„Dumnezeu mai presus de orice” – Meditație pentru Duminica a XVII-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XVII-A DE PESTE AN

30 IULIE 2023

DUMNEZEU MAI PRESUS DE ORICE

În prima lectură, ne este prezentată legitimarea lui Solomon ca rege de către Dumnezeu și cererea lui Solomon de a avea o inimă capabilă să asculte. Solomon își exprimă unele limite, dar o face nu pentru a-și respinge misiunea, ci pentru a se încredința lui Dumnezeu, pentru ca acesta să le remedieze, iar în acest sens cererea sa își găsește acceptarea și împlinirea. A doua lectură se învârte în jurul conștientizării, afirmată de apostolul Paul, că Dumnezeu este cel care guvernează istoria și întreaga creație și, prin urmare, este capabil să pună în slujba binelui uman totul, inclusiv ceea ce pare să se opună fericirii, cum ar fi suferința. În Evanghelie se vorbește despre priorități, despre importanța de a-l pune pe Dumnezeu și Împărăția sa mai presus de orice altceva și despre necesitatea „vitală” de a trăi orice altceva și relația cuceilalți în mod subordonat și în raport cu această apartenență mântuitoare la Împărăția lui Dumnezeu.

ADEVĂRATA COMOARĂ

de Roberto Laurita

Cine știe ce vor fi crezut vecinii lui? Cum i-a intrat brusc în cap să cumpere acel teren, indiferent de situație? Pentru toți cei care nu știau de prezența tezaurului trebuie să fi fost o adevărată nebunie. Dar omul știa ce face și nu se temea să își asume riscuri mari pentru a-și asigura bogățiile nesperate pe care se întâmpla să le descopere.

Cine știe ce-și vor fi închipuit colegii negustorului când acesta le-a cerut să cumpere o mare parte din perlele sale… Acel negustor, însă, dincolo de toate aparențele, face ceea ce este rațional. Împărăția lui Dumnezeu cere aceeași hotărâre. Vine un moment în care nu se poate păstra totul și, prin urmare, trebuie să decidem ce trebuie să lăsăm în urmă și ce cere să fie dobândit cu orice preț. În acel moment, ceea ce este cu adevărat prețios pentru noi, ceea ce este adevărata noastră comoară, apare în plină vedere, căci pentru a o salva suntem dispuși să pierdem totul, absolut totul.

Ceea ce oferă Împărăția este unic și devine cea mai importantă realitate: de ea depinde succesul existenței noastre. În ochii celor care o ignoră sau nu o iau în considerare, alegerea discipolilor lui Isus pare nesăbuită, nebună. Dar, în cele din urmă, ceea ce fac ei este cea mai înțeleaptă alegere, pentru că au pariat totul, absolut totul.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

RISCUL EVANGHELIEI

de Paola Bignardi

Există un basm pe care îl cunoaștem bine din copilărie: Pinocchio. Se va spune că este o poveste pentru copii, că nu are nimic de-a face cu comentariul evanghelic. Acest lucru ar putea fi adevărat, dacă nu ar fi faptul că Pinocchio este o „mască” în spatele căreia se află chipul, inima, sufletul fiecăruia dintre noi, cu generozitatea noastră, cu ambiguitățile noastre, cu naivitatea noastră, cu egoismul nostru. Nu este exact ca parabola din Evanghelie, dar seamănă foarte mult: în ambele cazuri există o comoară pentru care se riscă.

Se face o investiție! Se speră că se poate obține ceva mai mult decât se posedă din acțiunile sale, o adevărată avere. Cu siguranță că Pinocchio și-a făcut prieteni nepotriviți, dar cel care își asumă riscuri pentru Cuvântul lui Isus este într-o companie bună. În ambele cazuri există un moment în care se rămâne fără nimic: când monedele de aur sunt în pământ; când bunurile sunt vândute și câmpul cu comoara nu este încă cumpărat. Ce antreprenor, dacă i se spune că o anumită tranzacție constituie o afacere bună, dă înapoi? Ce om de afaceri, dacă „miroase” un profit atrăgător, renunță pentru a nu-și asuma un risc?

Riscul face parte din viață, chiar și din viața de credință, care, cu dinamica sa, face parte din ceea ce este natural pentru bărbați și femei. Riscul face parte din viața de zi cu zi; nu este nevoie să ne gândim la situații excepționale: el este inerent în cele mai comune experiențe. O femeie și un bărbat care se iubesc decid să se întâlnească și să întemeieze o nouă familie. Își promit unul altuia dragoste și fidelitate pentru totdeauna; pe baza acestei iubiri promise reciproc, ei aduc pe lume copii. Dar cine le va garanta că visele lor se vor împlini? Ei au început să se cunoască, dar cine le va garanta că au ajuns să știe totul unul despre celălalt? Există un risc în alegerea lor, bazat pe încrederea pe care o au unul în celălalt și în viață. Dorința de a-și asuma riscuri este contra evidența încrederii în celălalt și deschide calea spre mai mult decât ceea ce are și trăiește în acel moment. Înseamnă să crezi în posibilitățile unei vieți bune în cei care ne cresc. Înseamnă să intuim în el sau în ea ceea ce nu putem vedea încă, omul și femeia care vor fi și să-i însoțim pe drumul lor, în libertate. Între timp, ne cheltuim energiile, ne dăruim din noi înșine, crezând că acest lucru se va realiza. Să riscăm!

Riscul nu este o îndrăzneală irațională; el își are fundamentul în încredere. Și este o rudă apropiată a credinței. Isus știa bine acest lucru când a povestit parabola fermierului care găsește o comoară, a negustorului care găsește o perlă de mare valoare. Există multe moduri de a trăi credința, poate la fel de multe ca și oamenii care cred. Se poate crede din obișnuință, mergând duminica la Liturghie pentru că am mers dintotdeauna, sau pentru că prietenii noștri merg, pentru că aceasta este cultura în care am crescut și am trăit: această credință nu costă nimic, nu implică niciun risc. Se poate crede pentru că ne gândim că în momentele de dificultate Dumnezeu ne va ajuta, și atunci este bine să rămânem în canelura acestei tradiții: o credință ca o asigurare pentru viață. Se poate crede pentru că viziunea creștină oferă principii bune, utile pentru viața familiei și a societății; la urma urmei, dacă noile generații cresc crezând, întreaga societate va avea de câștigat și vor avea criterii bune pentru a distinge binele de rău… Este un motiv destul de răspândit astăzi. Cei care cred din aceste motive nu riscă nimic, pentru că, în cele din urmă, nu investesc nimic, nu renunță la nimic, nu sacrifică nimic. Există cei care cred în cuvântul lui Dumnezeu și au încredere în el și în Evanghelia sa. Pentru a face acest lucru, trebuie să vindem ceea ce avem, să investim într-un vis și într-o promisiune. A paria pe acest lucru este un risc; nu știm dacă ceea ce vom găsi va corespunde dorințelor inimii noastre; dar ne încredem în Cuvântul și în promisiunea Domnului.

Care sunt bunurile care trebuie vândute pentru a obține comoara? Atașamentul față de noi înșine, față de punctul nostru de vedere, față de viziunea noastră asupra vieții, pentru a dobândi modul de a vedea lumea prin ochii lui Dumnezeu. Trebuie să vindem pretenția de a ne garanta viața cu strategiile noastre, chiar cu angajamentul nostru, pentru a câștiga libertatea de a ne primi zilnic de la Dumnezeu. Trebuie să vindem respectabilitatea care ne face să privim de sus pe alții pentru a privi în sus, așa cum spune Papa Francisc, de jos în sus, întinzând mâna pentru a-l ridica pe fratele nostru aflat în dificultate și pentru a câștiga orizonturi largi, o inimă binevoitoare, un suflet împăcat.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: În această pagină biblică, Solomon cere înțelepciunea inimii și o primește. Tot pământul îl căuta pe Solomon pentru a asculta înțelepciunea pe care Dumnezeu o pusese în inima lui.

Psalmul responsorial: Ca răspuns la lectură, să cântăm sau să recitim împreună cu psalmistul, pentru a fi tot mai conștienți de învățăturile minunate ale lui Cristos.

Lectura a doua: Să ascultăm acest pasaj din Scrisoarea către Romani. Paul ne promite că totul contribuie la binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, fiind glorificat în el.

Evanghelia: Isus ne invită să reflectăm asupra misterului împărăției lui Dumnezeu, pe care nu trebuie să o căutăm cine știe unde, ci trebuie să o căutăm în noi înșine. Acolo vom găsi împărăția lui Dumnezeu, pentru că am fost făcuți după chipul și asemănarea sa.

PRIMA LECTURĂ

Funcția acestui pasaj, în contextul Cărții întâi a Regilor, este de a legitima figura lui Solomon, arătând că înțelepciunea sa în guvernare (precum și bogăția și gloria care îi sunt acordate de Dumnezeu în versetele care urmează pasajului nostru) au venit de la Dumnezeu. Răspunsul este compus dintr-o protasis, o premisă („L-ai făcut pe robul tău să domnească în locul lui David…”, vv. 7-8), urmată de o apodosis, consecința („Dă-i robului tău o inimă bună…”, v. 9). Protasisul subliniază inițiativa lui Dumnezeu („l-ai făcut rege pe robul tău”), apropiind acest pasaj de genul povestirii vocaționale, și exprimă trei dificultăți ale lui Solomon: tinerețea sa, lipsa de experiență și măreția poporului care i-a fost încredințat. Prima dificultate este obișnuită în povestirile vocaționale (cf. Ier 1,6: „Iată, nu pot vorbi, pentru că sunt tânăr”), unde capătă adesea valoarea unei obiecții, dar în acest context ea este menită să motiveze cererea unei „inimi blânde” (v. 9). În realitate, Solomon nu trebuie să fi fost atât de tânăr, deoarece, citind împreună 11:42 („Timpul în care Solomon a domnit la Ierusalim peste tot Israelul a fost de patruzeci de ani”) și 14,21 („Roboam, fiul lui Solomon, a domnit în Iuda. Avea patruzeci și unu de ani când a devenit rege”), aflăm că atunci când a început să domnească (adică în momentul pasajului nostru) avea deja un fiu de un an. În exprimarea celei de-a treia dificultăți (v. 8), două aspecte sunt relevante: accentul pus pe Israel ca popor ales și pe măreția sa incomensurabilă, care este exprimată într-un mod asemănător cu promisiunea făcută lui Abraham: „Privește spre cer și numără stelele, dacă le poți număra, așa va fi urmașul tău” (Gen 15,5; cf. și Gen 16,10). Solomon a fost ales (v.7) de Dumnezeu dintr-un popor ales tot de Dumnezeu (v.8): alegerea sa este descendentă din cea a lui Israel și acum îi revine responsabilitatea de a păzi Israelul în alegerea lui Dumnezeu, pentru a-l păzi pe al său. Această cerere este pe placul lui Dumnezeu care, dându-și seama de ea, o face și mai explicită: cererea unei inimi blânde este interpretată ca cerere de „discernământ pentru a judeca” și o „inimă înțeleaptă și inteligentă” (capabilă de discernământ) este acordată. Cele trei lucruri pe care Solomon ar fi putut să le ceară (viață lungă, bogăție și moartea dușmanilor), pe care nu le-a cerut, aparțin simbolisticii regale atât a popoarelor vecine, cât și a lui Israel, și mai ales în rugăciunile celor blânzi ele apar ca rugăciuni adresate lui Dumnezeu (cf. Ps 21,2a.5.9). Aceste lucruri, în special bogățiile, sunt însă combătute de teologia deuteronomistă, care se teme că ele îl pot distrage pe rege de la fidelitatea față de Lege, care trebuie să fie în schimb prioritatea absolută a regelui (Dt 17,14-20). De aceea, nu este surprinzător în textul nostru, care provine din tradiția deuteronomistă, cum Dumnezeu subliniază și reiterează scopul de a administra dreptatea (deci Legea) poporului exprimat în cererea lui Solomon. Numai după ce a fost reafirmată prioritatea lui Solomon pentru administrarea legii, celelalte lucruri pot fi acordate de Dumnezeu din proprie inițiativă.

A DOUA LECTURĂ

Din punct de vedere gramatical, există o opoziție gramaticală între începutul pasajului nostru și ceea ce îl precede: „nu știm cum să ne rugăm cum trebuie” din v. 26 este acum în contrast cu „știm că totul contribuie la bine” din începutul v. 28. Totuși, din punct de vedere logic, ceea ce spune Pavel în pasajul nostru este în continuitate cu ceea ce îl precede: mijlocirea Duhului (vv. 26-27) este asociată cu providența lui Dumnezeu prin care „totul contribuie la bine” (v. 28). Acest „totul” care contribuie la bine include și mortalitatea și suferința despre care Paul a vorbit puțin mai devreme („trupurile muritoare”, v. 11; „suferințele timpului prezent”, v. 18): mortalitatea și suferința nu sunt „binele” și nu sunt în niciun caz capabile să îl producă singure; doar prin acțiunea lui Dumnezeu sunt readuse la întregire. Nu este greu de observat cum aceste două expresii exprimă cele două laturi ale unei relații în care prioritatea pare să fie pe cel de-al doilea membru: iubirea față de Dumnezeu este răspunsul omului față de cel care l-a chemat. „A-l iubi pe Dumnezeu”, „a fi chemat de el” și „a fi cunoscut de el” sunt trei expresii care exprimă aceeași relație a omului cu Dumnezeu din două perspective diferite. Din această cunoaștere a lui Dumnezeu, din această relație stabilită de el cu noi, urmează predestinarea la conformația cu Cristos. „Dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu, co-moștenitori împreună cu Cristos” (Rom 8,17). dacă chemarea este folosită pentru a exprima relația cu Dumnezeu (v. 28), în v. 29 ea exprimă mai ales inițiativa lui Dumnezeu care, prin această vocație, începe să acționeze pentru om astfel încât acea „predestinare la conturare” să devină realitate. Al doilea pasaj este cel al justificării, care este tema principală a primelor capitole ale Epistolei către Romani, în timp ce al treilea, care exprimă vârful „scării”, scopul final, este glorificarea. Acesta din urmă este exprimat în mod surprinzător la timpul trecut („i-a glorificat”), ceea ce poate crea o anumită dificultate de înțelegere, dar este ușor de depășit dacă se ține cont de faptul că nu este prima dată când Paul se exprimă la timpul trecut pentru a exprima realități care nu s-au realizat încă: „Căci în speranță am fost mântuiți” (Rom 8,24).

EVANGHELIA

Pasajul nostru, care se găsește doar în Evanghelia după Matei, încheie secvența celor șase parabole (sau comparații) care, începând cu v. 24, încep toate cu fraza: „Împărăția cerurilor este asemenea …”.

Ca și în pasajul evanghelic de duminica trecută (Mt 13,24-33), și în Evanghelia de astăzi găsim două parabole cu o construcție asemănătoare, cea a comorii și cea a perlei, însoțite de o parabolă mai autonomă și de o explicație, cea a plasei, care, ca și cea a grâului și a neghinei, se încheie cu o prefigurare a judecății finale.

Comoara și perla (v. 44-46). Paralelismul dintre primele două parabole este clar sesizabil din expresia de început deja menționată: „Împărăția cerurilor este ca…”; din structura parabolelor; din recurența verbelor principale: „a găsi, a vinde, a cumpăra”.

Ambele parabole se concentrează asupra bunurilor prețioase: prima parabolă specifică faptul că comoara este „ascunsă”, în timp ce a doua parabolă specifică faptul că perla trebuie căutată (și, prin urmare, nu este nici ea vizibilă imediat). În sfârșit, expresia „vinde toate bunurile sale”, în ciuda folosirii unui verb grecesc diferit în cele două apariții, are același sens în ambele. Accentuarea ascunderii în ambele parabole exprimă aspectul opus și complementar celui din cele două parabole de duminică despre drojdia și bobul de muștar: dacă atunci se sublinia faptul că din „mic” împărăția lui Dumnezeu va deveni extrem de „mare” și, prin urmare, vizibilă, în pasajul nostru vedem cum nu se impune la vedere și trebuie aleasă. Expresia menționată mai sus „își vinde toate bunurile” exprimă radicalitatea de a „lăsa totul” pentru a-l urma pe Isus/Împărăția: o temă deja exprimată anterior, în mod implicit, în episodul chemării primilor discipoli („îndată au lăsat năvoadele… îndată au lăsat barca”, 4,20.22), dar care va deveni din ce în ce mai relevantă în episodul următor, mai ales în episodul „celui” care dorea viața veșnică (19,16-22) și care este chemat de Isus să îl urmeze. Acest episod amintește într-un mod destul de evident mai ales de prima dintre cele două parabole ale noastre prin nu mai puțin de patru trimiteri textuale într-un singur verset: „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde ce ai, dă-le săracilor și vei avea o comoară în cer” (19,21). Ca și în parabolele noastre, în care omul își vinde bunurile pentru a cumpăra ceea ce este mai valoros pentru el, în trecerea celui chemat de Isus să îl urmeze, discursul se învârte în jurul priorităților: pentru acest om, „bogățiile sale multe” (19,22) sunt prioritare în fața vieții veșnice și a urmării lui Isus, motiv pentru care „a plecat trist” (19,22), în timp ce cel care alege „comoara” din prima noastră parabolă „pleacă, plin de bucurie” (13,44).

Plasa aruncată în mare (v. 47-50). Această parabolă este foarte asemănătoare cu cea a grâului din neghină de duminică (13:36-43) prin faptul că are aceeași structură, având propria explicație; expresia „așa va fi la sfârșitul lumii” din v. 49a este o repetare literală a celei din v. 40; același lucru se poate spune despre întregul v. 50, care este o repetare literală a expresiei „așa va fi la sfârșitul lumii” din v. 40. Același lucru se poate spune despre întregul v. 50, care este o repetare literală a v. 42, deși aceasta este o întindere în parabola noastră (era normal să ardă neghina, dar nu atât de normal să ardă peștele). Ca și în cazul parabolei buruienilor, învățătura lui Isus este că discipolul este „în lume”, dar nu este „din lume” (pentru a folosi cuvintele lui Ioan 17), distincția dintre cei drepți și cei nedrepți nu este posibilă pentru om și nici nu este sarcina lui, aceasta va fi apanajul lui Dumnezeu și se va face într-un timp viitor, omul trebuie să caute acum să aleagă dreptatea mai presus de orice și să facă voia lui Dumnezeu.

Proprietarul (v. 51-52). Accentul se mută de la împărăția lui Dumnezeu la ucenic (și aici avem expresia „este de aceeași părere”, dar de data aceasta subiectul nu este „împărăția cerurilor”, ci „orice cărturar care a devenit ucenic al împărăției cerurilor”). Tema „înțelegerii” din partea ucenicilor este complicată în evangheliile sinoptice: în Evanghelia lui Marcu, aceștia sunt adesea și cu bună știință mustrați de Isus pentru incapacitatea lor de a înțelege și consecințele acesteia, în special în capitolul 8: „Tot nu înțelegeți și nu pricepeți?” (Mc 8,17-18); „L-a mustrat pe Petru” (Mc 8,33). În Evanghelia după Matei, acest aspect, deși prezent, este atenuat: ramura paralelă cu Mc 8,17-18, adică Mt 16,5-12, se încheie cu o afirmație liniștitoare: „Ei au înțeles că nu le spusese să se ferească de drojdia pâinii, ci de învățătura fariseilor și a saduceilor” (Mt 16,52), iar definirea lui Petru drept „Satana” (Mt 16,23) este precedată de promisiunea autorității sale (Mt 16,18-19). Este posibil, deși nu se poate dovedi cu certitudine, ca această concluzie din vv. 51-52 din Evanghelie are rolul de a evita riscul unei lecturi radicale a celor două parabole a comorii și a perlei care, punând accentul doar pe părăsirea celor vechi („își vinde toate bunurile”) pentru cele noi („cumpără câmpul acela”), ar duce la devalorizarea valorii tradiției pentru a o sublinia doar pe cea a vestirii Împărăției.

Din acest punct de vedere, ar deveni mai important citatul din Psalmul 78 din pasajul de duminica trecută, care spune că Isus proclamă lucruri care erau deja prezente, deși ascunse, de la „întemeierea lumii”. Necesitatea de a nu abandona depozitul revelației anterioare este, de asemenea, centrală în Evanghelia după Matei, iar Isus însuși este cel care afirmă cu tărie acest lucru, evitând orice neînțelegere cu privire la misiunea sa: „Să nu credeți că am venit să desființez Legea sau Profeții; nu am venit să desființez, ci să împlinesc” (5,17). Ucenicul Împărăției Cerurilor este capabil să ia lucruri noi și lucruri vechi tocmai pentru că a „înțeles” învățătura lui Isus și poate, prin urmare, să se bazeze atât pe revelația dată părinților (să ne gândim la numeroasele citate din Vechiul Testament, precum și la reamintirile privind valabilitatea continuă a Legii mozaice), cât și la proclamarea lui Isus pe care această revelație a adus-o la împlinire.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 548/iulie-august 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Josza Denes, Parabola comorii, Muzeul de Arte Frumoase, Budapesta

Hits: 150