Cateheze despre Sacramentul Căsătoriei: rezumat

casatoria

Cateheze despre Sacramentul Căsătoriei: rezumat

Am intrat în Postul Mare și, conform programului pastoral trasat de ÎPS Aurel Percă, vom aprofunda, în mod sistematic, „Sacramentele de slujire a comuniunii: Preoția și Căsătoria”. Pr. Claudiu Eva, responsabilul Oficiului pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB, a pregătit mai multe cateheze, cuprinse în broșura „Sacramentele de slujire a comuniunii: preoția și căsătoria”, disponibilă la Librăria „Sf. Iosif”.

Materialul Părintelui Claudiu Eva este un GHID comun pentru comunitățile parohiale și religioase din ARCB, în acest an pastoral.


 Cateheza nr. 1

  1. FAMILIA ÎN PLANUL LUI DUMNEZEU

Bărbaților și femeilor din timpul nostru, în căutarea sinceră și profundă a unui răspuns la problemele cotidiene și grave ale vieții lor conjugale și familiale, li se oferă adesea, în contextul socio-cultural mai larg și în diferitele medii de viață, la locul de muncă, la școală, în timpul liber și, în special, prin intermediul mijloacelor de comunicare socială, „viziuni și propuneri care pot fi seducătoare, dar care compromit în diferite grade adevărul și demnitatea persoanei umane și identitatea căsătoriei și a familiei”[1].

Acestea sunt transformări care au loc la nivel structural și cultural și care afectează, de asemenea, experiența religioasă și creștină a multor familii. În orice caz, acestea sunt transformări ambivalente, chiar ambigue, care necesită o continuă și atentă muncă de discernământ evanghelic. Luminile și umbrele, valorile și non-valorile, aspectele pozitive și elementele problematice sau negative coexistă între ele, împletindu-se adesea într-un mod aproape inextricabil. Însăși ideea de familie este adesea pusă sub semnul întrebării și denaturată: aceasta este înțeleasă ca nefiind neapărat întemeiată pe căsătorie; există apeluri pentru forme de recunoaștere juridică a conviețuirii de facto, aproape ca și cum le-ar echivala cu comunitățile familiale; nu lipsesc încercările de a legitima modele de cupluri parentale în care diferența sexuală nu este esențială și necesară.

Nu trebuie uitat nici modul în care familia umană se află într-o stare de fragilitate, de intimitate și de izolare. Spre deosebire de alte țări, de fapt, în România familia continuă să fie considerată o valoare, să fie aleasă și să joace un rol important. Cu toate acestea, familia însăși este plasată de o parte a societății sau chiar în opoziție cu aceasta, deoarece urmărește scopuri și obiective diferite și este condusă de alte dinamici. Privită din ce în ce mai mult ca o „afacere privată”, familia pare să fi început un proces care o conduce la pierderea conștiinței identității sale instituționale. În timp ce este supusă la presiuni repetate din partea societății, rămâne izolată și abandonată în îndeplinirea sarcinilor sale.

Trăirea căsătoriei ca sacrament necesită anumite angajamente, fidelitate, indisolubilitate, procreare. Acestea sunt aspecte pe care lumea de astăzi le simte adesea împovărătoare, dar ele dau sensul dorinței celor care trăiesc căsătoria în plinătatea ei. Cine îi poate ajuta și cum vor putea să trăiască angajamentele pe care le-au asumat?

Cu siguranță toți cunoaștem căsătorii care, în ciuda trecerii anilor, s-au menținut fidele și unite, au reușit să facă din fiecare dificultate un triumf al amândurora și fiecare victorie a fost rodul un efort comun. Când întrebăm aceste familii în ce a constat „secretul” reușitelor lor, răspunsurile sunt diferite, dar toate se îndreaptă spre aceeași direcție: dialog, acceptare reciprocă și iertare. Cei credincioși adaugă și importanța rugăciunii: adesea ne rugăm lui Dumnezeu care ne dă harul de a ne menține uniți, pentru copiii noștri și pentru unitatea familiei.

Biblia vorbește despre căsătorie din primele ei pagini. Prima carte a Sfintei Scripturi, Geneza, relatează întâlnirea dintre bărbat și femeie ca un dar al lui Dumnezeu. Folosindu-se tocmai de acest chip pentru a se face cunoscut, Dumnezeu ne arată în același timp natura și sensul căsătoriei: (Gen 2,18-24) uniunea conjugală a bărbatului și a femeii, creați după chipul și asemănarea Lui, conține în ea însăși, într-un fel, asemănarea divină care ne permite să întrezărim misterul lui Dumnezeu și al iubirii sale.

Cartea Genezei (Gen 2,18-20) face referință la adevărata realitate a cuplului. „Os din oasele mele și carne din carnea mea”. Faptul că el „cedează” o parte din trupul său partenerei sale putem spune că femeia face parte din aceeași ființă ca cea a bărbatului, iar cei doi sunt chemați să creeze aceeași comuniune de viață, confirmând că relatarea biblică este o realitate care provine de la originile omului. Unirea celor doi răspunde sentimentelor intime ale bărbatului și ale femeii și planului autorului creației[2]. Prezentând originea lumii și a poporului lui Dumnezeu, cartea Genezei ne oferă rodul unei lungi experiențe care ne permite să întrezărim proiectul originar al lui Dumnezeu pentru uniunea conjugală, făcând apel la tradiții străvechi, îndelung citite și meditate, subliniind o profundă legătură între legământul lui Dumnezeu și ceea ce îi unește pe bărbat și pe femeie[3].

Catehismul Bisericii Catolice[4] pe această temă se alătură Bibliei afirmând că bărbatul și femeia au fost creați unul pentru celălalt: „Nu este bine ca omul să fie singur”. Femeia „carne din carnea lui”, adică jumătatea lui, aceeași creatură, cea mai asemănătoare cu omul însuși, este dată de Dumnezeu ca „ajutor”, reprezentându-l astfel pe Dumnezeu, care este „ajutorul” nostru. De aceea lasă omul pe tatăl său și pe mama sa și se lipește de femeia sa și se fac un singur trup (Gen 2, 24).

„Comunitatea intimă de viaţă şi de iubire conjugală a fost întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii. Dumnezeu însuşi este Autorul căsătoriei[5]”.

Vocaţia la căsătorie este înscrisă în însăşi natura bărbatului şi a femeii, aşa cum au ieşit din mâna Creatorului. Căsătoria nu este o instituţie pur omenească, în ciuda numeroaselor variaţii pe care le-a putut suferi în cursul veacurilor, în diferite culturi, structuri sociale şi atitudini spirituale. Aceste diversităţi nu trebuie să ne facă să uităm trăsăturile comune şi permanente. Cu toate că demnitatea acestei instituţii nu se bucură pretutindeni de aceeaşi strălucire, în toate culturile există totuşi un anumit simţ al măreţiei unirii dintre soţi, pentru că „binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”[6].

Dumnezeu, care l-a creat pe om din iubire, l-a şi chemat la iubire, vocaţia fundamentală şi înnăscută a oricărei fiinţe umane. Căci omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cfr. Gen 1, 27), care este El însuşi Iubire (cfr 1In 4, 8.16). Deoarece Dumnezeu l-a creat pe  om  bărbat  şi  femeie,  iubirea  lor  reciprocă  devine  o  imagine  a  iubirii  absolute  şi nestrămutate  cu  care  Dumnezeu  îl  iubeşte  pe  om.  Este  bună,  foarte  bună  în  ochii Creatorului (cfr. Gen 1, 31).  Iar  această  iubire,  pe  care  Dumnezeu  o  binecuvântează,  e  menită  să  fie rodnică şi să se împlinească în lucrarea comună de păstrare a creaţiei: Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi (Gen 1, 28).

Faptul că bărbatul şi femeia sunt creaţi unul pentru celălalt este subliniat de Sfânta Scriptură: „Nu e bine ca omul să fie singur”. Femeia, „carne din carnea lui”, fiinţa aflată faţă în faţă cu el, egala lui, cea mai apropiată de el, îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”, reprezentându-l astfel pe Dumnezeu, în care este ajutorul nostru (Ps 121, 2). De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup (Gen 2, 18-25). Dumnezeu însuşi arată că aceasta înseamnă o unitate nestrămutată a vieţilor celor doi, reamintind care a fost „la început” planul Creatorului: Astfel, ei nu mai sunt doi, ci un singur trup (Mt 19, 6).

Evanghelia după Ioan relatează celebrul pasaj de la nunta din Cana (In 2,1-11), unde Isus face prima sa minune la stăruința Mamei sale. Prezența lui Isus la această nuntă subliniază bunătatea căsătoriei și anunță că de acum înainte căsătoria va fi un semn eficient al prezenței și acțiunii lui Cristos. Aici apare marea noutate a Noului Legământ, care este Cristos, și tocmai în inserția sa, căsătoria capătă profunzimea sa ultimă. Prin prezența lui Isus la nunta din Cana, El justifică și dă consistență și valoare supranaturală căsătoriei. În acest fel, reintegrarea cuplului uman în Cristos constituie centrul răscumpărării și al mântuirii, acesta fiind sensul creștin al căsătoriei. Isus Cristos, în predica sa, a învățat sensul originar al unirii bărbatului cu femeia, așa cum a fost voința Creatorului.

Ceea ce se întâmplă mai târziu în poporul lui Israel, în legătură cu căsătoria, este o consecință a împietririi inimii omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu, motiv pentru care Moise autorizează repudierea propriei soții; totuși, de la început, uniunea conjugală a bărbatului cu femeia este indisolubilă, pentru că însuși Dumnezeu a fost cel care a stabilit-o, de unde și expresia biblică „ceea ce Dumnezeu a unit să nu despartă nimeni” (Mt 19,9). Evangheliile și Isus subliniază importanța originii căsătoriei, care nu este o povară imposibil de purtat; dimpotrivă, Dumnezeu însuși ne dă harul de a o trăi, pentru că el nu a venit să ne pună poveri imposibile, ci vrea doar să restabilească ordinea creației tulburată de păcat.

Isus Cristos nu numai că restabileşte ordinea iniţială voită de Dumnezeu, ci dăruieşte harul pentru a trăi Căsătoria în noua demnitate de sacrament, care este semnul iubirii sale faţă de Biserică: Bărbaţilor, iubiţi‑vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica (Ef 5,25). După moartea lui Isus, apostolii trăiesc misterul învierii sale și au simțit puterea reînnoitoare a Duhului Sfânt. S-au adunat pentru a celebra misterul prezenței sfințitoare a lui Cristos în mijlocul lor, au putut experimenta noua realitate de a fi familia, comunitatea și Biserica lui Isus. În cadrul acestei familii se știe că există oameni căsătoriți și celibatari, cei căsătoriți vor avea soțiile și copiii lor, care vor trebui să respecte obligațiile și angajamentele lor de oameni căsătoriți, de aici putem spune că apostolul neamurilor li se adresează cu câteva sfaturi și precepte legate de morala sexuală și conjugală, urmând în unele aspecte morala iudaică a timpului său, dar subliniază că adevărata perfecțiune este în iubire (1Cor 12,31-13,8).

Sfântul Paul invită cuplurile căsătorite nu numai să-și îndeplinească îndatoririle conjugale, ci și să se comporte într-un mod inspirat de iubirea pe care Cristos o are pentru Biserica sa, pornind de la ideea că uniunea dintre soți este asemenea cu cea care există între Cristos și Biserică. O supunere totală a celor doi, așa cum El s-a dăruit total pentru omenire, până la a-și da viața, așa trebuie să se dăruiască și soții, o dăruire fără rezerve, așa cum Cristos și-a dat viața din dragoste pentru omenire (Ef. 5,21-24.33).

„Acesta este o mare taină”, a spus Sf. Paul. Prin acest termen, „taină”,  a arătat totalitatea lucrării divine în care credinciosul este acum implicat prin credință. Este clar că, în perspectiva creștină, căsătoria este situată ca un semn care se referă la activitatea lui Dumnezeu în Isus Cristos. De aceea, creștinul trebuie să trăiască existența conjugală în perspectiva pascală. Iubirea trăită în credință îi permite să întrevadă iubirea lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos, cel care a iubit până la punctul de a se jertfi și de a-și da viața.

 

Cateheza 2

  1. CĂSĂTORIA ÎN BISIERICA CATOLICĂ

În exortaţia apostolică Familiaris consortio promulgată pe data de 22 noiembrie 1981, Sf. Ioan Paul al II-lea, interpretând acest fragment neotestamentar ilustrează motivul pentru care căsătoria dintre un bărbat creştin şi o femeie creştină este un sacrament, o expresie tangibilă, concretă, a iubirii matrimoniale dintre Cristos şi Biserică: deoarece prin sacramentul Botezului creştinul devine parte constitutivă a Bisericii – Mireasa lui Cristos – şi părtaş la iubirea Sa faţă de Biserică, în virtutea acestei iubiri pe care o primesc de la însuşi Cristos, soţii creştini devin capabili de a se iubi reciproc cu aceeaşi iubire cu care Cristos iubeşte Biserica, astfel încât comuniunea, iubirea dintre ei este însăşi expresia vizibilă, concretă a comuniunii unice şi indisolubile dintre Cristos şi Biserică: este sacramentul iubirii unice şi indisolubile a lui Cristos faţă de Biserica Sa. Apartenenţa reciprocă şi exclusivă a fiecăruia dintre cei doi soţi, unul altuia, este expresia reală, concretă, a raportului dintre Cristos şi Biserică[7]. În calitate de sacrament – continuă Papa Ioan Paul al II-lea, Căsătoria este memorial, actualizare şi profeţie:ca memorial, sacramentul le dăruieşte harul şi le încredinţează misiunea de a celebra memoria lucrărilor măreţe ale lui Dumnezeu şi de a da mărturie fiilor lor despre aceasta; ca actualizare, le dăruieşte harul şi le încredinţează misiunea de a corespunde în prezent în relaţiile lor reciproce şi cu fiii lor, exigenţelor unei iubiri care iartă şi răscumpără; ca profeţie le dăruieşte harul şi le încredinţează misiunea de a trăi şi de a mărturisi speranţa că în viitor îl vor întâlni pe Cristos[8].

Născută din vocația la iubire, căsătoria este instituția iubirii conjugale. Legământul de iubire conjugală are anumite caracteristici esențiale, cum ar fi caracterul definitiv și necondiționat, care transcend voința soților și trebuie să-i ajute să depășească crizele și dificultățile prin care trece iubirea lor conjugală; adevărul căsătoriei ca instituție nu poate fi înțeles corect dacă este identificat pur și simplu cu experiența psihologică a iubirii reciproce; ea trimite întotdeauna la o iubire anterioară soților, care se manifestă și din care își primește forța.

Dispariția afecțiunii conjugale reciproce nu duce la desfacerea căsătoriei. Atunci când se spune că iubirea conjugală face parte din esența căsătoriei, aceasta trebuie înțeleasă ca o cerință morală a acelei „uniuni în doi” originare care au devenit una prin consimțământul conjugal. Pentru că au fost uniți prin căsătorie, între ei a luat naștere o comunitate conjugală intimă de viață și de iubire, o comunitate care trebuie să fie una de iubire și care trebuie reînnoită și cultivată cu tot mai multă grijă.

Căsătoria este o vocație specifică la sfințenie. În calitate de persoane botezate, soții creștini sunt chemați la plinătatea vieții creștine, pe care o dobândesc prin identificarea lor cu Cristos. Vocația la căsătorie este de neînțeles fără rădăcina ei în vocația baptismală, care este ea însăși o vocație la sfințenie. Din această perspectivă, nu există diversitate, ci egalitate radicală de vocație în toți cei care au fost chemați să fie copii ai lui Dumnezeu în Cristos, prin inițiativa lui Dumnezeu Tatăl. În consecință, esența misiunii pastorale a Bisericii, scopul tuturor acțiunilor sale, este de a-i conduce pe credincioși la perfecțiunea carității, care este sfințenia.

Există, totuși, diferite moduri sau modalități de a urma această vocație. Căsătoria este una dintre ele: ea arată cuplurilor căsătorite modul concret în care trebuie să trăiască vocația creștină inițiată prin botez. Sacramentul căsătoriei nu dă naștere, în soți, la o a doua vocație (matrimonială) care s-ar adăuga la prima (baptismală). Ea dă naștere unui mod specific de a fi în Biserică și de a se raporta la Cristos, a cărui desfășurare existențială este o sarcină vocațională. Viața de căsătorie implică, așadar, exigențele de radicalitate, ireversibilitate proprii vocației creștine.

Căsătoria creștină însăși, în toată măreția și demnitatea ei, rămâne întotdeauna o realitate relativă; și tocmai în această relativitate rezidă măreția ei. Ca orice altă realitate creată, căsătoria este, de fapt, o realitate, în slujba Împărăției lui Dumnezeu și este un mijloc de „a fi în Cristos” și de a-l urma: este, pentru soți, locul concret, specific și particular în care se trăiește urmarea și imitarea lui Cristos.

Tocmai pentru că este subordonată și relativă lui Isus și Împărăției sale, căsătoria le permite soților să meargă spre comuniunea cu Dumnezeu, iar această comuniune se prezintă ca o figură și o anticipare. Ca atare, prin urmare, căsătoria determină propriul parcurs de sfințenie al soților, așa cum amintește și Conciliul: soții creștini sunt întăriți și, într-un fel, consacrați printr-un sacrament special în vederea îndatoririlor și a demnității lor; îndeplinindu-și prin puterea acestuia misiunea conjugală și familială, pătrunși de spiritul lui Cristos prin care întreaga lor viață este străbătută de credință, speranță și iubire, ei se apropie tot mai mult de propria desăvârșire și de sfințirea reciprocă, contribuind astfel împreună la preamărirea lui Dumnezeu[9].

 Materia, forma și ministrul sacramentului Căsătoriei

În cazul sacramentului Căsătoriei trebuie să subliniem că în sensul strict al cuvântului acesta nu are o materie proprie, ci o cvasi materie, deoarece realitatea care determină realizarea acestui sacrament nu este materială ca în cazul sacramentului Euharistiei, a cărei materie este pâinea şi vinul. De aceea, termenul adecvat acestei realităţi care determină realizarea sacramentului Căsătoriei este cvasi materia. Aceasta este actul intern al consimţământului matrimonial: voinţa sinceră a fiecăruia dintre cei doi soţi de a se dărui celuilalt ca soţ şi de a-l accepta pe celălalt ca soţ al său[10].

Forma sacramentului Căsătoriei este constituită de cuvintele care exprimă actul intern al consimţământului matrimonial: „Eu, N., te iau pe tine, N., de soţ/de soţie şi promit că îţi voi fi credincioasă/credincios în orice împrejurare…”.

Ministrul sacru al sacramentului Căsătoriei nu este preotul sau diaconul, aşa cum ar putea lăsa impresia ritualul celebrativ al acestui sacrament, ci fiecare dintre cei doi soţi[11]. Motivul este următorul: dacă în celebrarea oricărui sacrament numai intervenţia ministrului sacru al acestuia cauzează harul sacramental, este evident că miniştrii sacramentului Căsătoriei nu pot fi decât cei doi soţi, căci doar ei cauzează harul acestui sacrament atunci când exprimă consimţământul, care creează legătura matrimonială între ei, prin care le este oferit harul specific sacramentului Căsătoriei.

În acest context, preotul sau diaconul care asistă ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii la celebrarea Căsătoriei şi o binecuvântează, confirmă şi ratifică înaintea lui Dumnezeu şi a comunităţii ecleziale prezente, unirea matrimonială în Isus Cristos a celor doi soţi şi exprimă caracterul eclezial al sacramentului Căsătoriei, precum şi ajutorul pe care Biserica doreşte să-l ofere celor doi soţi în trăirea cu adevărat creştină a vieţii de Căsătorie.

Sf. Părinte Papa Francisc, în Exortația post-sinodală Amoris laetitia subliniază chemarea familiei de azi și dintotdeauna:

Cu această privire, formată din credință și din iubire, din har și din angajare, din familie umană și din Treime divină, contemplăm familia pe care cuvântul lui Dumnezeu o încredințează în mâinile bărbatului, femeii și copiilor, ca să formeze o comuniune de persoane care să fie imaginea unirii dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Activitatea generativă și educativă este, la rândul său, o reflexie a lucrării creatoare a Tatălui. Familia este chemată să împărtășească rugăciunea cotidiană, lectura cuvântului lui Dumnezeu și împărtășania euharistică, pentru a face să crească iubirea și a se transforma tot mai mult în templu în care locuiește Duhul[12].

Referindu-se la Magisteriul Bisericii, Papa Francisc trece în revistă câteva documente care fac referire la familie și la iubirea dintre soți. Pornind de la Conciliul Vatican al II-lea, continuând cu papa Paul al VI-lea, dar și cu magisteriul bogat despre familie al Sfântului Ioan Paul al II-lea și, în sfârșit, subliniind contribuția papei Benedict al XVI-lea, Papa Francisc prezintă o panoramă bogată de învățături în legătură cu tematica iubirii în familie, și în relația dintre soți și copii:

Conciliul Ecumenic Vatican II, în constituția pastorală Gaudium et spes, s-a ocupat de promovarea demnității căsătoriei și a familiei (cf. nr. 47-52). „El a definit căsătoria drept comunitate de viață și de iubire (cf. Gaudium et spes, 48), punând iubirea în centrul familiei […]. «Adevărata iubire dintre soț și soție» (Gaudium et spes, 49) implică reciproca dăruire de sine, include și integrează dimensiunea sexuală și afectivitatea, corespunzând planului divin (cf. Gaudium et spes, 48-49). În afară de aceasta, Gaudium et spes 48 subliniază înrădăcinarea soților în Cristos: Cristos Domnul «vine în întâmpinarea soților în sacramentul Căsătoriei» și rămâne cu ei. În întrupare, el își asumă iubirea umană, o purifică, o duce la plinătate și dăruiește soților, cu Duhul său, capacitatea de a o trăi, impregnând toată viața lor de credință, speranță și caritate. În acest mod, soții sunt consacrați și, printr-un har propriu, edifică trupul lui Cristos și constituie o Biserică familială (cf. Lumen gentium, 11), așa încât Biserica, pentru a înțelege pe deplin misterul său, privește la familia creștină, care îl manifestă în mod genuin”. După aceea, „Paul al VI-lea, pe urma Conciliului Vatican al II-lea, a aprofundat doctrina despre căsătorie și despre familie. Îndeosebi, cu enciclica Humanae vitae, a scos în evidență legătura intrinsecă dintre iubirea conjugală și generarea vieții: «Iubirea conjugală cere soților o conștiință a misiunii lor de o paternitate responsabilă, asupra căreia pe bună dreptate se insistă atât de mult astăzi și care trebuie să fie corect înțeleasă… Exercitarea responsabilă a paternității cere ca soții să recunoască pe deplin datoriile lor față de Dumnezeu, față de ei înșiși, față de familie și față de societate, respectând ierarhia justă a valorilor» (HV, 10). În exortația apostolică Evangelii nuntiandi, Paul al VI-lea a evidențiat raportul dintre familie și Biserică”. „Sfântul Ioan Paul al II-lea a dedicat familiei o atenție deosebită prin catehezele sale despre iubirea umană, Scrisoarea către familii(Gratissimam sane) și, mai ales, cu exortația apostolică Familiaris consortio. În aceste documente, pontiful a definit familia drept «cale a Bisericii»; a oferit o viziune de ansamblu despre vocația la iubire a bărbatului și a femeii; a propus liniile fundamentale pentru pastorația familiei și pentru prezența familiei în societate. Îndeosebi, tratând despre caritatea conjugală (cf. Familiaris consortio, 13), a descris modul în care soții, în iubirea lor reciprocă, primesc darul Duhului lui Cristos și trăiesc chemarea lor la sfințenie”. „Benedict al XVI-lea, în enciclica Deus caritas est, a reluat tema adevărului iubirii dintre bărbat și femeie, care se luminează pe deplin numai în lumina iubirii lui Cristos răstignit (cf. Deus caritas est, 2). El reafirmă: «Căsătoria bazată pe o iubire exclusivă și definitivă devine icoana raportului lui Dumnezeu cu poporul său și viceversa: modul de a iubi al lui Dumnezeu devine măsura iubirii umane» (Deus caritas est, 11). În afară de aceasta, în enciclica Caritas in veritate, evidențiază importanța iubirii ca principiu de viață în societate (cf. Caritas in veritate, 44), loc în care se învață experiența binelui comun”[13].

De fapt, născută și hrănită de sacramentul Căsătoriei, familia creștină, pornind de la cuplul conjugal care constituie nucleul ei originar, posedă o structură eclezială esențială. Este o „comunitate de iubire și de viață”, formată din bărbat și femeie și din nucleul familial, dar este, de asemenea, și în profunzime, o „comunitate de har”, în legătură intimă și vie cu Biserica. Într-adevăr, legătura sa cu Biserica este atât de profundă și radicală încât este un element constitutiv al identității creștine a familiei. Ea este, în felul ei, o „revelație” și o „realizare” a misterului Bisericii, care, la rândul ei trăiește și este manifestată în și prin realitatea concretă și tangibilă a familiei creștine.

 Cateheza 3

  1. FAMILIA – PLINĂTATEA CĂSĂTORIEI

Conform planului lui Dumnezeu, căsătoria își găsește plinătatea în familie, a cărei origine și temelie este. Din această legătură intimă și constitutivă cu căsătoria și cu iubirea care o definește, fiecare familie își trage, așadar, identitatea și misiunea de a păstra, revela și comunica iubirea, prin formarea unei autentice comunități de persoane, prin slujirea vieții, prin participare la dezvoltarea societății[14]. Familia creștină, comuniune de persoane, semn și imagine a comuniunii Tatălui și a Fiului în Duhul Sfânt, pe lângă sarcinile amintite acum, o are și pe aceea de a participa la viața și misiunea Bisericii.

Rolurile în familie sunt bine determinate și definite: soțul este și tatăl, soția este și mama, iar copilul este al amândurora rodul iubirii și dăruirii reciproce. În familia extinsă un rol deosebit îl au și bunicii și celelalte rude. Papa Francisc în pregătirea Sinodului pentru familii a ținut o serie de cateheze în cadrul Audienței generale de miercuri subliniind importanța pe care o are fiecare membru al familiei și relațiile dintre soți.

Fiecare persoană umană își datorează viața unei mamă și aproape întotdeauna îi datorează ei mult din propria existență succesivă, din formarea umană și spirituală. Mama, însă, deși este foarte preamărită din punct de vedere simbolic – atâtea poezii, atâtea lucruri frumoase care se spun poetic despre mama – este puțin ascultată și puțin ajutată în viața zilnică, puțin luată în considerare în rolul său central în societate. Dimpotrivă, adesea se profită de disponibilitatea mamelor de a se jertfi pentru copiii pentru „a economisi” din cheltuielile sociale. Se întâmplă ca și în comunitatea creștină mama să nu fie luată mereu în considerarea justă, să fie puțin ascultată. Și totuși în centrul vieții Bisericii este Mama lui Isus. Probabil că mamele, gata pentru atâtea jertfe pentru copiii lor, și adesea și pentru copiii altuia, ar trebui să aibă parte de mai multă ascultare. Ar trebui să se înțeleagă mai mult lupta lor zilnică pentru a fi eficiente la locul de muncă și atente și afectuoase în familie; ar trebui să se înțeleagă mai bine la ce anume aspiră ele pentru a exprima roadele cele mai bune și autentice ale emancipării lor. O mamă cu copii are mereu probleme, are mereu de muncă.

Arhiepiscopul Oscar Arnulfo Romero spunea că mamele trăiesc un „martiriu matern”. În omilia pentru înmormântarea unui preot asasinat de escadrilele morții, el a spus, făcându-se ecou Conciliului Vatican al II-lea: „Toți trebuie să fim dispuși să murim pentru credința noastră, chiar dacă Domnul nu ne acordă această onoare… A da viața nu înseamnă numai a fi uciși; a da viața, a avea spirit de martiriu, înseamnă a da în îndatorire, în tăcere, în rugăciune, în împlinirea onestă a datoriei; în acea tăcere a vieții zilnice; a da viața puțin câte puțin? Da, așa cum o dă o mamă, care fără teamă, cu simplitatea martiriului matern, zămislește în sânul ei un copil, îl aduce pe lume, îl alăptează, îl crește și îl îngrijește cu afect. Înseamnă a da viața. Este martiriu. O societate fără mame ar fi o societate inumană, pentru că mamele știu să mărturisească mereu, chiar și în momentele cele mai rele, duioșia, dedicarea, forța morală. Mamele transmit adesea și simțul cel mai profund al practicii religioase: în primele rugăciuni, în primele gesturi de devoțiune pe care un copil le învață, este înscrisă valoarea credinței în viața unei ființe umane. Este un mesaj pe care mamele credincioase știu să îl transmită fără multe explicații: acestea vor veni după aceea, însă germenul credinței se află în acele prime momente, foarte prețioase. Fără mame, nu numai că nu ar exista noi credincioși, dar credința ar pierde bună parte din căldura ei simplă și profundă[15].

Cuvântul „tată” este un cuvânt mai îndrăgit decât oricare altul de noi creștinii, pentru că este numele cu care Isus ne-a învățat să-l numim pe Dumnezeu: Tată. Sensul acestui nume a primit o nouă profunzime tocmai pornind de la modul în care Isus îl folosea pentru a se adresa lui Dumnezeu și a manifesta raportul său special cu El. Misterul binecuvântat al intimității lui Dumnezeu, Tată, Fiu și Duh, revelat de Isus, este inima credinței noastre creștine. Figura tatălui astăzi este supusă unui con de umbră datorită schimbărilor de rol ce au loc în multe familii.

În acest drum comun de reflecție despre familie, aș vrea să spun tuturor comunităților creștine că trebuie să fim mai atenți: lipsa figurii paterne în viața celor mici și a tinerilor produce lacune și răni care pot să fie și foarte grave. Și de fapt devierile copiilor și adolescenților se pot conduce în bună parte la această lipsă, la lipsa de exemple și de călăuze autoritare în viața lor de fiecare zi, la lipsa de apropiere, la lipsa de iubire din partea taților. Este mai profund decât ceea ce gândim sentimentul de orfan pe care îl trăiesc atâția tineri. Sunt orfani în familie, pentru că tații sunt adesea absenți, chiar fizic, din casă, dar mai ales pentru că, atunci când sunt, nu se comportă ca tați, nu dialoghează cu copiii lor, nu își îndeplinesc misiunea lor educativă, nu le dau copiilor, cu exemplul lor însoțit de cuvinte, acele principii, acele valori, acele reguli de viață de care au nevoie ca de pâine[16].

Familia este chemată la sfințenie în lumea de azi. Dinamismul sfințitor al sacramentului căsătoriei se exprimă prin dăruirea de sine în iubire și slujire a soților, experimentând puterea iubirii divine care îi îndeamnă să se apropie tot mai mult de Domnul, dar și unul de celălalt, maturizându-se ca persoane, stăpânindu-se tot mai mult, devenind tot mai liberi, crescând în iubire față de Dumnezeu, unul față de celălalt, debordând de iubire față de copiii lor, familia devenind un cenacol de iubire. Căsătoria este un sanctuar al vieții de iubire umană, în care, pe măsura fidelității creștine a soților și a vieții în Domnul a copiilor, membrii familiei se simt îndemnați să anunțe Vestea cea bună pe care o trăiesc în familie. Evident, acest lucru se întâmplă în ordinea în care harul iubitor pe care Duhul Sfânt îl revarsă în inimi este acceptat, precum și atunci când mijloacele corespunzătoare sunt puse în aplicare pentru a coopera cu planul divin. Căsătoria creștină este un sacrament în care iubirea umană se sfințește și comunică viața divină prin lucrarea lui Cristos, un sacrament în care soții semnifică și realizează iubirea lui Cristos și a Bisericii sale, o iubire care trece prin calea luminii, a limitelor, a iertării și a defectelor pentru a ajunge la bucuria învierii.

 Paternitate și maternitate responsabilă

Cuvintele maternitate şi paternitate conţin intrinsec încărcătura unei mari responsabilităţi. Sintagma „Paternitate responsabilă” este necesară totuşi, deoarece începând cu anii ’60 atât maternitatea cât şi paternitatea au devenit din ce în ce mai „iresponsabile”. Revoluţia adusă de inventarea pilulei contraceptive de către dr. G. Pinkas a fost primul pas pe acest drum, iar printre ultimii paşi la care asistăm chiar în zilele noastre putem aminti legalizarea în tot mai multe ţări a „căsătoriilor” între persoane de acelaşi sex, cu acordarea dreptului, acestor aşa-zise „familii”, să înfieze copii.

O ştim cu toţii: familia este în criză, familia este atacată… Totuşi familia poate şi trebuie să se apere. Familiile creştine de azi îi pot mulţumi lui Dumnezeu pentru pontificatul atât de rodnic al Papei Ioan Paul al II-lea. Acesta, înţelegând importanţa Familiei – Cale a Bisericii, a fixat cu claritate reperele după care trebuie să se ghideze orice familie creştină pentru a deveni ceea ce trebuie să fie: centrul şi inima civilizaţiei iubirii.

Învăţătura Bisericii cu privire la la maternitatea şi paternitatea responsabilă

„Familiile însele se fac apostoli şi călăuze ale altor familii. Acesta este fără îndoială, printre atâtea forme de apostolat, una din cele care apar azi deosebit de oportune” (HV 10). Din nefericire, cu prea mare uşurinţă, familiile recurg la mijloacele contraceptive. Statisticile ne informează că la nivel mondial numai 4 % dintre familiile catolice practică metodele naturale, 24 % dintre cupluri nu folosesc nici o metodă fie din cauza sterilităţii, fie pentru că doresc un copil, iar restul de 72 % recurg la o metodă de contracepţie (pilulă, sterilet etc.). Acest lucru este posibil, pe de o parte datorită dezinformării practicate în mod agresiv de cei care au de câştigat din comerţul respectiv şi pe de altă parte din cauza lipsei de informare corectă asupra imoralităţii şi pericolelor grave asupra sănătăţii fizice şi psihice a femeilor care recurg la metodele contraceptive. Aspectele morale ale contracepției sunt prezentate în documentele magisteriului Bisericii, cel mai sintetic şi clar în enciclica Humanae Vitae[17]a Sfântului Paul al VI-lea.

Dacă metodele de contracepţie eşuează şi femeia rămâne însărcinată, opţiunea este, din nefericire, avortul – considerat ca metodă contraceptivă de urgenţă. Alte metode de contracepţie des folosite sunt pilula RU-486 şi steriletul. Numite în mod eronat contraceptive (care evită conceperea), ele sunt, de fapt, abortive, fie ucigând chimic embrionul, fie nepermiţându-i să se nideze. Editura „Presa Bună”, din Iaşi, a editat o broşură, „Planificarea Familială”, autori pr. Claudiu Dumea şi un colectiv de medici catolici din Iaşi, prezentând succint: învăţătura Bisericii cu privire la reglementarea naşterilor, toate metodele de contracepţie şi efectele lor secundare, metodele naturale şi diferenţa fundamentală între acestea şi metodele contraceptive.

Metodele naturale de reglementare a naşterilor sunt considerate un alt tip de metode contraceptive. Familiile creştine trebuie să cunoască motivele pentru care Biserica aprobă ca morală recurgerea la perioadele infertile şi situaţiile în care este admisă folosirea Metodelor Naturale: dacă există pentru a rări nașterile, motive serioase datorate condițiilor fizice sau psihologice ale soților, fie împrejurărilor exterioare, Biserica învață că e permis soților să țină cont de ciclurile naturale inerente funcțiilor de generare, pentru a se folosi de căsătorie numai în perioadele infertile și a programa astfel natalitatea fără a prejudicia principiile morale pe care le-am amintit[18].

Un cadru organizat şi competent, format din îndrumători spirituali, psihologi, medici, familii cu experienţă, poate susţine în mod real familiile aflate în dificultate şi tinerele familii în devenire[19].

Cateheza 4

  1. PROVOCĂRILE FAMILIEI ASTĂZI

             La șapte ani de la publicarea Exortației apostolice Amoris laetitia, Papa Francisc insistă asupra marilor beneficii ale reconfigurării familiei, cum ar fi împărțirea echitabilă a sarcinilor, responsabilităților și sarcinilor familiale; se apreciază foarte mult comunicarea personală a soților și procesele de umanizare a relațiilor familiale, ceea ce în alte momente istorice nu s-a întâmplat. Sunt chestiuni pe care Sfântul Ioan Paul al II-lea le subliniase deja în Familiaris Consortio; cu toate acestea, Sfântul Părinte Papa Francisc insistă asupra dificultăților grave cu care se confruntă familia astăzi și pe care le rezumă în capitolul al II-lea al exortației Amoris laetitia.

                 Papa a expus aceste riscuri, care fac aluzie atât la cultura dominantă, cât și la situații mai concrete. Primul dintre acestea se referă la „o dinamică perversă a alegerii constante în care tot ceea ce este permanent, toate angajamentele și siguranța ontologică, ne scapă printre degete. Trăim în mijlocul unor incertitudini dureroase: nu există nimic permanent, nimic stabil”. Acest individualism se împletește cu „o adevărată epidemie de narcisism”, exemplificată de selfie, „în care individul este prezentat într-un mod total mediatizat și filtrat”.

                 Un al doilea element ar fi „capcana autenticității emoționale: trebuie să știi foarte bine ce simți și, pe baza emoțiilor tale, să te construiești. O ontologie emoțională care precede și depășește normele și valorile sociale și care lichefiază relațiile și identitățile”.

                 Dificultățile întâmpinate de tineri în formarea familiilor

                 Un alt element menționat de papa Francisc în Amoris Laetitia capitolul al II-lea (realitatea și provocările familiei) este dificultatea tinerilor de a-și întemeia o familie. Astfel  se poate constata că există o rată foarte mare de emancipare a tinerilor din Europa, șomajul în rândul tinerilor este dublu față de restul populației, iar salariile sunt din ce în ce mai mici; chiar și un tânăr cu un salariu mediu ar trebui să investească 93% din salariul său în închirierea unei locuințe. Acest lucru, împreună cu dificultatea angajamentului și lipsa unor modele familiale în apropiere, face dificilă formarea de noi familii.

                 Noile tehnologii sunt o altă temă abordată de Papa. Francisc. Este adevărat că ne oferă o mare bogăție comunicativă, dar ele fac ca relațiile să fie superficiale și construiesc o societate mai mult virtuală decât reală; în plus, ele izolează adesea individul și, cu problema big data în spate, a controlului societății.

                 Un alt element este pornografia, cu date scandaloase: 40% dintre copiii cu vârste cuprinse între 10 și 12 ani accesează conținuturi sexuale explicite. Toate acestea au efecte „extraordinare”, cum ar fi distrugerea inocenței, creșterea misoginismului și a sexismului și „obiectivarea persoanei: cealaltă persoană devine o simplă marfă corporală”.

                 Dincolo de situațiile prezentate există și alte provocări.

                 Una dintre ele este funcția educațională, care este îngreunată, printre altele, de faptul că părinții vin acasă obosiți și nu sunt dispuși să vorbească, să comunice. Multe familii nu mai au nici măcar obiceiul de a mânca împreună și există o varietate tot mai mare de opțiuni de divertisment, precum și dependența de televizor. Acest lucru face dificilă transmiterea credinței de la părinți la copii.

                 Familiile sunt adesea afectate de o anxietate enormă. Se pare că există o preocupare mai mare pentru anticiparea problemelor viitoare decât pentru împărtășirea prezentului. Acest lucru, care este o problemă culturală, este agravat de viitorul profesional incert, nesiguranța economică sau teama pentru viitorul copiilor lor.

                 Dependența de droguri este unul dintre flagelurile vremurilor noastre, care face multe familii să sufere și adesea le distruge. Ceva similar se întâmplă cu alcoolismul, jocurile de noroc și alte dependențe. Familia ar putea fi locul de prevenire și de reținere, dar societatea și politica nu realizează pe deplin că o familie în pericol își pierde capacitatea de a reacționa pentru a-și ajuta membrii. Consecințele grave ale acestei rupturi se văd în familii destrămate, copii dezrădăcinați, bătrâni abandonați, copii orfani de părinți în viață, adolescenți dezorientați și tineri fără reguli.

                 Situațiile triste de violență în familie sunt teren propice pentru noi forme de agresivitate socială, deoarece relațiile familiale explică și predispoziția la o personalitate violentă. Familiile care influențează acest lucru sunt cele în care comunicarea este deficitară, în care predomină atitudinile defensive și membrii nu se sprijină reciproc, în care nu există activități familiale care să încurajeze participarea, în care relațiile dintre părinți sunt adesea conflictuale și violente, în care relațiile dintre părinți și familie sunt caracterizate de atitudini ostile. Violența în familie este o școală a resentimentelor și a urii în relațiile umane de bază.

                 Slăbirea familiei ca societate naturală bazată pe căsătorie nu aduce beneficii societății. Dimpotrivă, ea dăunează maturizării indivizilor, cultivării valorilor comunitare și dezvoltării etice a orașelor și satelor.

                 Printre situațiile care pot slăbi familia mai întâlnim:

– Uniuni de facto sau uniuni între persoane de același sex, care nu pot fi asimilate căsătoriei.

– Poligamia

   – Practica căsătoriilor mixte.

  – Relațiile premaritale sau coabitările care nu sunt destinate să ia forma unei legături instituționale.

– În mai multe țări, legislația facilitează avansarea unei multitudini de alternative, astfel încât o căsătorie cu note de exclusivitate, indisolubilitate și deschidere spre viață ajunge să fie o legătură instituțională.

 În această scurtă privire asupra realității, Papa Francisc subliniază în Amoris laetitia că, deși au existat îmbunătățiri notabile în ceea ce privește recunoașterea drepturilor femeilor și participarea lor în sfera publică, nu au fost eradicate obiceiuri inacceptabile precum:

                 – violența împotriva femeilor, abuzul domestic și diverse forme de sclavie.

                 – mutilarea genitală a femeilor în unele culturi.

                 – accesul inegal la locuri de muncă decente și la locuri de decizie.

                 – instrumentalizarea și transformarea în marfă a corpului feminin în cultura mediatică actuală.

                 Bărbatul joacă un rol la fel de decisiv în viața de familie, în special în ceea ce privește protecția și susținerea soției și a copiilor Absența tatălui marchează grav viața de familie, educația copiilor și integrarea lor în societate. Absența sa poate fi fizică, afectivă, cognitivă și spirituală. Acest lucru îi privează pe copii de un model patern adecvat.

                 O altă provocare provine, sub diverse forme, dintr-o ideologie, denumită generic gender, care neagă diferența și reciprocitatea naturală dintre bărbați și femei. Această ideologie conduce la proiecte educaționale și orientări legislative care promovează o identitate personală și o intimitate afectivă radical detașată de diversitatea biologică dintre bărbați și femei. Identitatea umană este determinată de o alegere individualistă, care, de asemenea, se modifică în timp. Este îngrijorător faptul că anumite ideologii de acest tip, care pretind că răspund unor aspirații uneori ușor de înțeles, încearcă să se impună ca un mod unic de gândire care determină chiar și educația copiilor. Nu trebuie ignorat faptul că sexul biologic (sexul) și rolul socio-cultural al sexului (genul) pot fi distinse, dar nu separate.

            Pe de altă parte, revoluția biotehnologică în domeniul procreării umane a introdus posibilitatea de a manipula actul generativ, făcându-l independent de relația sexuală dintre bărbat și femeie. În acest fel, viața umană, precum și paternitatea și maternitatea, au devenit realități care pot fi compuse și descompuse, supuse în primul rând dorințelor indivizilor sau cuplurilor. Să nu cădem în păcatul de a pretinde că îl înlocuim pe Creator. Suntem creaturi, nu suntem atotputernici. Ceea ce este creat ne precede și trebuie să fie primit ca un dar.

            În același timp, suntem chemați să ne păzim umanitatea, ceea ce înseamnă, înainte de toate, să o acceptăm și să o respectăm așa cum a fost creată. În ciuda tuturor acestor situații care pun la încercare familiile, Papa Francisc încheie acest capitol într-o notă pozitivă, mulțumindu-i lui Dumnezeu că multe familii, departe de a fi considerate perfecte, trăiesc în iubire, își împlinesc vocația și merg înainte, chiar dacă adesea cad pe drum.

            În acest cadru Biserica este chemată să ofere un spațiu familial pentru cei fără familie, depășind un tip de opoziție extremă dintre privat (casa, familia) și public (societatea…). Într-un sens mai strict Biserica se poate prezenta ca o a treia generație de societate, între familie și lumea publică a sistemului, a societății.


[1]Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 4. Accesibil pe www.magisteriu.ro.

[2] Cfr. FLÓREZ GONZALO, Matrimonio y Familia, Segunda Edición, Madrid, Biblioteca de autores cristianos, 2001, 88-89.

[3] BAGOT JEAN PIERRE, Para vivir el Matrimonio, Editorial Verbo Divino, Navarra 1978, 25.

[4] Catehismul Bisericii Catolice, 1603-1605.

[5] CONCILIUL VATICAN II, Const. Gaudium et Spes, 48.

[6] Idem, 47.

[7] Cf. Ioan Paul al II-lea,  Exortaţia apostolică Familiaris consortio, 13. Accesibil pe www.magisteriu.ro.

[8] Ibidem, 13.

[9] Idem, 48.

[10] Cf. conceptul de „consimţământ matrimonial” în Ibidem, 1627.

[11] Cf. B. Testa, I sacramenti della Chiesa, vol. 9, Ed. Jaca Book, Milano 1995, 252.

[12] FRANCISC,  Exortația post-sinodală, Amoris laetitia, 29. Accesibil pe www.magisteriu.ro.

[13] Idem, 67-70.

[14] IOAN PAUL AL II-LEA, Familiaris consortio, 17.

[15] FRANCISC, Audiența generală (7 ianuarie 2015). Accesibil pe www.magisteriu.ro.

[16] Ibidem, Audiența generală (28 ianuarie 2025). Accesibil pe www.magisteriu.ro.

[17] PAUL AL VI-LEA, Enciclica Humanae Vitae (25 iulie 1968). Accesibil pe www.magisteriu.ro.

[18] PAUL AL VI-LEA, Enciclica Humanae Vitae, 16.

[19] ANA-MARIA MIKLOS, Maternitate și paternitate responsabilă, în Actualitatea Creștină (februarie 2006).

Hits: 600

/ Știri / Tags:

Share the Post