„O comunitate născută din Duhul Sfânt” – meditație pentru Duminica Rusaliilor

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB ne propune o meditație pentru Duminica Rusaliilor. 

O COMUNITATE NĂSCUTĂ DIN DUHUL SFÂNT

Odată cu încheierea sezonului pascal ajungem să primim plinătatea darului Celui Înviat, prezent în istoria umană (prima lectură). Acțiunea sa are o destinație universală și inclusivă; deși este unică, nu este uniformă și lipsită de imaginație creatoare. Minunile de care este capabil Duhul Sfânt se pot vedea tocmai în varietatea de experiențe de credință și de edificii ale vieții ecleziale (a doua lectură) care se reînnoiesc mereu datorită disponibilității fiecărui credincios de a merge în istorie cu Domnul său. Misiunea apostolică, care începe în această zi, face din Biserică o prezență reînnoitoare în lume, iubită și creată de Dumnezeu, o realitate întemeiată pe darul Domnului înviat, care învinge răul prin iertare (Evanghelia).

DARUL CELUI ÎNVIAT

de Roberto Laurita

Este chiar seara Paștelui, acea zi atât de plină de emoție pentru apostoli! Totul a început cu mesajul pe care au venit să-l aducă femeile. Apoi, graba la mormântul larg deschis și gol. Și, în consecință, pădurea de întrebări, de perplexități și de temeri care sălășluiește în inimă și în minte. Acum, însă, Isus însuși le apare celor de-ai săi, restabilește contactul cu ei și tocmai în locul în care a celebrat Cina cea de Taină.

Comuniunea întreruptă este restabilită. După evenimentele dramatice ale patimii și morții. După slăbiciuni și trădări, după tristețe și durere. Acum Domnul este din nou în mijlocul lor. Ceea ce s-a întâmplat nu a fost doar un incident. Dacă Cel Înviat își arată mâinile străpunse de cuie și coasta străpunsă de lance, este pentru că acestea sunt semnele autentice ale iubirii, iar prin trecerea prin acel tunel întunecat și dificil al suferinței și al morții s-a înfăptuit mântuirea omenirii.

Reacția apostolilor este imediată: după atâta durere, în sfârșit înflorește bucuria! A-l revedea pe Isus înseamnă a recăpăta speranța. A lor nu era doar o iluzie. Dacă el este viu, moartea nu putea avea ultimul cuvânt. Salutul lui Isus, care ajunge până la ei, este și primul său dar: este acea pace care coincide cu împlinirea planului lui Dumnezeu.

Ea nu înseamnă liniște, ci plinătate de viață, o plinătate care pătrunde în fiecare domeniu al existenței și o transfigurează până în profunzime. Această pace trebuie făcută cunoscută tuturor. Tocmai aceasta a fost misiunea lui Isus: să înfrunte și să învingă forțele răului, să-i smulgă pe oameni din păcat și din răutate.

A făcut acest lucru doar cu puterea iubirii, oferindu-se pe sine, propria viață, până la moarte. Ei nu vor fi lăsați singuri, cu propriile resurse și energii. Cel Înviat le dăruiește Duhul: suflare de viață capabilă să transforme inimile și fața pământului… Duhul va fi, așadar, cel care îi va conduce. Duhul va fi cel care le va transmite putere și lumină. Pe el vor putea conta întotdeauna. Și de multe ori el îi va limita la surprize imprevizibile. Prezență discretă, dar sigură, Duhul va aduce schimbări inexplicabile. Începând cu ei înșiși, care se vor confrunta cu marea deschisă a istoriei și vor întâlni ostilitatea și respingerea, fără teamă. Ei vor fi cei care, cu curajul și încrederea lor, vor fi primul semn al acțiunii Duhului.

PRIMA LECTURĂ

Din punctul de vedere al istoriei religiilor, Rusaliile sunt o sărbătoare iudaică și creștină. În ambele cazuri, are legătură cu „cincizeci de zile” (care în greacă înseamnă Rusalii). Pentru evrei, este o sărbătoare de adunare la începutul verii; pentru creștini, ea marchează darul Duhului Sfânt care culminează prezența lui Isus printre noi după aparițiile sale de la Paște. Din punctul de vedere al expansiunii Bisericii, Rusaliile reprezintă începutul misiunii creștinismului în tot bazinul mediteraneean. Evreii veniți la Ierusalim pentru una dintre cele trei sărbători de pelerinaj (Paștele, Rusaliile și Sărbătoarea Corturilor) se întorc în locurile lor de origine (o multitudine de sate și regiuni); mulți dintre ei comunică veștile de la Ierusalim: evenimentul creștin, Paștele și darul Duhului Sfânt. Din punctul de vedere al Scripturii, înțeleasă ca un singur legământ, Rusaliile se opun Babelului: la Babel, păcatul a provocat dispersarea popoarelor, la Rusalii, Duhul cheamă și unește, căci, deși sunt din popoare diferite, toți se înțeleg între ei. Rusaliile sunt comuniune; Babel este dezintegrare. Rusaliile sunt vorbirea limbii iubirii; Babel este vorbirea limbii discordiei. Sărbătoarea Rusaliilor este unitate în diversitate; Babel este limbajul opoziției.

A DOUA LECTURĂ

Textul reflectă două probleme ale comunității din Corint care se repetă până în zilele noastre. Pe de o parte, diferențierea artificială a membrilor comunității și separarea lor în partide succesive și complexe, care nu sunt pentru „binele comun” și, prin urmare, nu provin de la Duhul Sfânt. A doua problemă este confuzia între unitate și uniformitate. Biserica, călăuzită de Duhul Sfânt, este „una”, dar această unitate constitutivă nu poate fi confundată cu o „uniformitate”sufocantă. În comunitate există o diversitate de carisme și de servicii, dar acestea nu sunt reflexul mai multor duhuri, ci al „unuia”, al Duhului Domnului care lucrează în toți, iudei și greci, liberi și sclavi; nu sunt mai multe trupuri, ci un singur trup, și toți sunt una cu Cristos. Fără unirea cu Cristos și comuniunea cu el, nu există comunitate creștină.

EVANGHELIA

Cristos cel înviat, cel care poartă în mâinile și pe coasta sa semnele morții pe cruce, apare ucenicilor săi și suflă Duhul său asupra lor. În evenimentul Rusaliilor, Biserica își reînvie misiunea, aceeași misiune pe care Duhul Sfânt a încredințat-o apostolilor închiși în frică, amenințați de eșecul uman. Noutatea și prospețimea Cincizecimii sunt noutatea și prospețimea misiunii Bisericii. O misiune care este făcută din bucurie: Cristos este viu și trăiește în veci. Isus comunică pacea și transmite pacea cu majusculă: violența și ura nu au ultimul cuvânt. Isus anunță iertarea păcatelor care nu va mai zdrobi niciodată ființa umană. Cei doi mari dușmani ai ființei umane sunt păcatul și moartea. Cristos înviat îi învinge pe amândoi. Moartea nu mai este înțepătura decisivă asupra omului, iar păcatul nu mai este lespedea zdrobitoare fără soluție posibilă, nu pentru că o credem pentru că avem nevoie de ea, ci pentru că Duhul Sfânt este garantul ei.

UN NOU DUH: UN NOU MOD DE A SIMȚI, DE A GÂNDI, DE A ACȚIONA…

de Francisco José Pérez

Vorbim de un nou duh, de o nouă spiritualitate, într-un moment în care nevoia de îngrijire spirituală pare să crească, atât din perspectivă religioasă, cât și seculară (de exemplu, mindfulness, yoga…), ceea ce ne determină să considerăm această foame de spiritualitate ca fiind unul dintre „semnele timpurilor” de astăzi, care este trăită în diferite moduri:

• ca o nevoie de ceva care să ne dea forță interioară pentru a face față vieții și problemelor sale, care să ne elibereze de frică și angoasă… și care răspunde lipsei de convingeri profunde într-o lume în care primatul rațiunii instrumentale a înecat alte modalități de abordare a realității, cum ar fi inima, tandrețea, contemplația… și dă naștere la o pierdere a interiorității, a spiritualității sau a rugăciunii;
• ca o nevoie de ceva care să ne dea unitate, deoarece percepem lumea noastră și pe noi înșine ca pe o realitate dezintegrată: criză ecologică, economică, politică, familială, socială…; relațiile dintre oameni și popoare au devenit spații în care germinează discordie și antagonism, dominație și violență. Marile idealuri de libertate, justiție și solidaritate sunt înlocuite de interesele egoiste ale individului; de căutarea de „a avea tot mai mult” în loc de „a fi” … Toate acestea duc la o sfâșiere interioară și la un gol existențial tot mai mare, fiind în același timp o sursă de suferință pentru oameni, în special pentru cei săraci, și pentru o natură supusă unei grave degradări care îi pune în pericol existența și pe cea a umanității. De aceea, avem nevoie de reconciliere cu noi înșine, cu ceilalți, cu natura și cu Dumnezeu;
• ca o nevoie de contact cu „misterul” (nevoia de experiențe mistice). Această nevoie apare din conștientizarea faptului că „ceva nou germinează”: indignarea crescândă, la nivel planetar, pare să indice apariția unei noi conștiințe a umanității și a unei preocupări sincere pentru ceea ce se întâmplă cu planeta noastră, o nouă conștiință socială și universală (aparținem aceleiași umanități, și nu doar acestui sau acelui grup sau națiune, trăim în aceeași lume, și nu în țări izolate…) care ne cheamă să transformăm ceea ce se întâmplă cu natura și cu lumea în suferință personală.

Am putea spune că aceste cereri de spiritualitate sunt legate de faptul că în lumea noastră predomină economia capitalistă și tehnologia:

• Acestea împiedică dezvoltarea umanității, încă divizată și ruptă în națiuni, rase, limbi, culturi…
• Ele fac imposibilă organizarea socială și viața în societatea care caută să găsească soluții fraterne și solidare.
• Ele ne conduc la o distrugere fără precedent a naturii, cu consecințe grave pentru noi toți.

                 A considera că aceste probleme grave sunt doar tehnice și științifice și că soluționarea lor depinde de răspunsuri corecte din punct de vedere tehnic ar fi un reducționism grav.

                 Problema fundamentală a lumii noastre dezvoltate și globalizate este de natură spirituală, deoarece această cultură tehnico-științifică, productivitatea și consumerismul ei au deturnat spiritul ființei umane, „sinele său profund”, l-au golit de interioritate; aspirația sa spre mister este brutal oprimată de logica impusă de interesele celor care domină lumea. Această reprimare continuă și sistematică a dimensiunii celei mai profunde a personalității devine mai periculoasă decât alte represiuni, deoarece îl privează pe om de sensul vieții.

                 În consecință, în contextul actual, preocuparea pentru spiritualități este o chestiune de importanță și de transcendență. Spiritualitatea creștină se deosebește de majoritatea „pedagogiilor” actuale ale interiorității (laice sau religioase) prin faptul că ea este denaturată dacă nu este legată de lupta împotriva suferinței sociale și ecologice, care este fundamentală pentru a ne recupera interioritatea, deschiderea noastră către mister, dintr-o perspectivă evanghelică. Una dintre marile capcane ale acestui avânt al spiritualităților este că acestea sunt modalități de a evada și de a uita durerea celorlalți, a suferinței sociale și ecologice, nu și în cultivarea vieții interioare în tradiția creștină: Isus s-a retras în deșert, dar nu pentru a se stabili acolo, ci pentru a se întoarce la construirea Împărăției. Ceea ce este cu adevărat credință este viața; o viață întemeiată pe un set de atitudini care alcătuiesc o spiritualitate creștină.

                 Duhul cel nou la care ne invită Paștele are de-a face cu realizarea acestei coerențe a vieții și a acțiunii (angajamentul) cu spiritualitatea generată de credință, care nu este ceva abstract și difuz, ci din Evanghelie și din tradiția creștină se desprind unele trăsături care se referă la:

                 Sentimentele/sensibilitatea noastră

                 Trăirea prezenței și apropierii lui Dumnezeu produce un sentiment de umilință, care ne face să experimentăm milostivirea lui Dumnezeu care ne iubește și ne primește așa cum suntem. Ea ne permite să ne recunoaștem pe noi înșine ca ființe cu nevoie, dar și fragilitatea noastră în fața realității păcatului, și dă naștere la sentimente de recunoștință, de speranță istorică și transcendentă, de forță și constanță în fața înfrângerilor și ispitelor….

                 Prezența și apropierea lui Dumnezeu, pe de altă parte, încurajează sentimentele de iubire față de Dumnezeu, față de ceilalți, față de natură și față de toate lucrurile. Am putea rezuma spunând că inima credinciosului este plină de iubirea lui Dumnezeu și că această iubire se extinde asupra tuturor lucrurilor.

Este mai ales o chestiune de judecăți de valoare sau de fidelitate față de anumite valori pe care credința le generează în noi și pe care trebuie să le avem în vedere. În primul rând, fidelitatea față de Cuvântul lui Dumnezeu, conținut în Evanghelie și în credința Bisericii; fidelitatea față de armonia dintre credință și cultură, care presupune deschiderea noastră față de diversitatea culturală, fără a renunța la a fi o instanță critică și profetică în fața oricărei culturi care dezumanizează; prețuirea transcendentului; prețuirea ordinii morale, pentru că, deși creștinismul nu este o etică, el este în ton cu valorile etice ale justiției, egalității, solidarității…, nu doar din punct de vedere al rațiunii umaniste, ci și din punct de vedere umanist.

Nu doar dintr-o rațiune umanistă, ci din credința însăși, pentru că există lucruri care îl degradează pe om sau îi împiedică dezvoltarea; prețuirea a ceea ce este drept și adevărat, mai presus de ceea ce este util și eficient („Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate acestea vi se vor da și vouă” –  Mt 6,33); prețuirea durerii, a sărăciei, a umilinței și a sacrificiului, considerate atât de des inutile de lumea noastră.

Conduita noastră / acțiunile noastre.

În principal, un set de comportamente și moduri de a vedea și de a aprecia: recunoașterea priorității persoanei și stabilirea unor condiții care să favorizeze dezvoltarea ei; o atitudine democratică pentru stabilirea unui proiect de viață comun, elaborat de toți oamenii, favorizând protagonismul oamenilor, al celor defavorizați; practicarea valorilor etico-democratice care ajută la dezvoltarea persoanei și a comunității; construcția justiției datorate celor sărăciți și asupriți; atitudini de desconsiderare a subordonării statului față de societate; tendința de a dezvolta autogestionarea economică și politică, expresie a demnității individului și a comuniunii sociale; favorizarea a tot ceea ce servește dezvoltării societății și deschide calea spre o comuniune socială tot mai mare.

PENTRU REFLECȚIE

În contextul acestui timp liturgic:

• Unde cred că suflă astăzi Duhul Sfânt?
• Cum evaluezi noile exigențe ale spiritualității? La ce crezi că răspund?
• Ce pot face, personal și în parohia, grupul, comunitatea mea… pentru a cultiva:

1. a) o sensibilitate;
2. b) un mod de cunoaștere și de valorizare a realității;
3. c) un mod de a acționa în coerență cu spiritualitatea pe care o generează credința.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 546/aprilie-mai 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: El Greco, Rusaliile (Museo del Prado)

Hits: 123