Parcursul harului învierii: De la Jertfa lui Isus pe cruce, la viețile noastre, trecând prin Euharistie
În Joia Sfântă, Pr. Tarciziu-Hristofor Șerban ne oferă o meditație asupra Euharistiei.
Parcursul harului învierii:
De la Jertfa lui Isus pe cruce, la viețile noastre, trecând prin Euharistie
Ne aflăm în zilele preasfinte ale Sărbătorii Paștelui. De aceea, în aceste zile suntem mult mai atenți asupra detaliilor legate de evenimentele de la Ierusalim care l-au condus pe Isus la pătimire și la moarte, la acea moarte care rodește învierea. Este exact moartea despre care Isus spusese că se aseamănă cu moartea bobului de grâu. El spunea: dacă bobul de grâu, căzut în pământ, nu moare, rămâne singur, dar dacă moare atunci aduce rod bogat (In 12, 24).
Pe noi, cuvântul „moarte” ne impresionează, chiar ne înfiorează. Cu toate acestea, oricât de mult ne-ar impresiona și, mai ales, oricât de tare ne-ar înfiora moartea lui Isus (la capătul unor schingiuiri atroce și a unei agonii suferită în umilirea și în batjocura generală), ea are într-însa forța rodniciei. Iar rodul, așa cum ne spune Isus, cum au înțeles primii creștini și după cum descoperim noi înșine în adâncul ființelor noastre în aceste zile preasfinte, suntem chiar noi. Viețile noastre sunt pătrunse de acea înnoirea ce decurge din Învierea glorioasă a lui Isus!
Dar, pentru a beneficia de această înnoire, Isus Cristos ne cheamă să luăm și noi parte la evenimentele mântuitoare ale cărui protagonist a fost el însuși. În acest sens Isus spunea cu puțin timp înainte de a porni spre Ierusalim: Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede sine, să-și ia crucea și să mă urmeze! Căci cine vrea să-și salveze viața o va pierde; cine însă își pierde viața pentru mine, [acela] o va afla (Mt 16, 24-25).
Dar, ne putem întreba, în ce ar consta, în concret, această urmare?
Prin celebrarea din Duminica Floriilor, noi, alături de apostoli și de ucenici, l-am însoțit deja pe Isus pe când intra în Ierusalim, cu speranța că El va fi recunoscut drept Mesia. Nu s-a întâmplat așa. Deoarece a intrat în Templu și i-a alungat pe vânzători, autoritățile au început să-l supravegheze îndeaproape. Și, în ciuda acestei supravegheri deosebit de stricte, Isus nu s-a lăsat impresionat. A predicat mulțimilor venite la sărbătoare și a săvârșit gesturile care îl confirmau ca fiind Mesia. Iar noi, împreună cu aceste mulțimi de oameni, am fost deosebit de încântați să vedem gesturile lui Isus pentru că erau profetice, mesianice. Mai mult, Predicile și învățăturile lui adresate mulțimilor ne-au umplut și pe noi de admirație pentru că exprimau răspunsurile la nedumeririle și neliniștile noastre.
Și mai admirativi am fost atunci când Isus a ieșit în mod strălucit din capcanele pe care i le-au întins, rând pe rând, arhiereii și bătrânii poporului, saduceii, fariseii și cărturarii lor, în încercarea de a-l compromite, de a-l învinui și condamna la moarte. Și, pentru că toate încercările s-au soldat cu eșec, autoritățile s-au văzut nevoite să schimbe strategia ce urmărea să-l reducă la tăcere pe acest personaj incomod care denunța în mod sistematic ipocrizia și arivismul lor, servilismul lor față de puterea romană, incompatibilitatea lor morală cu funcțiile pe care le dețineau la Templu, în Sinedriu sau în societate civilă. Și, odată în plus, nu ascultarea față de Cuvântul lui Dumnezeu și nici convertirea nu sunt alese ca soluții de ieșirea din criza profundă a societății din timpul lui Isus, ci înăbușirea glasului denunțător după ce, a fost cumpărat cu bani mulți un trădător. Sfântul evanghelist Luca ne spune în acest sens: Arhiereii și cărturarii căutau cum să-l omoare, dar se temeau de popor. Atunci Satana a intrat în Iuda, numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. El a mers și s-a înțeles cu arhiereii și comandanții gărzilor cum să-l dea pe mâna lor. Ei s-au bucurat și au căzut de acord să-i dea bani. El a consimțit și căuta momentul potrivit ca să-l dea pe mâna lor, fără știrea mulțimii (22, 2-6).
Cu alte cuvinte, nu a contat prea mult pentru autoritățile religioase și cele politice că Isus a dovedit prin gesturile săvârșite și prin învățăturile rostite înaintea mulțimii că El este cu adevărat Mesia, Cel trimis de Dumnezeu ca să instaureze o eră nouă.
Pe de altă parte, Isus știa prea bine (ca de altfel și Ioan Botezătorul) că adevărata înnoire este cea pornește din interior și care constă în lucrarea de purificare a harului, acel har ce izvorăște din jertfa de sine de pe cruce. El a realizat această lucrare înnoitoare odată pentru totdeauna, în Vinerea Pătimirii, când s-a consumat pe Calvar acea suferință cumplită care ne-a adus mântuirea. Este suferința ce împlinea profeția lui Isaia care spune despre Servitorul suferind: noi îl socoteam pedepsit, bătut de Dumnezeu și umilit. Dar el era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne-a adus nouă pacea a căzut peste el și prin rănile lui am fost noi vindecați (Is 53, 4-5).
Ceea ce rămânea de făcut era „conectarea” oamenilor din toate timpurile și din toate locurile la această lucrarea de purificare, de înnoire, într-un cuvânt de înviere. Acest lucru presupunea ca Evenimentul salvator petrecut pe Golgota – sursa harului înnoitor – să se perpetueze de-a lungul veacurilor.
În acest sens, El alege o modalitate foarte simplă de a actualiza forța transformatoare a Jertfei de sine. Mai precis, Isus, în cadrul cinei pascale, luate împreună cu apostolii săi mai înainte de a fi arestat, face câteva gesturi surprinzătoare, dacă nu chiar bizare. Sfântul Luca relatează în acest fel cele întâmplate la ultima cină a lui Isus: Când a venit ceasul, s-a așezat la masă împreună cu apostolii. Și le-a spus: „Atât de mult am dorit să mănânc Paștele acesta cu voi înainte de pătimirea mea. Căci vă spun că nu-l voi mai mânca până când nu se va împlini în împărăția lui Dumnezeu”.
Și, luând potirul, a mulțumit și a spus: „Luați acesta și împărțiți între voi! Căci vă spun că nu voi mai bea de acum din rodul viței până când va veni împărăția lui Dumnezeu”.
Și, luând pâinea, a mulțumit, a frânt-o și le-a dat-o, spunând: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceți aceasta în amintirea mea”.
La fel a făcut cu potirul, după cină, zicând: „Acest potir este noul legământ în sângele meu, vărsat pentru voi (22, 14-20).
Dacă ar fi să ne întrebăm, oare ce au înțeles apostolii atunci când au auzit aceste cuvinte. Au înțeles ei oare profunzimea acestor cuvinte pline de mister? Foarte probabil că nu au înțeles nimic. De ce? Se știe foarte bine că în mințile lor stăruia convingerea că Isus, în calitate de Mesia, ar urma dintr-un moment în altul să inițieze o insurecție armată îndreptată împotriva ocupației romane; iar această convingere avea să persiste în mințile lor chiar și după Înviere. Într-adevăr, cei doi ucenici care se vor îndrepta, în Duminica învierii, spre Emaus, îi vor declara Necunoscutului ce li s-a alăturat pe cale: Noi speram că el este cel care îl va izbăvi pe Israel; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut toate acestea (Lc 24, 21). La rândul lor, apostolii și ucenicii adunați pe colina de pe care Isus înviat urma să se înalțe la cer îl vor întreba: Doamne, în acest timp vei restaura împărăția lui Israel? (Fap 1, 6). Cu alte cuvinte, gândurile lor erau blocate în viziunea politică a mesianismului secolului I.
A fost nevoie ca apostolii și ucenicii să primească Lumina Duhului Rusaliilor pentru a putea ieși din logica imediată și a iniția un alt demers care avea să le reveleze o cu totul altă dimensiune a mântuirii, o dimensiune care să depășească limitele naționale, sociale, religioase ori temporale. Noul demers consta în asocierea gestului frângerii și a cuvintelor surprinzătoare rostite de Isus, de moartea lui de pe cruce și de străpungerea coastei cu sulița făcând astfel să iasă sânge și apă. Mai precis, peste gestul frângerii pâinii și oferirii cupei cu vin se suprapunea evenimentul dramatic al morții lui Isus astfel încât, de fiecare dată când aveau să frângă Pâinea euharistică și să ofere cupa cu vin, împlinind astfel porunca lui Isus Faceți aceasta în amintirea mea!, se trezea în mințile și în sufletele ucenicilor „filmul” evenimentelor petrecute pe Calvar. În felul acesta apostolii și ucenicii vor retrăi din plin evenimentele mântuitoare întrucât Pâinea euharistică și Vinul din Cupa oferită s-au încărcat cu prezența reală a Jertfei de sine a lui Isus Cristos pentru mântuirea lumii.
Exact în acest fel a înțeles sfântul apostol Paul tradiția primită de la Domnul referitoare la prezența reală a Jertfei de sine a Mântuitorului în frângerea pâinii și în oferirea cupei cu vin la sfânta liturghie, atunci când le spune credincioșilor din Corint: ori de câte ori mâncați pâinea aceasta și beți potirul acesta, moartea Domnului o vestiți, până când va veni (1Cor 11, 26).
Dar, pentru ca înnoirea ce decurge din Jertfa de sine a lui Isus care a rodit Învierea să se reverse și în viețile noastre, mai era nevoie de făcut un pas. Acest pas ni l-a deprins tot Isus atunci când la Cină, potrivit sfântului evanghelist Ioan, Isus s-a sculat de la cină, și-a lepădat veșmintele și, luând un ștergar, s-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins. Așadar, după ce le-a spălat picioarele și și-a luat veșmintele, s-a așezat iarăși la masă și a zis: „Înțelegeți ce v-am făcut Eu? Voi mă numiți « Învățător » și « Domn » și bine ziceți, căci sunt. Așadar, dacă v-am spălat picioarele Eu, Domnul și Învățătorul, și voi trebuie să vă spălați unul altuia picioarele. Pildă v-am dat vouă ca, după cum v-am făcut Eu, așa și voi să faceți” (In 13, 4-5. 12-15).
În ce ar consta, mai precis, pasul pe care ar fi să-l facem pentru a-l imita pe Isus Cristos?
Să remarcam, mai întâi, faptul că în pasajul acesta întreaga acțiune a lui Isus este exprimată în termenii jertfirii de sine folosiți de evangheliștii sinoptici pentru a descrie pătimirea și moartea lui Isus care rodesc în înviere. Iată acești termeni:
* s-a sculat de la cină – deși Isus era cel care prezida Cina, el se pune în ipostaza servitorului celui din urmă care trece, pe rând, la toți invitații pentru a le spăla și primeni picioarele;
* s-a încins cu un ștergar – gest care echivalează cu a se lega, a se angaja, a-și asuma singur misiunea cea mai umilă a slujirii;
* și-a lepădat veșmintele – expresie care echivalează cu și-a lepădat / și-a dat viața. În fond Isus n-a fugit de moarte ci și-a dat viața pentru ca mai apoi să și-o ia din nou, plină de slavă.
* se apleacă și începe să spele picioarele – gest care exprimă într-un anumit fel „moartea” – moartea orgoliului propriu, moarte care rodește în slujire în folosul celorlalți. Or tocmai în acest moment descoperim în ce fel, ucigând în noi „orgoliul” nostru, dorința de a fi slujiți mai curând decât a sluji, are loc o adevărată înnoire a vieții, o transformare care echivalează cu Învierea.
* și-a luat veșmintele îmbrăcându-se cu ele – gest care echivalează cu și-a reluat viața. În fond, slujirea rodește întotdeauna ceva ce dă viață nu numai sieși, ci întregii comunități sau întregii societăți.
În sfârșit evanghelistul spune că Isus s-a așezat iarăși la masă. Or, masa despre care e vorba în textul nostru este cea în jurul căreia se adună ucenicii pentru a se împărtăși din Cuvântul Evangheliei și din Pâinea Euharistică. Așadar, Cuvântul cu care îi hrănește Isus pe ucenicii să este următorul: „Înțelegeți ce v-am făcut Eu? Voi mă numiți « Învățător » și « Domn » și bine ziceți, căci sunt. Așadar, dacă v-am spălat picioarele Eu, Domnul și Învățătorul, și voi trebuie să vă spălați unul altuia picioarele. Pildă v-am dat vouă ca, după cum v-am făcut Eu, așa și voi să faceți” (In 13, 12c-15).
Dragi credincioși, simțiți așadar cum are loc înnoirea vieților noastre? Doar acceptând să-l imităm pe Isus Cristos. Mai precis, să-l urmăm în despoierea de sine despre care ne vorbește Epistola către Filipeni unde ni se spune că: Cristos Isus, deși din fire Dumnezeu, nu a ținut morțiș la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat de sine luând fire de rob, făcându-se asemenea oamenilor și arătându-se la înfățișare ca un om, s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce. De aceea și Dumnezeu l-a înălțat și i-a dăruit Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din cer, al celor de pe pământ și al celor de dedesubt și toată limba să dea mărturie că Isus Cristos este Domn spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl (2, 5b-11).
În mod concret, acest lucru ar însemnă să-l imităm pe Isus în despoierea de noi înșine, de ambițiile noaste egoiste, să luăm, asemenea lui, fire de rob prin strădania noastră de a deveni ascultători desăvârșiți față de voința Tatălui și a ne pune în slujba semenilor. Doar așa am ajunge să luăm parte de înălțarea de care a avut parte și Isus Cristos.
Ce frumoasă este familia în care membrii trăiesc din elanul permanent de a prelua în mod discret (atunci când se poate) sarcinile care ar reveni altora. Astfel de gesturi reprezintă dovada dragostei adevărate dintre membri, acea dragoste care îl așază pe celălalt pe primul loc. Or, foarte repede, o astfel de dragoste sinceră ce se concretizează prin slujirea gratuită, ar deveni foarte repede reciprocă. Ce frumoasă ar fi și comunitatea ori societatea în care membrii ar trăi după logica propusă de Isus: cine vrea să fie cel mai mare între voi să fie slujitorul tuturor!?
Aceasta este, în fond, dinamica înnoirii pascale pe care Isus Cristos ne-o propune ca pe o condiție și în același timp ca pe o șansă pentru a gusta din plin, în adâncul ființelor noastre harul purificator și dătător de viață nouă ce decurge din evenimentele mântuirii pe care le celebrăm în aceste zile.
Tuturor vă doresc ca, atunci când veți răspunde salutului pascal Cristos a înviat! să vă lăsați inima să spună ceea ce simte că s-a întâmplat în aceste zile în adâncul ei Adevărat a-nviat!
Sărbători binecuvântate și pline de har!
Imagine: Ford Madox Brown, Isus spălând picioarele apostolilor (Wikipedia)
Hits: 258