne-o oferă liturgia Cuvântului în această duminică din timpul obișnuit, și anume înțelepciunea creștină în așteptare. Textul biblic preluat din Vechiul Testament este un pasaj din cartea Înțelepciunii, compus în comunitatea evreiască din Alexandria, în Egipt, la mijlocul secolului I î.Cr. Secțiunea propusă pentru reflecția creștină prezintă o serie de afirmații despre căutarea și accesibilitatea înțelepciunii. Înțelepciunea, ca și cuvântul lui Dumnezeu, este o personificare literară a unui atribut al lui Dumnezeu, asociat cu lucrarea creatoare, cu revelația și cu procesul de mântuire. Pasajul începe cu o laudă a înțelepciunii, „splendidă și de nepătruns” și apoi continuă cu tema căutării ei: „cu ușurință se lasă văzută de cei care o iubesc și se lasă găsită de cei care o caută”.
Acest motiv al căutării constante a înțelepciunii, căreia i se asigură un rezultat pozitiv, traversează întreaga tradiție a înțelepciunii și își găsește, de asemenea, un ecou în textele profetice.
În încheierea cărții de mângâiere, școala lui Isaia raportează invitația lui Dumnezeu în acești termeni: „Căutați-l pe Domnul cât timp poate fi găsit, chemați-l cât timp este aproape” (Is 55,6). Profetul Ieremia se adresează exilaților cu o scrisoare de speranță, în care menționează același motiv de încredere: „Mă veți chema și vă voi asculta. Mă veți căuta și mă veți găsi” (Ier 29,12-13). Din aceste texte din tradiția biblică reiese clar că rezultatul căutării lui Dumnezeu nu poate fi decât o întâlnire mântuitoare, deoarece corespunde inițiativei libere a lui Dumnezeu. Dumnezeu este cel care „pornește în căutarea omului”, motiv pentru care căutarea umană are un rezultat pozitiv.
Este ceea ce se afirmă în meditația despre Înțelepciune în comunitatea din Alexandria: „[Înțelepciunea], făcându-se cunoscută, îi anticipează pe cei care o doresc”. Se ilustrează apoi condițiile acestei căutări diurne a înțelepciunii: „Cel care se trezește dis-de-dimineață […] care veghează din cauza ei”. Motivul inițiativei înțelepciunii, personificată de o figură feminină, este apoi reluat: „Ea însăși merge în căutarea celor care sunt demni de ea; ea le apare binevoitoare pe străzi și în orice plan iese în întâmpinarea lor”.
În concluzie, căutarea lui Dumnezeu, reprezentată de Cuvântul și Înțelepciunea sa, nu este altceva decât răspunsul uman constant la o inițiativă divină, care anticipează și duce la îndeplinire dorința omului.
A DOUA LECTURĂ
Pasajul din scrisoarea lui Paul către creștinii din Tesalonic este omogen cu tema pe care o vom regăsi în Evanghelie, chiar dacă „venirea Domnului” este amintită în alt context.
Paul intervine în ultima parte a scrisorii pentru a da câteva precizări catehetice, dar cu o funcție practic-exortativă. Comunitatea tesalonicenilor traversează o criză de neîncredere și de tulburare din cauza unor morți subite care par să contrazică, dacă nu să nege, speranța creștină aprinsă de vestirea lui Paul. Răspunsul apostolului se desfășoară în două etape.
În primul rând, el amintește nucleul credinței creștine: „Căci dacă noi credem că Isus a murit și a înviat, tot așa și Dumnezeu, prin Isus, îi va aduna împreună cu el pe cei care au murit”. În această mică propoziție este deja conținut întregul mesaj care stă la baza speranței creștine.
Apoi, Paul desenează un tablou apocaliptic, în care plasează venirea Domnului, folosind câteva simboluri ale manifestării biblice a lui Dumnezeu. Întregul mic catehism escatologic al lui Paul se concentrează însă în fraza finală: indiferent de condiția în care se vor afla creștinii la venirea Domnului, vii sau morți, toți vor fi chemați la o întâlnire cu el și „astfel, în veci vom fi cu Domnul”.
Această afirmație, bazată în mod esențial pe credință mai degrabă decât pe imaginile sau simbolurile tradiției apocaliptice, este baza sigură a speranței și mângâierii creștinilor chiar și în fața traumei dureroase a morții.
EVANGHELIA
Parabola celor zece fecioare se deschide cu formula clasică de introducere a parabolelor despre Împărăție din Evanghelia după Matei: „Împărăția cerurilor va fi ca…”. La aceasta se adaugă enunțul tematic: „zece fecioare care și-au luat lămpile și au ieșit în întâmpinarea mirelui”. Povestea parabolică se desfășoară în trei etape: cea a pregătirii, cea a așteptării și, în final, întâlnirea cu mirele. O propoziție finală sub formă de îndemn – „Vegheați deci, căci nu știți nici ziua, nici ceasul” – încheie relatarea parabolei. În acest fel, parabola celor zece fecioare este inserată în climatul discursului escatologic care recomandă așteptarea vigilentă și responsabilă a venirii Fiului Omului.
Parabola celor zece fecioare. În prima secvență narativă, atenția este atrasă de atitudinile diferite ale celor zece fecioare, potrivit cărora acestea sunt plasate în două grupuri opuse: „Cinci dintre ele erau nechibzuite și cinci erau înțelepte”. Observați întâietatea acordată grupului celor „nechibzuite”.
Această distincție se bazează pe faptul că fecioarele nechibzuite iau cu ele lămpile pentru a se întâlni cu mirele, dar nu își asigură singure rezerva de ulei pentru a le alimenta. În schimb, cele înțelepte, „împreună cu lămpile lor, au luat și ele untdelemn în vase mici”. Acest fapt este decisiv în momentul întâlnirii cu mirele în miez de noapte. Întâlnirea este precedată de o așteptare care se prelungește pentru că mirele întârzie să vină. Așa că toate cele zece fecioare se culcă.
Ele sunt trezite de strigătul care se ridică la miezul nopții: „Iată mirele! Mergeți în întâmpinarea lui!” Această scenă centrală este dominată de dialogul entuziast dintre cele două grupuri de fete care încearcă să își pregătească lămpile. Abia în acest moment, grupul fecioarelor nechibzuite își dă seama că nu au rezerva de ulei necesară pentru a-și alimenta lămpile. Ele le spun atunci fecioarelor înțelepte:
„Dați-ne puțin din uleiul vostru, pentru că lămpile noastre se sting”. Răspunsul lor este un refuz tăios și motivat: „Nu, ca să nu ducem lipsă și noi și voi; mergeți mai degrabă la vânzători și cumpărați”. La o evaluare morală a parabolei, această atitudine a grupului de femei înțelepte poate părea nepoliticoasă și egoistă.
De fapt, în structura dramatică a parabolei, această situație, provocată de „nesimțirea” celor cinci fecioare, face ca ele să fie excluse din procesiunea mirelui și, în cele din urmă, de la ospățul de nuntă. De fapt, în timp ce ele se duc să cumpere ulei, mirele sosește și „fecioarele care erau pregătite” intră cu el la petrecerea de nuntă. Fraza de încheiere a acestei scene – „și ușa s-a închis” – prefigurează soarta rezervată grupului de fecioare care au plecat să caute ulei în timpul nopții.
Ele ajung prea târziu. Încercarea lor de a li se deschide este zadarnică. Cererea lor insistentă: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” este contracarată de fraza finală introdusă de formula solemnă distinctivă a cuvintelor lui Isus: „Adevăr vă spun: nu vă cunosc”.
Evanghelia recitește parabola. Dialogul din această ultimă scenă este cheia de interpretare a întregii parabole. Cuvintele de excludere, puse în gura mirelui, sunt cele pe care regii le vor spune celor care se bazează pe calitățile lor „carismatice” și pe activitățile taumaturgice pentru a obține o judecată favorabilă:
„Doamne, Doamne, nu am profețit noi în numele tău? Și în numele Tău nu am izgonit noi demoni? Și în numele Tău nu am făcut noi multe minuni?. Dar atunci le voi spune: „Nu vă cunosc. Depărtați-vă de la Mine, voi care lucrați fărădelegea!” (Mt 7,22-23).
În acest caz, excluderea depinde de faptul că acei ucenici nu fac decât să respecte doar de formă „numele” Domnului. Ei sunt asimilați celor care lucrează fărădelegea, pentru că nu au făcut voia Tatălui, singura condiție pentru „a intra în împărăția cerurilor” (Mt 7,21).
Afinitatea parabolei noastre cu mica scenă a „judecății” din încheierea Predicii de pe Munte este confirmată de folosirea limbajului înțelept în următoarele două comparații.
Cel care ascultă cuvintele lui Isus și le pune în practică este „ca un om înțelept, care și-a clădit casa pe stâncă”. În contrast cu cel care ascultă cuvintele lui Isus și nu le pune în practică. El este ca un om nebun care și-a construit casa pe nisip (Mt 7,24.26). Comparația dintre parabola celor zece fecioare și acest text din Matei arată clar că apelativele „nebun” și „înțelept” depind de punerea în aplicare sau nu a voinței Tatălui.
Cu alte cuvinte, acceptarea cuvântului lui Isus sau mărturisirea verbală a credinței nu este suficientă. În momentul întâlnirii finale cu Domnul, este decisivă punerea în aplicare a credinței, ceea ce Evanghelia după Matei numește „faptele bune”.
O credință responsabilă. Pe baza acestei interpretări de bază sugerate de evanghelia însăși, se clarifică și celelalte detalii ale parabolei, care au un rol alegoric în cadrul parabolei. Toate tinerele invitate la început au aprins candelele. Întârzierea mirelui este cea care face ca situația să fie critică, dar numai pentru cei care nu au pregătit rezerva de ulei. Dacă aceasta coincide cu „faptele bune”, cele care concretizează credința în Domnul, se înțelege că nu se poate conta pe „împrumutul” celorlalți. Cu alte cuvinte, nu este posibil să se impună o punere în aplicare a credinței „prin procură”.
Parabola nu recomandă doar o așteptare „vigilentă” a Domnului, care corespunde unei credințe lucrătoare, ci și o așteptare „responsabilă”. Aceasta este o responsabilitate personală și indivizibilă.
Îndemnul sever al parabolei lui Matei este temperat de îndemnul lui Paul adresat creștinilor din Tesalonic. Cu toate acestea, perspectiva celor două texte este diferită. Apostolul se adresează unei comunități creștine care are nevoie de încurajare, pentru că este tulburată de experiența morții neașteptate a unor frați în credință. Matei, pe de altă parte, intenționează să zguduie o biserică care se lasă amăgită de falsa siguranță de a fi candidată la întâlnirea salvatoare finală cu Domnul.
Ambele texte presupun credința în Domnul și așteptarea venirii sale. Aceasta, însă, nu este o chestiune de calcule cronologice sau de calendare apocaliptice secrete, ci de consecvență fermă și harnică în viața de zi cu zi.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 549/septembrie-octombrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: James Tissot, Fecioarele înțelepte
Hits: 108